Oare sunt destul de bun?

Săptămâna trecută am creionat importanţa mecanismului de decizie în asumarea schimbărilor, şi, implict a dezvoltării în vieţile noastre. În prezentarea acestui fapt am menţionat şi un citat al lui Irvin Yalom (celebru psiholog, psihoterapeut și scriitor) care sublinia că “deciziile sunt atât de dificile pentru că pentru fiecare da trebuie să existe un nu… şi, a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Referitor la acestă perspectivă am fost abordat de câţiva cititori, care mi-au semnalat o piedică suplimentară, pe care o resimt în acest dificil proces de a alege. Astăzi, pagina Dicţionarului de fericire¹ se focusează pe un termen neologic, care încă nu apare în dicţionarele uzuale româneşti, ci doar în cele de specialitate.

Atelofobia = (subst.) 1. tulburare de natură psihologică specifică printr-o trăire intensă de teamă faţă de posibile imperfecțiuni în domeniile proprii de acţiune.

Toată această complexă definiţie (din literatura de specialitate psihiatrică), în limbaj comun s-ar rezuma la teama de a nu fi bun. Sau frica de a nu fi suficient de bun.

În ultimul timp, destul de des, ne confruntăm cu situaţii în care trăim cu convingerea că un anumit domeniu din viaţa noastră (personală, profesională, socială etc), sau ceea ce facem în acel domeniu, „nu este bine”. Uneori, poate chiar simţim că nimic din ceea ce facem sau cum suntem nu e conform cu nevoile celorlalţi sau chiar cu propriile aşteptări. Acest tip de sentimente ne „proclamă” că trebuie să muncim ceva mai mult, mai des, mai tare, mai altfel, ca să merităm aprecierea celor din jur sau liniştea interioară. Pentru majoritatea oamenilor, acest tip de trăire trece relativ rapid și nu afectează neapărat viața de zi cu zi. Dar pentru alții, teama de imperfecțiune se transformă într-o formă de spaimă recurentă: atelofobie.

Întrebarea reflexivă „dacă suntem / nu suntem suficient de buni” este înrădăcinată în fiecare dintre noi, chiar și în aceia dintre noi care sunt încrezători și au o stima de sine ridicată. Iar explicaţia oferită de antropologi (specializaţi pe studiul evoluţiei umanităţii) este faptul că teama sau premoniţia că „nu sunt suficient de bun”, atrage scenarii apocaliptice de genul: voi fi dat afară din familie / grup / comunitate, și voi fi singur, și, în esență, nu o să mă descurc prea bine şi chiar probabil o să mor.

Este evident că în prezent, acest tip de scenariu este aberant şi nu este ceea ce credem în totalitate, dar creierul nostru (zona numită creierul reptilian – este o parte a creierului responsabilă de funcțiile fiziologice de bază printre care respirația, ritmul inimii, presiunea sângelui dar şi cu gestionarea situațiilor amenințătoare, de supraviețuire) încearcă să ne țină în viață și analizează uneori extrem de primitiv orice astfel de posibilă ameninţare. Ca atare, am putea spune că „nu sunt suficient de bun” nu este o credinţă personală şi individuală. Pentru că noi toți o avem. Este ca o setare implicită din mintea noastră, dar interpretată atât de diferit de fiecare dintre noi.

Atelofobia (frica de a nu fi destul de bun) și perfecționismul sunt diferite. Perfecționismul este o trăsătură de personalitate, care va determina anumite standarde comportamentale înalte și motiva acţiuni de a atinge idealul. Atelofobia este o teamă de erori şi imperfecţiuni comportamentale, care va determina blocaje de acţiune sau evitări de contexte în care se întrevăd multiple moduri de a greși. Această frică poate afecta orice aspect al vieții: de la școală și muncă până la viața de familie și situații sociale sau relaţionale.

Cei care suferă de atelofobie aspiră să-și corecteze defectele și să ajungă la aprobarea anumitor persoane importante pentru ele, deşi aceste persoane le conferă, de regulă, un bun climat de acceptare şi toleranţă. Totodată persoanele care au sentimentul că nu sunt suficient de bune se simt des la limită, asumându-şi presiunea de atingere a perfecțiunii. Acest fapt determină un grad ridicat de excitabilitate emoţională, care se va manifesta şi în insomnii sau în incapacitatea de a se relaxa. Dezamăgirile (de fapt autodezamăgirile) repetate vor induce o tot mai acută tendință spre pesimism.

Ce putem face în astfel de situaţii în care frica de a nu fi corespunzători / buni / potriviţi ne întunecă modalitatea de a acţiona sau relaţiona? În cabinetul meu de psihoterapie subliniez următorul aspect: Frica noastră de a nu fi suficient de buni nu înseamnă că de fapt nu suntem suficient de buni. Cel mai probabil trăim această frică pentru că generalizăm anumite sentimente de îndoială și autocritică din cauza experiențelor pe care le-am trăit. Sau pentru că ne comparăm cu anumite modele (mai mult sau mai puţin realiste). Sau pentru că ne este frică să părăsim zona de confort, iar a nu fi suficient de bun este o scuză vicleană pentru a evita acțiunea. Sau pentru că presiunile externe din partea societății ne creează impresia de inadecvat (publicitatea folosește frecvent inadecvarea ca o modalitate de a vinde produse; multe reclame la produse de înfrumusețare induc ideea că avem nevoie de aceste produse sau servicii pentru a fi conformi).

Primul pas spre îndepărtarea de acest model de gândire este conştientizarea comportamentului distructiv pe care îl avem faţă de noi înşine. Nu excludem faptul că putem avea anumite experienţe negative în viaţa noastră. Dar putem stopa generalizările acestor experienţe.

Combaterea tendinței de a reaminti performanțe negative necesită schimbarea gândirii. Ori de câte ori începem să ne amintim un moment în care am eșuat, putem face o pauză pentru a ne aminti succesele anterioare.

Pentru a ne găsi liniştea în căutarea lui ”dacă suntem buni”, ideal este să nu ne mai comparăm cu ceialți sau cu anumite standarde ale societății. Încercarea de a ne ridica la anumite standarde (nerealiste sau incomplet înţelese) nu face decât să ne întărească sentimentele de a nu fi „suficient de buni”. În plus, respingând ideea că cei din jur ne judecă, nemaicăutând aprobarea externă sau evitând ideea că doar noi ne confruntăm cu anumite dileme legate de perfecţiunea noastră, putem să ne focusăm pe a trăi satisfacţia de a fi noi înşine, cu reuşite, dar şi cu eşecuri, cu lucruri bune dar şi mai puţin bune.

Suntem suficienţi așa cum suntem! Chiar şi când vrem să ne schimbăm sau ne temem, e important să ne acordăm încredere şi iubire. Pentru că merităm!

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!