Am trecut de jumătatea primei luni de primăvară și ne bucurăm tot mai tare de razele de soare care animă și energizează întreaga natură. Și pe noi. Acum câteva zile, însă sclipirea soarelui primăvăratic a fost obturată dramatic de o serie de nori înfrigurați plini de lapovită și chiar ninsoare. Personal am resimțit atât de acut o stare de uimire și stupoare în fața acelei imagini hibernale încât pagina de azi a Dicţionarului de fericire va încerca să explice această stare emoțional-mentală.
Surpriză (substantiv) = 1. Faptul de a lua pe cineva prin surprindere. 2. Tot ceea ce surprinde prin caracterul său neașteptat, neprevăzut. 3. Stare sufletească produsă de un lucru neașteptat; surprindere (plăcută sau neplăcută) declanșată de punerea în fața unei (sau unor) situații neprevăzute. (dexonline.ro)
Modul în care trăim și interacționăm cu ceilalți este puternic influențat de complexe și diferite tipuri de emoții. Alegerile pe care le facem, comportamentele pe care le declanșăm, senzațiile și percepțiile pe care le trăim sunt condimentate de una sau mai multe emoțiile pe care le resimțim permanent. În lumea psihologilor există numeroase puncte de vedere privind clasificarea sau ierarhizarea emoțiilor, momentan neexistând o abordare unanimă. Surpriza reprezintă un exemplu de contraziceri între specialiști: în timp ce unii consideră că surpriza este una dintre emoțiile de bază ale fiecărui om (alături de fericire, tristețe, dezgust, frica, furie etc), unii cercetători ai emoțiilor nu consideră surpriza ca fiind o emoție, deoarece nu este nici plăcută, nici neplăcută (în general toate emoțiile se încadrează destul de clar la o astfel de stare).
Dincolo de această dilemă, starea de surpriză presupune o scurtă trăire afectivă, dublată de o analiză mentală și un răspuns fiziologic. Toate aceste caracteristici comportamentale apar ca rezultat al percepției unui eveniment neașteptat. Surpriza poate avea o largă polaritate, putând fi neutră, pozitivă (plăcută) sau negativă (neplăcută). De asemenea surpriza se poate ”trăi” în diferite niveluri de intensitate, de la o profunzime puternică, acută (care poate determina chiar și reacții de apărare sau atac), la un nivel moderat sau chiar insignifiant (care provoacă un minim răspuns). În plus surpriza se caracterizează printr-o durata extrem de scăzută: cel mult câteva secunde. Și acest fapt se datorează faptului că imediat după apariția surprizei, aceasta este completată sau chiar înlocuită de frică, amuzament, ușurare, furie, dezgust (și așa mai departe) în funcție de ceea ce ne-a surprins.
În general surpriza trăită de cineva este însoțită de o serie de reacții faciale destul de distincte. Astfel se observă sprâncene ridicate, încât devin curbate și înalte (ridicarea sprâncenelor este cel mai distinctiv semn de surpriză), apariția de riduri orizontale pe frunte, o anumită tensiune în jurul gurii (de la maxilar coborât până la o anumită rigiditate a întregii guri) sau dilatarea pupilelor. Aceste reacții faciale sunt completate de inflexiuni ale vocii și modificări substanțiale ale timpilor de răspuns, a contactului vizual realizat de persoana surprinsă sau a întregului comportament exercitat anterior surprizei. Toate aceste caracteristici sunt influențate, la rândul lor de valența pozitivă sau negativă a surprizei percepute.
Mecanismul surprizei este strâns legat de relația apariției unui eveniment în paralel cu o anumită conformitate așteptată / predicționată de noi. Atunci când realitatea generează evenimente care se distanțează de așteptările noastre, apare surpriza. Cu cât e mai mare diferența dintre ipotezele / credințele / așteptările noastre de evenimentele din jurul nostru, cu atât factorul de uimire și surprindere va fi mai crescut.
Astfel ni se relevă poate cele mai importante două funcții a surprizei:
1. de a ne concentra atenția, astfel încât să putem determina ceea ce se întâmplă și dacă suntem sau nu în pericol;
2. identificarea decalajului între realitatea externă și lumea interioară a fiecăruia; prin conștientizarea acestei diferențe putem să ne asumăm noi obiective de cunoaștere și învățare.
Psiholoaga LeeAnn Renninger, specializată în psihlogie cognitivă, subliniază că surpriza determină creierul nostru să se concentreze și să lucreze din greu pentru a procesa noua informație (care a determinat surpriza) pentru a da rapid un sens la ceea ce se întâmplă. Așa s-ar putea explica de ce ulterior surpizei apar rapid alte emoții (de regulă destul de intense) sau de ce ce oamenii pot deveni, în timp, mai obișnuiți cu anumite tipuri de surprize.
Asumându-ne capacitatea limitată de control și cunoaștere, ne putem scădea în intensitate sau durată proprietățile negative ale experiențelor de tip surpriză neplăcută. Iar pe cele pozitive le putem îmbrățișa cu o mai mare bucurie și satisfacție.
Încheiem această pagină cu un aforism pe care îl știu de mult timp (dar, surpriză: nu mai știu de unde îl cunosc!) avantajul de a fi pesimist constă în faptul că fie ai permanent dreptate, fie ai doar surprize plăcute…
