Spuneam săptămâna trecută despre oglindire ca fiind comportamentul în care o persoană imită subconștient anumite aspecte din comportamentul altei persoane, pe care o place sau admiră. Descriam astfel cum oglindirea devine o modalitate non-verbală de a arăta / trăi empatie și de a ne conecta cu ceilalți. Mulțumesc cititorilor care au ”răsfoit” pagina respectivă, și mai ales celor care au ridicat alte semne de întrebare: ce reprezintă / ce înseamnă pentru noi înșine faptul că suntem oglindiți, reflectați de către cei din jurul nostru, sau ce denotă faptul că acordăm atâta însemnătate comportamentului de a ne privi într-o oglidă. Ca atare, pagina de azi a Dicţionarului de fericire va încerca să acopere puțin din această problematică
Reflexie (substantiv) = 1. Fenomen de reîntoarcere parțială a luminii, a sunetului, a radiațiilor în mediul din care au venit; 2. Fenomen de răsfrângere a unei raze luminoase sau sonore atunci când aceasta întâlnește o suprafață lucioasă sau dură. (dexonline.ro)
Având în vedere tematica de astăzi, îmi permit să fac o adnotare simbolică definiției Dex-ului printr-o perspectivă psihologică: reflexia se poate referi și la fenomenul de ”întoarcere” a unor imagini sau caracteristici umane (fizice sau comportamentale) către persoana care le posedă prin oglindirea lor de către altcineva.
Din punct de vedere psihologic, o oglindă este mai mult decât un instrument decorativ, extrem de util, a cărui suprafață este atât de lucioasă încât poate să formeze o imagine. Astfel, oglinda poate fi un mecanism de a culege și verifica perspective despre noi înșine, care, de regulă, nu ne sunt evidente. În copilărie, învățăm să ne identificăm, să cunoaștem și chiar să înțelegem (chiar și pe noi înșine) inițial prin reflectările și oglinzile primite de la cei din jurul nostru. Așa se concretizează una dintre cele mai importante nevoi psihologice ale dezvoltării umane: dorința noastră de a fi văzuți, validați și reflectați. De cei din jurul nostru sau chiar de către noi înșine: prin oglinzi fizice, materiale sau prin oglinzi psihologice (verbale, comportamentale, atitudinale etc). Prin orice astfel de oglindă, ne putem întâlni față în față cu noi înșine.
Uitându-ne în oglindă sau primind reflexii de oglinzi psihologice, de atâtea și atâtea ori, de-a lungul întregii noastre existențe, interiorizăm o imagine despre noi înșine. În plus, această imagine devine parte clară a identității noastre, pentru că stima, încrederea sau cunoașterea de sine încep cu imaginea de sine. Un copil nu se naște cu un sentiment de sine. Acest simț este dobândit prin efectul oglinzilor obținute în cadrul interacțiunii cu ceilalți. Copilul care este iubit, admirat și bine îngrijit interiorizează acele experiențe și se simte demn de iubire. Copilul care este neglijat sau abuzat acumulează aceste experiențe negative, oglindindu-și faptul că nu merită sau nu poate obține dragostea de la alții.
În cazul ”accesării” unei oglinzi, apar răspunsuri comportamentale și psihologice față de propria persoană și propriul sine: reacții faciale, mișcări sau schimbări de poziție, gesturi de corectură, apreciere sau negare, precum și anumite răspunsuri emoționale: bucurie, satisfacție, încântare sau dispreț, dezgust, furie ori tristețe. Astfel, ne declanșăm anumite experiențe în funcție de cum ne vedem. Bineînțeles că subliniem importanța factorului subiectivism în prelucrarea acestor oglinzi: o persoană care ”se vede” urâtă sau neimportantă, clar nu este obligatoriu să fie percepută la fel de către alte persoane!
Subliniam săptămâna trecută faptul că un set de celule nervoase specifice din creier, numite ”neuroni oglindă”, sunt responsabile cu mecanismul de a copia, imita, prelua din anumite aspecte comportamentale ale unor persoane importante din jurul nostru. În anul 2009 (la circa 20 de ani de la descoperirea neuronilor-oglindă), Vilayanur S. Ramachandran, director al Centrului pentru Studiul Creierului si Mecanismelor Cognitive de la Universitatea din San Diego, declara faptul că ”acești neuroni nu ajută doar la simularea comportamentului altor oameni, ci pot fi îndreptați către interior ca și cum am crea o reprezentare a proceselor propriei minți”. Teoria lui Ramachandran susține că neuronii-oglindă influențează conștiința noastră de sine și că aceasta ar putea fi baza neuronală pentru introspecție.
Din acest punct de vedere, introspecția activităților noastre pot reprezenta o sumedenie de oglinzi, pentru că fiecare dintre ele reflectă o relație pe care o avem cu o anumită dimesnsiune a lumii noastre. Așadar, pe lângă faptul că fiecare persoană din jurul nostru este o potențială oglindă pentru noi înșine, și fiecare activitate desfășurată de noi se poate materializa într-un astfel de instrument de refexie personală. Și toate aceste experiențe devin o parte importantă a realității noastre. Conceptul personal de Sine se hrănește din suma tuturor oglinzilor receptate.
De ce ne place sau ne este important să luăm contact cu propriile reflexii personale? Pentru că fiecare dintre noi suntem o oglindă pentru ceilalți la fel cum ceilalți sunt oglinzi pentru noi. Și, având aceste roluri, putem să ne asumăm mai clar și mai concret dezvoltarea pe care ne-o dorim pentru noi sau pentru cei din jurul nostru. În plus, acordând importanță tuturor oglinzilor pe care le primim, ne acordăm importanță nouă înșine. Și energie, speranță, dragoste… de schimbare, de creștere, de recunoștință…
“Ceea ce vezi că eşti tu, este şi lumea. Şi fără ca tu să te schimbi, nu poate exista nici o schimbare a lumii.” Jiddu Krishnamurti (filosof indian)
