Am povestit, de curând, cum intrarea într-un nou an ne determină deseori, într-un ritual cultural, structurarea unor obiective pentru viitor şi stabilirea unor aşteptări. Specificam cum așteptările ne ajută să ne pregătim mental pentru viitor, şi, subliniam cum realismul acestora ne susţine să ne bucurăm atât de reuşite cât şi de drumul parcurs spre îndeplinire. Câţiva oameni m-au întrebat ce e de făcut când aşteptările le avem setate, dar procesul de a hotărî cum să le atingem e dificil. Astăzi, în dicţionarul de fericire1 încercăm să reliefăm o pagină de posibil ajutor.
Decizie = (subst.) 1. Hotărâre luată în urma examinării unei situații. 2. Soluție adoptată pentru o problemă. 3. Alegere între două sau mai multe soluții. (dexonline.ro)
Cu ce vrem să ne îmbrăcăm astăzi? Ceai sau cafea la micul dejun? La ce oră să propunem întâlnirea cu prietenii? La ce facultate să mă înscriu? În vacanţă să mergem cu maşina personală sau cu avionul? Câți copii vrei să ai? Cu cine să votăm?! Adevărul este că ne confruntăm cu o multitudine mare de decizii care, zi de zi, ne oferă perspective privind un potenţial parcurs de atingere a unui obiectiv, de traversare a unei perioade, de testare a unor posibilităţi, de ghidare a unei etape de dezvoltare, de evaluarea cine / ce / cum suntem etc.
Luarea deciziilor se aseamănă cu un complex şi intens act de evaluare între mai multe alternative și alegerea celei mai susceptibile de a atinge unul sau mai multe obiective personale. Automat în acest proces evaluativ suntem influenţaţi de rațiune, părtiniri, opinii (personale şi/sau externe), credinţe, emoții, amintiri, modele culturale sau experienţe. Şi în toată această imensă ecuaţie, asumându-ne spiritul de liber-arbitru, încercăm constant să identificăm beneficiile și costurile deciziilor noastre, pentru a ne bucura de consecințe (sau a ne adapta la ele). Conform perspectivei filosofului grec Platon despre emoție și rațiune, asemănaţi de el ca doi cai care ne trag în direcții opuse, multe modele explicative ale procesului decizional susțin antagonismul dintre rațiune și emoție. Luarea deciziilor este percepută ca o competiție între un sistem emoțional care este automat, dar predispus la eroare și un sistem rațional mult mai lent, dar înţelept.
Când ne confruntăm cu unele decizii, s-ar putea să fim tentaţi să aruncăm moneda în sus, să lăsăm hazardul să acționeze. Şi, într-adevăr, pentru deciziile relativ minore pe care le luăm în fiecare zi, apelarea la „întâmplare” nu ar fi o abordare atât de defectuoasă. Însă, pentru cele mai multe cazuri, deciziile importante, necesită mai mult timp, cercetare, efort și energie mentală pentru a ajunge la o concluzie corectă. În aceste cazuri, urmărim o anumită strategie sau o serie de planuri tactice pentru asumarea unui rezultat. Aproximativ acelaşi lucru se întâmplă când suntem supuşi unei situaţii familiare, deciziile fiind rapide (pe baza unor experienţe asemănătoare). Pe de altă parte, atunci când ne confruntăm cu o situație nouă, avem nevoie de timp pentru a cântări beneficiile și riscurile potențiale oricărei decizii.
Factorii care îngreunează sau limitează capacitatea de a lua decizii, se referă la informații lacunare sau prost înţelese, termene limită presante și resurse fizice sau emoționale limitate. Paradoxal este faptul că şi surplusul de informaţii şi date analizate împiedică în mod consistent procesul de luare a deciziilor. Specialiștii definesc aceste situații ca fiind o paralizie decizională (sau paralizie de analiză), şi se referă la două mari situaţii: cineva nu este în măsură să ia o decizie, deoarece se blochează în analiza de noi și noi informații, sau din tendința de a suprasecuriza situația personală, se refuză procesul de decizie pentru a se elimina orice incertitudine viitoare…
Irvin Yalom (celebru psiholog, psihoterapeut și scriitor) subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nu… a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Iar în plus, ”orice decizie ne pune față în față cu izolarea supremă… o decizie este un act solitar, intim” care poate împovăra într-atât de mult încât să recurgem la nevoia ca altcineva să ia o decizie pentru noi înșine.
Specialiştii în ştiinţele sociale au structurat câteva modele de luare a deciziilor tocmai pentru a ajuta oamenii să facă alegerile cele mai potrivite pentru ei, luând în considerare alternativele posibile, beneficiile și costurile aferente sau timpul decizional necesar. Câteva dintre cele mai cunoscute astfel de modele sunt:
– modelul cu o singură caracteristică, după cum îi arată şi numele, se bazează pe o variabilă unică analizată; de exemplu, confruntaţi cu o mare varietate de opțiuni la magazin, decidem să achiziţionăm un şampon doar din perspectiva variabilei de preţ, ignorând parfumul, firma, culoarea sau reclama.
– modelul caracteristicilor aditive presupune luarea în considerare a tuturorilor valorilor importante și evaluarea sistematică a opțiunilor fiecărei aceste variabile; de exemplu suntem interesaţi să cumpărăm o tabletă; creăm o listă de caracteristici importante pe care le vrem la tabletă şi, apoi, evaluăm fiecare caracteristică pe o scală de -5 la +5; la final alegem tableta cu „scorul” cel mai mare.
– modelul eliminării se sprijină pe identificarea unor variabile obligatorii şi eliminarea tuturor celor care nu le îndeplinesc; ulterior procesul se repetă pe alte variabile; de exemplu vreţi să cumpăraţi un apartament; variabila iniţială e locaţia într-un anumit oraş; tot ce nu respectă această variabilă e eliminat; criteriul următor e etajul la care să fie amplasat; orice apartament care nu respectă acest criteriu e scos din opţiuni indiferent de alte variabile…până când ajungeți în cele din urmă la o singură alternativă.
Din perspectiva personală şi profesională evit să recomand un model decizional luând în considerare factorii atât de dinamici şi subiectivi în orice astfel de proces. În plus, subliniez că cel mai des nu există o decizie „corectă”. Pentru că atât de rar putem clar evalua „cum ar fi fost dacă nu…”. Chiar şi atunci când decizia nu este chiar optimă, ne expunem unui proces adaptativ, care desigur, poate să ne conducă spre un parcurs, pe care nici nu l-am previzionat. Contează pe ce drum apucăm la un moment dat, dar ceea ce contează şi mai mult este să parcurgem drumul.
Doar eu, prin deciziile mele, pot provoca schimbarea pe care mi-o doresc şi, clar, nu pot progresa fără a lua decizii.
1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!
