În Romania, din cei aproape patru milioane de copii, circa 50.000 sunt în sistemul de protectie specială, si, mulți dintre ei sunt institutionalizati în centre de plasament. Punct. E o știre care în amploarea pandemiei ce ne bulversează viețile de câteva luni, poate să treacă neobservată. Neimportantă. Nesemnificativă.
Copiii din centrele de plasament sunt etichetați adesea în moduri deloc pozitive și apar cu precădere în atenția presei de scandal sau senzațional. Sau sunt menționați în contexte caritabile.
În fapt ce mai știm despre acești copii? Că peste 90% dintre copiii lăsați în grija statului nu sunt orfani, ci au părinți în viață, provenind din familii sărace sau foarte sărace? Că doar circa 6% dintre aceștia sunt adoptabili ? Că unul din șapte copii a suferit forme multiple de rele tratamente înaintea includerii în sistemul de protecţie a copilului? Că pentru circa 65% din copiii din sistemul de protecție, părinții lor au declarat că nu ar dori deloc să îi mai ia înapoi acasă? Că un astfel de copil petrece în sistemul de protecție specială din România, în medie, 7,5 ani? Și mai mult că aproape unul din fiecare trei 90% din viață? Că majoritatea copiilor aflați în grija statului au intrat în sistem înainte de a împlini trei ani?
Și totuși ei sunt copii obișnuiti… cu o particularitate anume… nu au o familie alături! Și noi știm cât de importantă e familia cu toate resursele și pârghiile sale. Și intuim cât de dificil ar fi fost parcursul nostru fără acest sprijin….
Ca psihoterapeut (cu o bogată experiență în asistarea copiilor) îmi permit să afirm că psihoterapia poate juca un rol crucial în asistarea terapeutică a copiilor/tinerilor care beneficiază de o măsură de protecție de tip rezidență într-un centru de plasament. Tocmai pentru că psihoterapia creează un mediu sigur privind explorarea nevoilor personale, a gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor, fără teama de respingere sau etichetare negativă, oferind in acelaşi timp acestor copii/tineri posibilitatea de a învăţa de la alţii, de a se dezvolta personal, de a-şi gestiona conflictele în cadrul grupului, de adoptare a unor comportamente adecvate, de restructurare cognitivă prin experimentarea unor situaţii de invăţare noi, de asumare a unui rol şi a unei identităţi sociale acceptabile.
(toate datele și cifrele statistice provin din publicația UNICEF – Copiii din sistemul de protecție a copilului, 2016)
