Toamnă… început de toamnă… Din nou creşte focusul asupra spațiului cu cel mai mare impact asupra dezvoltării copiilor (după mediul familial): şcoala. Şcoala, în general, este văzută ca instituţia de bază în pregătirea, educarea şi formarea copiii spre viitori membrii ai societăţii. Indiferent de gradul sau forma sa de organizare, orice instituţie educaţională, generic numită “şcoală” modelează informaţii, atitudini, comportamente şi valori tuturor participanţilor săi. Din punctul meu de vedere, şcoala este un permanent punct de referinţă pentru fiecare dintre noi, prin îndemnul perpetuu spre cunoaștere. Astăzi, prin intermediul Dicţionarului de fericire1 vă propun să analizăm un pic acest complicat concept.
Cunoaştere = 1. Reflectare în conștiință a realității existente, independent de subiectul cunoscător. 2. Faptul de a poseda cunoștințe, informații date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință. 3. Pricepere într-un domeniu, dobândire de cunoștințe pe baza studiului, experienței. 4. familiarizare (dexonline.ro)
Oricât de simplu ar părea conceptul de cunoaştere, definirea unor explicaţii concrete asupra sa reprezintă un subiect intens dezbătut şi controversat între toţi oamenii de ştiinţă. În sens restrâns, conceptul de cunoaştere oscilează între două dimensiuni: bagajul de cunoştinţe (învăţăminte) deţinute : noţiuni, judecăţi, teorii, relaţii, valori, etc şi activitatea efectivă de producere a cunoştinţelor (învăţămintelor) prin intermediul tuturor mecanismelor fizice şi psihice de culegere şi prelucrare a informaţiilor din jurul nostru. Altfel spus cunoașterea reprezintă familiarizarea cuiva cu cineva sau ceva, pe baza unor fapte, informaţii, descrieri, exemplificări sau relaţionări mijlocite prin educaţie sau proprie experienţă (auto-educaţie).
Dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare, cunoaşterea este un proces prin care omul îşi dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenţei. Teoria clasică a cunoaşterii (începută de Platon şi continuată de Aristotel), consideră cunoaşterea ca o facultate mentală a omului, iar continuatorii moderni şi contemporani ai acestei idei (Toma de Aquino, Martin Heidegger, Roderick Chisholm) consideră cunoaşterea ca o formă a conştiinţei umane, poate chiar cea mai înaltă formă de manifestare a acesteia. Prin cunoaştere omul pătrunde în structurile tot mai profunde ale realităţii, descoperind şi formulând prin limbaj, legile care definesc prezenţa obiectelor, dezvoltarea fenomenelor sau mecanismele existenţei în sine.
O altă dilemă importantă legată de cunoaştere o reprezintă interogaţia: cunoaşterea provine din experienţă sau se bazează pe raţiune? Există numeroase puncte de vedere cu privire la cele două tipuri de cunoaștere, declanşându-se una dintre cele mai vechi probleme din filosofie: cunoaşterea este a-p-riori (expresie latină care se traduce „din ceea ce se află înainte”) sau a-posteriori (expresie latină care se traduce „din ceea ce vine după”). O informaţie oarecare poate fi cunoscută ca a-priori daca e independentă de orice experienţă (un copil va cunoaşte a-priori că zăpada este albă din poveştile care i se vor relata, până să aibă efectiv un contact cu zăpada propriu-zisă), iar un enunt care e cunoscut a-posteriori poate fi cunoscut doar in baza experienţei (un copil va cunoaşte a-posteriori faptul că în urma unei căzături cu bicicleta rănile pot fi dureroase). Bineînţeles că cele două tipuri de cunoaştere nu pot fi evidenţiate absolut decât în anumite situaţii sau consemne, ambele tipuri de cunoaştere oscilând şi completându-se reciproc. Din punct de vedere psihologic, putem spune că există un anumit raport între cunoaşterea cognitivă (a-priori) şi cea experenţiala (a-posteriori). În anumite perioade ale vieţii, nevoia de cunoaştere experenţială este mai mare tocmai pentru că natura umană nu poate reproduce la infinit aceeaşi informaţie sau tipar comportamental. Pe de altă parte fără aportul cunoaşterii cognitive, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de niciun fel de experiență elaborată. Dacă omul ar asculta doar la ceea ce i se spune, societatea ar stagna, ar rămâne permanent pe loc, iar daca omul ar trăi doar pe baza propriei experienţe, fără a ţine cont de experienţa trecutului, s-ar autodistruge. Din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, raportul dintre cele două forme de cunoaştere, reprezintă unul dintre motoraşele evoluţiei pentru fiecare dintre noi. Şi, implicit, pentru sociatatea noastră.
Dar, dincolo de aceste dileme filosofice, cât de importantă este cunoaşterea? Studiile dar şi experienţele din jurul nostru, ne arată că în marea majoritate a situaţiilor este important să posedăm cunoştinţe de bază din domenii precum: comunicare, lingvistică, biologie, matematică, fizică, chimie, psihologie etc. Pentru că o anumită bază de informaţii din aceste domenii ne ajută să ne structurăm mai facil dezvoltarea personală prin crearea unor mecanisme utile de adaptare şi rezolvare de provocări existenţiale. Această cultură generală ne va permite dezvoltarea unor abilităţi de conştientizare, aprofundare, integrare, dezvoltare, emancipare, relaţionare. În esenţă acesta e rolul şcolii… Dar cât timp este valabil bagajul de cunoaştere generală pe care l-am achiziţionat din instituţiile de învăţământ?! Sau pentru o şi mai bună dezvoltare cât ar trebui să ştie fiecare dintre noi? Cu atât mai mult cu cât, dincolo de voinţa sa, un om nu poate şti tot ceea ce poate fi cunoscut, deoarece are anumite limite biologice şi temporale.
Întotdeauna omul a căutat să înveţe mai mult, mai bine, mai intens în anumite perioade, tocmai, pentru a crea, a decide, a acţiona. Dar nici asta nu e îndeajuns. Şi de fapt cel mai important lucru este că ne putem „conecta” cunoaşterea personală cu cea a altor oameni. Pentru o cunoaştere cât mai adecvată la provocările vieţii cotidiene, fiecare om are nevoie de alţi membrii ai comunităţii din care face parte. Pentru că, din perspectiva cunoaşterii, omul se raportează la colectivitatea sa prin două aspecte esenţiale: de beneficiar al cunoştinţelor dobîndite de societate (el învaţă şi îşi asumă instruirea) şi de promotor de cunoştinţe (el completează informaţiile existente şi educă mai departe). Astfel, noi toţi contribuim efectiv, în manieră proprie, atât la deţinerea cunoaşterii cât şi la creşterea ei. Din acest motiv specia umană este unică, fiind capabilă de un mod specific de păstrare, transmitere, dar şi completare şi adaptare a cunoaşterii.
Astăzi nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne-am reasumat, împreună, mai intens procesul cunoaşterii!
1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!
