Reperul de psiho…

Săptămâna trecută am încercat să răspund unei dileme legate de responsabilitatea educării copiilor, și, am concluzionat că, modelul ideal de responsabilitate revine unui trio formidabil: familie, comunitate, școală. În urma acestui punct de vedere am fost rugat să vorbesc despre cum am putea face procesul educativ mai atractiv pentru copii (foarte provocatoare întrebare! mersi D. !)

În primul rând, cred cu tărie că e timpul să vedem dincolo de relația: ”educația este un proces pentru copil” și să ne asumăm faptul că orice copil reprezintă, în fapt, declanșatorul actului educațional. În orice mediu ar fi copilul (familie, comunitate, școală), acesta este cel care întreabă, cere explicații, solicită ajutor, formulează situații problematice (reale sau imaginare), așteptând de la adulții din preajma lui răspunsuri, puncte de vedere, modele, rezolvări. Indiferent dacă acel copil este alături de părinți, în mijlocul unui grup de prieteni sau în cadrul clasei, prin curiozitatea și nevoia sa de înțelegere (și adaptare) el este punctul de start al actului educațional. Să ne gândim cât de dificil este orice proces educativ în momentul în care lipsește motivația și interesul copilului… tocmai pentru că în astfel de cazuri ”lipsește” copilul ca factor de debut al educației.

În al doilea rând, lumea de zi cu zi se schimbă într-un ritm din ce în ce mai intens și rapid. Multe dintre cunoștințele și practicile de lucru, gândire sau de analiză ale generațiilor actual adulte, nu mai reprezintă niște deziderate pentru copiii de astăzi, care au nevoie de specificități de gândire critică, inteligență socială, abilități cooperative, abordări multi-culturale, structuri adaptative și reziliente, învățare AI etc. Adică un bagaj educațional mult mai complex și dinamic. Deci e nevoie de o abordare cât mai specifică a copilului.

Pentru a ajuta copilul să fie primul motor al propriului său proces de educare e nevoie de a face ca acest proces să fie cât mai plăcut, pentru că omul este construit astfel încât să multiplice tocmai acele experiențe cu un impact emoțional pozitiv asupra sa. Asociind procesul de învățare cu emoții pozitive (bucurie, amuzament, încredere, entuziasm, mândrie, satisfacție, curiozitate) avem cele mai mari șanse să îl facem mai plăcut. Oferind medii în care teama de a încerca sau frica de eșec sunt minimalizate, în care pasiunile actuale ale copiilor sunt integrate în procesul de educație (da! chiar și jocurile video sau desenele și poveștile din ziua de azi), în care individualitatea e privită ca o oportunitate și nu ca o ieșire din conform, putem crea acel mediu în care învățarea să fie făcută cu plăcere.