Domnișoara Pogany, Sărutul, Muza adormită, Coloana infinitului, Măiastra, Cocoșul, Nou-născutul, Rugăciune, Muse, Capul lui Socrate, Prometeu, Cumințenia Pământului, Sculptura pentru orbi sunt doar câteva dintre cele mai reprezentative și cunoscute opere ale genialului Constantin Brâncuși, care a lăsat posterităţii o capodoperă impresionantă. Pe 19 februarie, s-au împlinit 145 de ani de la nașterea românului care a făcut piatra și lemnul să vorbească pe limba artei. În fapt Constantin Brâncuși este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii și chiar părintele sculpturii moderne. Care, pe baza unei viziuni artistice deosebite dar și a unei puternice încrederi în sine, a revoluționat atât arta cât și perspectiva catalogării ei.
Cum? În 1926, la una dintre galeriile renumite din New York, urma să aibă loc o expoziţie cu lucrările lui Brâncuşi. Operele acestuia au ajuns la graniță, însă nu toate au trecut de controlul vameşilor, care au considerat că unele dintre lucrări, (de exemplu ”Pasăre în spaţiu“) nu pot fi încadrate în domeniul artei, aşa că le-au taxat cu sume consistente sau chiar le-au confiscat. Brâncuşi a contestat în instanţa de judecată decizia luată de vamă, acţionând împotriva statului american. În final judecata a oferit pe drept merit un verdict în favoarea lui Brâncuși, asumând meritele artistice ale acestuia.
Pentru mine, dincolo de mesajul transmis de acest proces prin care arta învingea prejudecata, se reliefează o mare trăsătură a lui Brâncuși: încrederea în capacitatea sa creatoare, în spiritul său artisitic, în noutatea limbajului de exprimare… încrederea în sine!
Încrederea în sine (din punctul de vedere al psihologilor) reprezintă o atitudine cu privire la abilitățile și deprinderile personale. Care determină (sau nu) convingerea unei persoane că poate face față cu succes provocărilor și cerințelor cotidiene. A avea încredere în sine nu este legat obligatoriu de abilitățile reale ale unei persoane, ci, în principal, se bazează pe percepțiile acelei persoane.
Totodată, deosebit de important e faptul că încrederea în sine și stima de sine nu definesc același mecanism psihic. Stima de sine se referă la sentimentele generale despre propria persoană, în timp ce încrederea în sine se referă la convingerea și simțul de reușită – succes. Se poate întâmpla să am o stimă de sine conformă (mă simt bine cu mine însumi), dar nu am încredere că pot învăța limba chineză în doi ani de studiu aprofundat.
Cum funcționează acest mecanism al încrederii în sine? Foarte simplu: motorul principal al acestui demers îl constituie interiorizarea și asumarea faptului că acțiunile mele îmi influențează rezultatele. Cu alte cuvinte, „depinde de mine”. Dacă nu cred pe deplin în acest lucru, nu voi depune toate eforturile pentru a face tot posibilul, deoarece cred că rezultatul este în afara controlului meu. Acceptarea faptului că pot influența considerabil rezultatul îmi creează un sentiment de control și îmi inițiază încredere.
În zilele noastre putem gasi o mulțime de sfaturi despre cum să fim încrezători sau cum ne putem crește acest fel de a fi. Dar toate aceste sfaturi pot fi utile doar atunci când credem cu adevărat în noi înșine. Din punctul meu de vedere pentru acest scop e îndeajuns să facem un singur lucru: să ne activăm acea componentă de auto-observare (Eul observator) prin care să stabilim o relație echilibrată între bunătatea de sine și judecata de sine. Practicând compasiunea de sine ne oferim recunoașterea tuturor emoțiilor, inclusiv celor dificile, pe care de obicei le evitam. Așa ne structurăm resursele încrederii. În rolul nostru de a declanșa, crea, produce, modifica, susține schimbarea permenentă din noi. În procesele și produsele noastre. În viața noastră. În sine!
