Jocul e doar o joacă?
În cadrul practicii mele profesionale una din metodele mele preferate în abordarea copiilor este…cum altceva (?) decât jocul. E calea cea mai directă spre mintea și sufletul lor. Și, din păcate, observ că totuși e un lucru tot mai des uitat de părinți. Care văd în jocul copiilor doar un mod specific de petrecere a timpului liber la vârste mici: ”pentru că doar asta pot la vârsta asta…” sau ”așa e orice copil – se joacă, se prostește, până când crește un pic…”. În fața unui astfel de perspective, încerc să explic tuturor părinților importanța și utilitatea susținerii și încurajării unui astfel de comportament, indiferent de vârstă.
De ce e important jocul?
Deoarece implică o adevărată explozie de acţiune, activitate senzorială, intelectuală şi afectivă, jocul dezvoltă însuşiri psihice ca atenţia, observaţia, imaginaţia. Tot el mijloceşte trăirea de numeroase şi variate emoţii şi conţine un bogat material pentru dezvoltarea gândirii şi a trăsăturilor de personalitate, favorizând creşterea capacităţii de comunicare şi de sociabilizare.
Diferitele studii şi observaţii efectuate asupra jocului au evidenţiat multiple funcţii ale acestuia, în continuare încercând să le rezum pe cele mai importante (în plus adresez câteva rugăminți-recomandări părinților).
Funcţia principală a jocului se poate exprima în asimilarea practică şi mentală a caracteristicilor lumii şi vieţii.
Aceasta este de fapt o funcţie de cunoaştere ce oferă jocului o notă specifică de vitalitate întreţinută de o curiozitate şi o atenţie cu totul deosebite. Funcţia de cunoaştere garantează dozarea subtilă a caracteristicilor cognitive ale jocului şi adâncirea acestora pe parcursul consumării sale. (Părinți! vă invit să vă jucați de-a doctorul, bucatarul, coafeza sau orice altă meserie. Nu uitați să exersați exploratorul sau detectivul de emoții, constructorul de castele de nisip sau cultivatorul de plante magice…)
O altă funcţie importantă a jocului constă în exercitarea complexă stimulativă a mişcărilor, cu o contribuţie activă la creştere şi dezvoltare. Această funcţie apare ca atât în jocurile sportive de competiţie cât şi în jocurile simple de mânuire de obiecte, proprii copiilor mici. (Ce ar fi să încercați un sport olimpic? Sau un campionat de dans? Sau obligatea cu aruncări la țintă?)
Tot o funcţie principală a jocului este şi funcţia formativ-educativă, condiţionată de o serie de caracteristici ale jocului. Această funcţie a fost pusă în evidenţă în special de către pedagogie. Se poate spune astfel, că jocurile constituie o adevărată “şcoală” a energiei, a educaţiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginaţiei, în cadrul necesităţilor de a acorda conduita la anumite situaţii. În acelaşi sens jocul educă atenţia, abilităţile fizice şi intelectuale, trăsăturile operative ale caracterului fiecărui copil. (Putem renunța destul de ușor la jocuri de tip ”dăm cu zarul și mutăm pionul” și trece la multiple jocuri de stimulare a gândirii, memoriei, atenției, strategiei, comunicării, exprimării, imaginației….)
Printre funcţiile importante ale jocului se numără şi funcţia de tonificare şi echilibrare emoţională prin caracterul activ şi compensator pe care-l întreţine jocul, socio-relaţiile mijlocite de joc şi, nu în ultimul rând, rezultatele sale. Caracterul compensator al jocului este strâns legat de funcţiile sale cathartice şi proiective. În viaţa socială, cu cât este mai dezvoltată şi mai tensionată antrenarea socială în revoluţia tehnică, cu atât “loisir-urile” capătă un rol mai important compensator şi complementar în viaţa individuală. În orice caz, jocul a capătat funcţii sociale importante datorită acestor caracteristici ce-l definesc. (Putem oferi plăcere și suport copiilor în derularea jocurilor, dar nu trebuie să îi privăm și de experiențe în care nu reușesc să câștige. Îi încurajăm să joace jocuri solitare, individuale, de cuplu sau de echipă. Competitive sau cooperative. În care să simtă cât mai multe provocări de relaționare și asumare.)
Funcţia terapeutică a jocului este deosebit de importantă, constând în fapt în structurarea şi împlinirea Eu-lui. Astfel prin joc copilul are capacitatea de a asimila realul înconjurător la nucleul personalităţii sale, şi, totodată dezvoltă abilitatea de expensiune a Eu-lui la mediul proxim prin imitaţie şi copiere. (A se/te juca nu e doar un mijloc de consum a timpului liber, ci un adevărat mod de a fi într-un anumit moment, context, mediu. Cu multiple forme și modalități de dezvoltare personală!)
