Ca psiholog și psihoterapeut, îmi doresc ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat. Ca atare, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! Și, chiar dacă mi-ar plăcea ca acest dicționar să fie o resursă perfectă pentru cât mai mulți oameni, îmi asum clar faptul că acest lucru e imposibil…de ce? Hai să răsfoim un pic pagina despre perfecționism…
Perfecționism – tendință de a atinge perfecțiunea, progresul nelimitat / (med) tendință maladivă spre perfecțiune, care poate ajunge la obsesie. (dexonline.ro)
După cum putem foarte ușor observa, definiția ne oferă două variante oarecum diferite ale acestei trăsături. În limbajul cotidian al lumii contemporane, ”a căuta perfecțiunea” sau ”dorința de a fi perfect” sunt văzute adesea ca niște calități. Astfel, un perfecţionist este văzut ca o persoană care depune permanent eforturi pentru a face orice lucru cât mai bine, urmând niște standarde de excepționalitate, care pot pronostica un stil de viață plin de succes. Dar cercetările psihologice recente sugerează că această trăsătură de personalitate are o „latură întunecată”, care poate afecta grav sănătatea fizică sau relațională a acelei persoane.
E absolut normal să ne asumăm dorința de a face lucrurile bine. Toți ne naștem cu o dorinţă de a deveni cât mai buni, de a face totul cât mai bine, de a fi supereroi, de a defini perfecțiunea, de a fi unici și admirați de toți ceilalți. Însă, pentru majoritatea dintre noi, acest tip de deziderate scad în intensitate, odată cu perioada copilăriei, asumându-ne statutul de ”normalitate”. Normalitatea care ne definește clar un raport privind obiectivele noastre versus realitate. Astfel ajungem să fim atenți la standardul personal de ”bine” în raport cu eforturile depuse pentru a atinge un anumit vis. Există şi oameni care tind permanent să devină perfecţionişti, chiar dacă asta înseamnă un radicalism comportamental. Aceştia nu se vor abate sub nici o formă de la drumul pe care l-au ales, nu vor face rabat de la standardele asumate şi vor merge pană la capăt pentru a-şi atinge obiectivele. Indiferent de orice repercursiuni din viața lor (fizică, socială, relațională). Afecţiuni grave, chinuitoare, pot avea la origine – sau pot fi favorizate de – dorinţa obsesivă de perfecţiune. Printre necazurile pe care această căutare a unei desăvârşiri iluzorii le poate aduce după sine se numără depresia, sindromul colonului iritabil, bolile cardiace, tulburări de alimentație şi chiar moartea prematură. În prisma unor cercetări recente asupra relaţiei dintre această trăsătură de personalitate şi starea de sănătate, unii specialişti merg până la a afirma că perfecţionismul ar trebui considerat un factor de risc pentru sănătate, în aceeaşi măsură ca obezitatea şi fumatul.
Având în vedere aceste concluzii, în activitatea mea de psihoterapeut încerc să limitez nevoia de perfecționism. A dori să fii cel mai bun dintr-o anumită categorie socială / într-un anumit domeniu / la un anumit moment – este o trăsătură admirabilă și puternic motivantă. Dar doar până la momentul în care ”a fi cel mai bun” înseamnă ”a fi perfect”. Pentru că în acel moment, standardele atât de ridicate pot face ca orice greșeală sau neîndeplinirea obiectivului să fie traduse în eșec. Un alt mare semnal de alarmă pe care simt nevoia să îl trag este faptul că dezvoltarea perfecționismului la nivelul copiilor este foarte des influențată de părinți, profesori sau societate. Presiunea pentru un copil pentru a atinge sau menține anumite standarde de perfecțiune, poate fi imensă și poate provoca un stres considerabil! Părinții perfecționiști modelează copii perfectioniști, copii care vor simți că niciodată nu sunt suficient de buni sau nu merita iubirea necondiționată din partea părinților. (apropo: începe sezonul examenelor școlare…)
Gândirea ”totul sau nimic” va face ca și situația „aproape perfect” să fie văzută ca un eșec.
Cum să ne ferim de aceste tendințe? Personal, folosesc principiul moderației (un proces cognitiv de eliminare a extremelor de orice natură) care mă ajută să privesc cât mai obiectiv la ce sunt / suntem. Și mă inspir din cel mai amplu model care ne înconjoară: natura ne uimește cu o sumedenie de excelențe desăvârșite printr-o la fel de mare grămadă de imperfecțiuni. Chiar dacă ghepardul aleargă cel mai rapid, el nu va prinde de fiecare dată o gazelă…chiar dacă Uriaşa Rafflesia este o floare roşie cu un diametru de peste 1 metru, aceasta e renumită și pentru mirosul său dezgustător…
Una dintre caracteristicile caracterului „uman” este că nu suntem perfecți. Facem greșeli și avem o sumedenie de vulnerabilități. Dar tocmai prin acest fel, putem învăța din greșelile noastre și ne putem modifica slăbiciunile. Adevărata minune a „imperfecțiunii” este de fapt stimularea, într-o manieră adaptativă, a evoluției noastre în a deveni oameni mai buni…mai fericiți.
