Panica poate fi definită ca un „accident emoțional”, descriind șocul emoțional și somatic ce afectează o persoană care, în mod neașteptat, experimentează o anumită situație; situație caracterizată de imprevizibilitate și caracter traumatic.
Astfel, persoanele care suferă de atacuri de panică au de obicei o serie de episoade intense de anxietate care pot include palpitații, transpirație, scuturare de membre, respirație dificilă, amorțeală sau sentimentul că ceva groaznic se va întâmpla. Cognitiv, acest accident emoțional, blochează subiectul care îl experimentează, în a urmări cauzele sau efectele acestui episod.
Chiar dacă specificitatea atacurilor de panică subliniază o foarte mare formă de manifestare, se pot extrage câteva perspective comune ale celor ce le trăiesc:
– dezorientare: crizele apar inexplicabil, fără un pattern clar;
– sentiment de rușine: toate aceste manifestări incontrolabile pot determina subiectul să se simtă inadecvat, „greșit”, ”stricat”;
– emoții alternante de furie – resemnare: incapacitatea de control și de autocontrol induc un cuplu de emoții demotivante și cu atac direct la imaginea de sine;
– frica privind sănătatea: conceptul de sănătate fizică sau mentală este pus la îndoială tocmai prin neînțelegerea situației și imposibilitatea reducerii disconfortului.
Multe abordări psihoterapeutice sunt de acord asupra observației că într-un atac de panică subiectul trăiește ”aruncat” într-o lume fără protecție. Astfel, se speculează că cei care suferă de atacuri de panică nu au primit conținutul parental necesar pentru a rezista la experiența unei deschideri de sine totale. În timpul copilăriei, copilul învață în relațiile cu figurile părintești cum să perceapă temerile, cum să facă față pericolului. În frică, intensitatea controlului se dimensionează pe analiza dacă un anumit pericol poate avea consecințe, în timp ce atacurile de panică sunt strâns legate de, paradoxal, incertitudinea unei amenințări care, nefiind curentă, poate să nu existe.
Personal, neexcluzând total această perspectivă, consider că atacurile de panică se definesc ca o caracteristică a zilelor noastre. În prezent, se cultivă intens nevoia de independență și auto-determinare, dar, tocmai pentru realizarea acestora e nevoie de relație. Relație cu oamenii din jurul nostru, cu mediul, cultura, canalele informatice, natura… Apare astfel o balanță sensibilă între ceea ce vrea să fiu și tot arsenalul de control pe care îl uzitez pentru a mă evidenția în fața celorlalți, versus dorința de a fi în contact, într-un mod securizat și protectiv cu ceva, cineva, indiferent de controlul pe care acest fapt îl exercită asupra mea.
Darwin spunea că în momente de criză, nu supraviețuiește cel mai puternic individ, ci cel care se adaptează cel mai bine situației. Și, poate, aici e cheia acestor atacuri de panică: adaptarea. Sau abodarea adaptării în funcție de nevoia de control-relație pe care o resimt eu ca persoană. Într-o anumită situație de disconfort mă lupt să adaptez mediul să fie altfel, conform ”binelui”meu sau îmi asum o adaptare a propriului sistem psihic/fizic pentru a intra în armonia ”binelui” general?!
