Am discutat cu un prieten drag (psiholog și el…de! slăbiciune comună…) despre noi ca oameni, despre nevoile noastre de validare, despre mediile și experiențele pe care le căutăm tocmai pentru a ne simți bine. Și mi-a alunecat gândul la unele interpelări pe care le primesc în momentul în care într-o anumită conjunctură propun cuiva să apeleze la serviciile unui psiholog sau terapeut: ”Hei, tu nu mă cunoști, nu știi viața mea, nici nu ai idee prin câte am trecut!”. Corect! Nici nu reclam vreodată acest lucru. Nici măcar legat de oamenii cu care dezvolt relații apropiate, sincere și deschise. Dilema mea se leagă tocmai de această abordare. Ce vrea oare să spună acea persoană? Oare acest lucru îl enunță pentru a stabili o distanță sau chiar barieră între noi? Sau nu cumva acest argument enunțat, de regulă, contemplativ – filosofic îmi arată că, într-o anumită măsură acea persoană nu se regăsește pe deplin în propria imagine de sine. Altfel spus nu se cunoaște sau refuză anumite cunoașteri despre sine. Umbra…
”Umbra” este un concept definit de ilustrul psiholog elvețian Carl Gustav Jung prin care descrie acele aspecte ale personalității pe care alegem să le respingem sau să le reprimăm. Dintr-un motiv sau altul, toți avem părți din noi care nu ne plac (sau ne plac mai puțin) sau credem că un anumit cerc social nu le acceptă sau chiar le va admonesta – așa că împingem acele părți în partea inconștientului nostru: umbra noastră.
”Dar, hei, eu nu mă resping pe mine!” sau „Îmi place totul la mine!”… și asta nu înseamnă că nu sunteți pe deplin conștienți de propria persoană, ci, conform lui Jung, de faptul că vă distanțați psihologic de acele comportamente, emoții sau gânduri pe care le ”simțiți” periculoase (în loc să ne confruntăm cu ceva ce nu ne place, mintea noastră pretinde că nu există…). Nu poți să nu ”ai” o umbră. Oricât de drăguț sau de „fericit” ar putea părea oricine, există o latură de umbră.
Deși mulți deduc că umbra este eminamente „negativă”, acest lucru nu este adevărat. Umbra este mai degrabă ceea ce noi percepem ca fiind întunecat, neadecvat sau slăbiciune despre sinele nostru, și de aceea trebuie să fie ascuns și/sau negat. Dar acest lucru depinde de propria perspectivă asupra vieții!. Nu poți „vindeca” sau „scăpa” de umbra ta. Este o parte esențială din tine” Și insist să adaug: utilă.
Pentru a ne descoperi tot potențialul nostru, cu toate resursele noastre de dezvoltare, e util să facem ”pace” cu / în noi. Cu acceptare. Când ne inhibăm un sentiment sau un impuls, ne inhibăm de asemenea, opusul lui. Dacă ne negăm urățenia, ne micșorăm frumusețea…. când negăm frica, ne minimalizăm curajul… ignorând incapacitățile, ne predispunem a ne limita posibilitățile. Jung spunea “Prefer să fiu întreg, decât bun”.
Dacă acceptăm și ne confruntăm cu furia, atunci putem stabili limite mai bune. Când ne acceptăm pe deplin tristețea noastră, putem simți și bucuria mai din plin. Cu cât îmi asum neconformitățile cu cei din jurul meu, o să devin mai tolerant și mai lipsit de prejudecăți față de alții. Ceea ce putem accepta și înțelege despre noi înșine, suntem mai capabili să acceptăm și să înțelegem în ceilalți.
Chiar dacă procesul de identificare și asumare a ”umbrei” este dificil și uneori chiar dureros, punctul meu de vedere profesional este îndreptat spre acest deziderat.
„…nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” (Lucian Blaga).
Umbra ta este ceva care poate oferi într-adevăr multe daruri de intuiție și putere personală, dacă îndrăznești să o înțelegi.
