0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

Frustrarea prezentului

De la debutul primăverii din acest an, toată agitația COVID-19 a declanșat o imensă plajă emoțională: de la indiferență la anxietate, de la optimism debordant la blocare absolută, de la grija față de sine la panica protecției celor din jur. Și toate aceste emoții s-au schimbat dinamic odată cu fiecare actualizare a știrilor, cu consultarea punctelor de vedere pro sau contra sau în consens cu multiplele modificări ale regulilor sociale. Cu toate acestea, una dintre caracteristicile constante în abordarea noastră personală era perspectiva temporară a acestei pandemii. Inițial, mulți dintre noi am fost optimiști că toată dinamica negativă provocată de acest virus va fi de scurtă durată. Sau poate durează un pic mai mult, dar nu tot anul… Realitatea ne-a contrazis. Zi de zi. Ca atare am început treptat să resimțim încă o manifestare emoțională: frustrarea.

Din perspectiva activității mele profesionale, aș putea spune că „a fi frustrat” este una dintre cele mai frecvente caracteristici emoționale ale zilelor nostre: ”…sunt îngrijorat de starea copiilor mei (a economiei, a alegerilor politice, a locului meu de muncă, de economiile mele, de planurile mele de investiție, de educația sau profesionalizarea mea, de lipsa timpului liber și a concediilor, de efectele antisociale iscate, și alte multe multe situații)… de tot ce trebuia să se întâmple… mă simt total stresat și complet neajutorat de faptul că nu mai am control…”

În termeni simpli, frustrarea este o emoție care provine din conștientizarea blocării unui anumit obiectiv dorit. Când simțim că nu putem obține ceea ce dorim, ne simțim frustrați. Acest lucru se poate datora pierderii încrederii în sine sau a stimei de sine. Dar cel mai des frustrarea provine din contexte cu oameni, locuri, lucruri sau evenimnete care servesc drept obstacole pentru a realiza lucrurile pe care ni le dorim. Adevărul este că ne place când lucrurile din jurul nostru sunt în controlul nostru. Ne simțim atât de confortabil când putem să ne planificăm anumite obiective și vedem cum eforturile noastre sunt răsplătite cu rezultatele visate. Și e normal să nu reușim de fiecare dată, dar pe baza unei structuri interne de reziliență putem să ne motivăm să reluăm activitatea încă o dată. Și încă o dată. Și poate chiar încă de mai multe ori. Dar, când nici un plan nu ne mai este tangibil, simțirea descurajării, furiei și supărării se împletesc în frustrare.

Oamenii reacționează la frustrare în mai multe moduri, frustrarea fiind un catalizator pentru noi și noi manifestări emoționale sau comportamentale: putem să ne infuriem tot mai des și ”fără motiv”, putem să cădem în ușurința de a renunța și a ne abandona , putem suferi pierderi majore de stimă de sine și încredere în sine, stresul ne devine partener cotidian sau ne putem simți atât de triști, nesiguri, deprimați sau anxioși.

Ce putem face însă cu acest complex cuplu coronavirus – frustrarea privind imensele schimbări provocate de acesta? Momentan nu putem face coronavirusul să dispară așa că să încercăm să ne concentrăm asupra lucrurilor asupra cărora avem o anumită putere:

Să începem să trăim mai intens prezentul. Când ne imaginăm cum va arăta lumea peste șase luni, un an e foarte probabil să ne simțim atât de neajutorați. Hai să ne focusăm pe câte o zi.

Să nu mai comparăm. Cu concediul de anul trecut sau ultima aniversare, sau zilele dinainte de virus. Energia frustrării provine și din durerea pe care o simțim din compararea momentului prezent cu trecutul.

Să continuăm să ”trăim”. Chiar dacă nu mai putem face multe din lucrurile cu care eram atât de familiarizați, putem găsi noi modalități de a socializa, a ne distra, a ne energiza, a ne destresa. Putem să ne redimensionăm energia spre alte rutine sau hobby-uri.

Să ne asumăm sentimentele. Cu atât mai mult cu cât o mulțime de oameni simt același stres, tristețe și frustrare chiar acum. Când o să vorbim despre ele ne ajutăm și ajutăm.

În loc să lăsăm frustrarea față de situația actuală să preia controlul asupra psihicului nostru, putem căuta, pentru noi și cei dragi nouă, astfel de mecanisme „adaptive” care ne pot oferi în schimb experiențe plăcute, liniștite, pline de speranță și încredere.

Oboseala compasională

Nici luna noiembrie a acestui agitat an nu se dezminte: noul val pandemic năucește populații, sisteme medicale, dinamici sociale, guverne, organizații mondiale. Și, dincolo de mereu prezentul imbold ”o să trecem și peste aceste provocări” ne confruntăm din ce în ce mai des cu anumite trăiri: un sentiment ambiguu de lipsă de speranță, identificarea unei lipse de control și/sau putere, o anumită stare de împovărare față de suferința altora, dificultăți în identificarea și găsirea unor plăceri de rutină sau chiar momente de abandon de sine. Cei mai mulți dintre noi ne definim toate aceste experiențe ca fiind o stare de oboseală fizică și/sau mentală. E normal… acest virus de nestăpânit ne macină viața de aproape un an de zile.

Personal, însă, înclin să cred că este un pic mai mult decât atât. Nu vreau să alarmez și mai mult! Ci doar să nuanțez anumite caracteristici comportamentale pentru o abordare mai practică și mai protectivă față de noi înșine.

În anii 90 Charles Figley (renumit psiholog american specialist în traumatologie și sănătate mintală) definește, pe baza unor vaste observații și cercetări conceptul de ”Oboseală compasională” (Compassion Fatigue). Acest termen încerca să descrie de fapt un posibil cost negativ al anumitor categorii profesionale mult prea expuse la dureri fizice sau emoționale. Astfel se sublinia faptul că unii lucrători sunt profund afectați de munca pe care o fac. Fie că este vorba de expunerea directă la evenimente traumatice (de exemplu, lucrul ca paramedic, ofițer de poliție, lucrător al spitalului de urgență), fie de expunere secundară (lucrători în asistența socială prin auzirea clienților vorbind despre traume pe care le-au experimentat, ajutarea persoanelor care tocmai au fost victimizate). Munca de ajutor asumată de astfel de profesioniști bazată pe un crescut proces de empatie este ceea ce îi face să fie vulnerabili și predispuși la anumite dificultăți de relație cu sine sau cu cei din jur. Cercetătorii din domeniul sănătății organizaționale s-au ocupat de studierea celor mai eficiente strategii de reducere, atenuare și prevenire a acestei oboseli compasionale și s-au structurat diverse programe manageriale de suport și sprijin.

În momentul de față, deși acest concept se referă doar la anumite categorii profesionale, tind să încadrez o mare parte a populației atinsă de acest sindrom. Pentru că noi toți am fost și suntem atât de expuși la suferința acestei pandemii. Mediatizarea excesivă, asumarea limitărilor specialiștilor din domeniul sanitar sau repetatele bâlbe ale sistemelor de protecție față de COVID 19 ne-au transpus în situația în care dezamăgirea capătă nuanțe cronice.

Semnificația compasiunii se referă la sentimentele de profundă simpatie și durere pentru altul afectat de suferință sau nenorocire. Iar în momentul în care ne vedem fără succes, în mod repetat, în demersurile de a atenua durerea sau de a înlătura cauza ne simțim copleșiți. De fapt suntem atinși de oboseală compasională. Aceasta ne determină la o lipsă tot mai accentuată de speranță, pierderea sentimentelor de control și/sau putere, dificultăți în validarea și construirea unui sine puternic.

Ce facem în astfel de momente? Îngrijirea de sine este foarte importantă. Putem lua în considerare anumite obiceiuri de auto-îngrijire: regim alimentar divers combinat cu ritualuri de exerciții fizice și program echilibrat de odihnă. Sau căutarea contactului social în orice formă de manifestare și structurarea unor obiective și așteptări realiste pe perioade scurte de timp. De asemenea auto-îngrijirea emoțională este extrem de utilă. Prin asumarea faptului că durerea și suferința fac parte din viață și nu avem întotdeauna mult control. Prin stabilirea unor limite personale în ceea ce privește amploarea pandemiei. Prin limitarea cantității de știri pe care le urmărim. Prin căutarea motivelor de recunoștință pentru ceea ce este bine în viața noastră. Prin căutarea unui sens în suferința pe care o vedem și trăim.

Avem dreptul de a ne acorda încredere și sens existenței noastre!

Asumarea schimbării

Vorbeam (scriam) acum ceva timp despre curajul de ne asuma schimbarea. Încă simt nevoia de a întări acest subiect, cu atât mai mult cu cât realitatea din jurul nostru ne face să uităm de rutină, predictibilitate sau perspective clare. Altfel spus, poate acum mai mult ca niciodată identificăm adevărul motto-ului ”viața nu este întotdeauna ușoară”. Schimbarea ni se insinuează în multe forme și aspecte în viața noastră. Toată lumea are de luptat pentru a depăși periodic anumite obstacole și dificultăți. Important este să ne asumăm schimbarea! Care poate veni sub forma unei alegeri dificile, a unei noi oportunități sau a unui capitol neașteptat în povestea vieții noastre.

Un vechi prieten îmi sublinia însă faptul că există o diferență substanțială între procesul de a ne dori o anumită schimbare versus situația unor schimbări pe care trebuie să ni le impunem ca formă de adaptare la viață. Și, da! Are dreptate! Cunosc multe persoane, care independent de planurile personale, au abordat schimbări substanțiale în comportamentul cotidian din ultimul timp: modificarea rutinelor familiale, adoptarea unor măsuri noi de petrecere a timpului liber sau socializare, alegerea unor noi parcursuri profesionale, renunțarea la hobby-uri, digitalizarea educației sau carantinare-izolare. Așadar cum să mediem asumarea unor schimbări provenite din contexte externe nouă?

Studiile din neuroștiințe afirmă că nouă nu ne place ,în general, schimbarea. Evaluăm instinctual (subiectiv) că disconfortul de a rămâne într-o situație tensionată va fi mult mai mic decât cel necesar pentru a efectua o schimbare. Deseori ne este mai ușor să ignorăm anumite semnale sau mesaje care ne avertizează că ne îndreptăm spre o perioadă dificilă decât să ne confruntăm cu problema direct. Dar experiența ne demonstrează că semnalele de avertizare ignorate prea mult timp ne vor duce în cele din urmă la regrete, epuizare, depresie sau anxietate, care, la un moment dat ,ne vor forța spre alte schimbări. Mai dramatice…

Ca atare, efectuarea de schimbări în viața noastră ar trebui făcută pentru că ne dorim cu adevărat sau pentru că anumite beneficii sunt condiționate de acestea. Și, indiferent de motivația declanșatoare a schimbării, e ideal să ne asumăm că viața este o călătorie, plină de drumuri accidentate și poteci neumblate. Nu putem fi niciodată pe deplin pregătiți pentru ceea ce ne așteaptă. Întrucât nu știm ce este scris în următorul capitol al vieții noastre, este normal să avem îndoieli și ezitări.

Sunt perioade în viață când vrem să schimbăm ceva în viața noastră, dar sunt și momente în care suntem forțați să ne reinventăm. Indiferent de situație contează efortul, determinarea, voința, reziliența și încrederea noastră în obiectivul final. În fond orice schimbare asumată vizează să ne îmbunătățească viața.
Fie să avem curajul să salutăm fiecare nou început cu inima deschisă!

Negarea

Corpul uman are în sistemul imunitar un ansamblu de structuri, mecanisme și interacțiuni complexe cu rol în apărarea organismului de agenți patogeni. Comparativ, și mintea umană dispune de un sistem protector împotriva problemelor și situațiilor ce pot provoca durere psihică. Psihologii vorbesc despre aceste „mecanisme de apărare” ca despre niște demersuri în care o persoană se comportă sau gândește în anumite moduri pentru a-și proteja sau „apăra” mai bine eul interior, personalitatea sau imaginea de sine.

Indiferent cine suntem, de-a lungul timpului, în anumite situații sau contexte, dezvoltăm cu toții diferite mecanisme de adaptare pentru a ne ajuta să ne ocupăm de o varietate de circumstanțe și probleme. Aceste mecanisme glisează destul de ușor din sfera conștientă în cea inconștientă, și invers, putând, de asemenea, să ne fie utile sau piedici.

Unul dintre cele mai primitive astfel de mecanisme de apărare (primitiv deoarece este caracteristic dezvoltării timpurii a copilăriei), este negarea. Refuzul de a accepta realitatea, acționând ca și cum un eveniment, un gând, un fapt sau un sentiment dureros nu ar exista.
Dacă suntem în negare, încercăm (voluntar sau involuntar) să ne protejăm, refuzând să acceptăm un adevăr care interferează cu viața noastră. Altfel spus, negarea, refuzul de a recunoaște că ceva nu este în regulă, este un mod de a face față conflictului emoțional, stresului, gândurilor dureroase, informațiilor amenințătoare și/sau anxietății. Putem nega orice ne face să ne simțim vulnerabili sau ne amenință zona de confort (starea de boală, o anumită dependență, tulburări alimentare, situații conflictuale, probleme financiare sau asumarea unei relații). Putem nega ceva ce ni se întâmplă nouă sau altcuiva.

În unele cazuri, acest tip de refuz, pe termen scurt poate fi un lucru bun. Pentru că ne poate oferi un ”timp” valoros pentru a ne adapta la o problemă dureroasă sau stresantă. A fi în negare ne oferă posibilitatea de a absorbi mai puțin conștient informațiile șocante sau dureroase într-un ritm lent, adaptativ. În esență, dacă o situație este prea ”mare” pentru noi, atunci refuzăm să o experimentăm imediat. Dar! acest lucru nu face ca faptele sau realitatea situației să dispară, sau să se reducă impactul lor asupra noastră. Pe termen lung, negarea nu reprezintă un mod eficient de a face față unei situații traumatice.

Evitarea realității unei situații poate fi mai dăunătoare, chiar decât sentimentele dureroase declanșate de acea situație. Pentru că, sub aspectul confortului de a nega, ne putem îndepărta de semnificația și chiar rezolvarea acelor evenimente. Cu cât ne distanțăm de o problemă, cu atât ne adâncim în imposibilitatea de a o prelucra. Cu cât devenim mai înrădăcinați în negare, cu atât ne poate fi mai greu să ne extragem din ea. În plus, oamenii care trăiesc într-o îndelungată stare de negare vor avea consecințe precum: sentimente de izolare, anxietate, sentimente de culpă și tristețe.

În timp ce negarea poate provoca probleme majore în viața noastră, poate fi destul de greu de recunoscut, atunci când ne cantonăm într-o stare de negare. Tocmai de aceea, din acest punct de vedere, propun celor din jurul meu câteva modalități de auto-control:
• Examinați sincer propriile temeri. Și permiteți-vă să vă asumați emoțiile declanșate.
• Gândiți-vă la potențialele consecințe legate de o acțiune repetată a dumneavoastră. Sau a lipsei de acțiune.
• Fiți deschiși persoanelor care gândesc altfel decât voi. Permiteți altor persoane să vă provoace sistemul vostru de valori, opinii și credințe.
În fond, recunoașterea unei situații aberante de negare, poate constitui un important pas în dezvoltare. A noastră și a celor din jurul nostru.

Solitar…

Noi, ca ființe umane, suntem eminamente creaturi sociale care încă de la naștere ne dezvoltăm personalitatea prin multiple conexiuni umane. Pe de altă parte, pe măsură ce creștem, identificăm faptul că putem fi înconjurați de oameni, dar în interior rămânem doar noi. Oscilând între aceste nevoi ne definim un standard personal a nevoii de interacțiune umană, de social. Iar acest standard ajuns la un echilibru optim constituie un deosebit de important factor de bine și confort psihic.

În vremurile de astăzi, distanțarea socială, izolarea sau chiar autoizolarea reprezintă strategii eficiente pentru aplatizarea curbei infecțiilor cu noul coronavirus. Dar toate aceste recomandări pot avea consecințe psihologice nefaste de tip depresie sau anxietate. Astfel, printr-o izolare impusă de o anumite condiționare socială/medicală, oamenii reduc numărul de contacte sociale cu persoane importante pentru ei, fapt care îi predispune la a-și asuma statutul de singur. Sau solitar.

Limba română (mai ales în forma sa uzuală) nu face o distincție foarte clară între conceptele ”singurătate” și ”solitudine”. Dex-ul specifică: singurătate = subst.fem. Faptul de a fi singur (singur = care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva); solitudine = subst. fem. (despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate.

Din punctul meu de vedere, există o mare diferență între aceste concepte: singurătatea reprezintă o stare negativă trăită de o persoană care simte că este izolată de alte persoane. Lipsește socialul indiferent de propria voință, și, uneori, chiar indiferent de proximitatea socială a acelei persoane. Este posibil să fii înconjurat de oameni și totuși să te simți în continuare singur. Iar solitudinea reprezintă o alegere personală. Alegerea de a fi singur. În fapt o stare pozitivă și constructivă de angajament cu sine. Celebrul filosof chinez Lao Tzu sublinia că solitudinea nu înseamnă să eviți să fii alături de alte persoane, ci este vorba de a fi cu tine însuți. Pentru tine și cei din jurul tău.

Ca atare, propun un exercițiu de schimbare de paradigmă: rămânând acasă printr-o izolare fizică, să luptăm să nu atingem și izolarea socială (interacțiunea cu ceilalți). Asta înseamnă să încercăm să ne adaptăm modul în care ne conectăm cu oamenii și să găsim noi modalități de a rămâne în relație cu ei. Prin apeluri video, Whatsapp sau doar prin apeluri telefonice obișnuite sau mesaje. Iar în momentul în care nu avem pe nimeni drag lângă noi, fizic, sau comunicarea la distanță cu astfel de persoane nu ne satisface toate nevoile, să ne asumăm statutul de solitari! Pentru o anumită perioadă de timp, luptăm solitari cu efectele acestui virus. Nu singuri, pentru că mai sunt mulți ca noi, ci solitari! E alegerea noastră pentru binele celor dragi din jurul nostru. Schimbarea percepției de ”singur” în ”solitar” ne va arăta faptul că suntem mai mult decât suma reacțiilor noastre la alte persoane. Asumarea solitudinii înseamnă o deconectare de la cerințele personale față de lumea din jurul nostru, pentru a ne concentra asupra acelor lucruri pe care noi le putem realiza pentru noi sau cei din jurul nostru.

Să schimbăm cadrul

Unde și cum te vezi peste doi ani? Cum o să arate cariera ta profesională peste cinci ani?… erau câteva întrebări clasice din ritualul interviurilor de angajare sau din setul de orientare profesională pentru adolescenți. Și, într-o oarecare măsură, niște dileme retorice pentru fiecare din noi. Ne ajutau să ne structurăm câteva borne de orientare pentru ceea ce poate va fi. Și, mai devreme sau mai târziu, ne bucuram de reușitele planurilor noastre și de predictibilitatea traseului personal.

Ultima perioadă de timp ne-a învățat, însă, că viața este uneori dificilă. Ca demers…ni se pare că nu primim ceea ce vrem și primim mult din ceea ce nu vrem, sau ca perspectivă…viitorul ni se relevă atât de opac și ascuns. Ce ne facem când se întâmplă ceva inimaginabil în viața noastră? Majoritatea oamenilor decid dacă este bine sau nu pentru ei și acordă acelui eveniment o etichetă „pozitivă” sau „negativă”, chiar dacă, în realitate, evenimentul este neutru. Ne folosim percepția și experiența de viață pentru a-l eticheta. Problema este că aceste etichete afectează modul în care gândim și modul în care funcționează mintea noastră. Eticheta „negativă” tinde să atragă mai multă gândire negativă în viața noastră, ceea ce ne poate conduce să observăm doar ”lucrurile rele” care se întâmplă și ne concentrăm pe neajunsuri.

Cum putem ”să ne scuturăm” de acest tipar? În primul rând prin conștientizarea faptului că nu toate situațiile care ni se întâmplă în viață au un sens inerent. Noi suntem cei care stabilim un sens, văzând o situație printr-un anumit cadru. Lucrurile neplăcute se vor întâmpla întotdeauna în jurul nostru, indiferent dacă ne dorim sau nu. Nu putem evita să ne rănim, să greșim, să ne supărăm și nu putem controla circumstanțele. Vestea bună este că, deși nu putem controla întotdeauna situația din jurul nostru, putem decide totuși cum să o vedem și, automat, ce acțiuni să proiectăm. „Este paharul pe jumătate plin sau pe jumătate gol?” reprezintă o întrebare a cărui răspuns contează doar de perspectiva noastră!

Gândirea optimistă este o abilitate de reziliență care ajută oamenii să depășească adversitățile și să atingă obiectivele vieții. Așadar, data viitoare când vă simțiți stresați sau întristați datorită unor considerente asupra cărora nu aveți nici o pârghie de acțiune (model negativ de gândire), depuneți un mic efort pentru a recadra / reforma acel mod de observație. Acest exercițiu nu va schimba situația, dar poate reduce cu siguranță daunele și poate pune lucrurile într-o perspectivă mai sănătoasă. Cu mai mult focus pe resursele de rezolvare sau depășire a acelei situații! Iar atunci când este făcut cu un strop de umor, poate fi un minunat mecanism de detensionare. Apropo: într-unul din filmele cu Harry Potter, micii vrăjitori sunt antrenați în a lupta cu cele mai profunde frici ale lor. Invocând o vrajă numită „Riddikulus” care transformă temerile în ceva ridicol de amuzant.

Am văzut o postare pe internet care ne încuraja să visăm la momentul în care peste câțiva ani o să descoperim în niște sertare câteva măști de protecție specifice acestor zile pandemice. Și ne transmitea ideea că vom zâmbi atunci, respirând liberi, fericiți și mult mai asumați. Cu tot haosul din jurul nostru, putem începe să cautăm posibilități în loc să ne concentrăm pe penurie.

Asumarea disconfortului

Stare neplăcută de nesiguranță. Insatisfacție. Lipsa sentimentului de control. Scenarii haotice cu un extrem de redus grad de predictibilitate. Cam acestea sunt dimensiunile emoționale ale zilelor noastre. Într-un singur cuvânt: disconfort! Disconfort-substantiv neutru -Lipsă de confort / Stare neplăcută de nesiguranță, de insatisfacție. (DEX). Pandemia actuală ne propune redimensionarea noastră privind acest complex concept!

Dacă privim în ansamblu, constatăm că în ultimul timp, lumea noastră modernă a încercat să elimine pe cât posibil disconfortul care era considerat un lucru teribil de anost și retrograd. Centrale termice, mașini de spălat haine sau vase, computere, telecomenzi, tot felul de mașinării și gadgeturi bazate pe IA (inteligență artificială)… Toate au fost propuse și implementate pentru a adăuga confort. Și implicit fericire. Nu trebuie decât să ne uităm la câteva reclame pentru a ”descifra” mesajul universal propus: disconfortul de orice fel împiedică fericirea. Și pentru asta avem analgezice mai puternice, televizoare mai mari, cursuri de dezvoltare personală mai multe, divertisment mai variat…

Dar oare această ipoteză e chiar adevărată? Îndepărtarea disconfortului ne poate face să ne simțim grozav, dar ne poate deturna de la felul nostru de a fi, și, poate chiar de la niște oportunități neprevăzute. Să explic: o arsură ne indică să evităm să ne mai apropiem de foc, iar frica ne poate ajuta să alegem comportamente mai sigure. Din punctul meu de vedere, disconfortul pe care îl putem simți poate însemna un semn de avertizare. Disconfortul face parte din viața noastră și a acționa în ciuda disconfortului ne ajută să ne reducem îngrijorarea, să devenim mai rezistenți, să ne dezvoltăm sau să ne atingem obiectivele. Putem lua ca exemplu două mari categorii socio-culturale: artiștii și sportivii de performanță. Artiștii de-a lungul istoriei au curtat în mod constant cu disconfortul tocmai pentru a produce lucrări cât mai autentice despre condiția umană. Pentru mulți artiști, ameliorarea sau negarea durerii ar însemna blocarea muzelor creative. Pe de altă parte sportivii declară că ”într-o lume în care confortul este rege, activitatea fizică grea oferă o ocazie rară de a practica disconfortul”. Iar cercetările confirmă beneficii psihologice clare a acestora.

Problema cu reprimarea disconfortului nostru psihic este că acele sentimente negative nu dispar, ci se acumulează și escaladează. Ignorându-ne disconfortul ne perpetuăm și ne întărim sentimentele de incapacitate, neîncredere sau incompetență, ne rănim pe noi înșine.

Așa că propun: asumarea disconfortului! Doar acceptând cu adevărat faptul că traversăm (individual sau colectiv) o perioadă disconfortantă, vom ști să facem tot posibilul pentru a crea zone confortabile pentru noi și pentru cei dragi, deoarece suntem atrași de siguranță și securitate. Confirmând disconfortul ne permitem să facem observații obiective și pertinente, chiar suferind. Disconfortul ne dă viziune. Viziunea de a ne dezvolta și a fi fericiți!

Sunt problemă sau soluție

Mintea umană este o mașinărie de rezolvare a problemelor. Oamenii se confruntă cu probleme în fiecare zi. Problema cu problemele este că par că nu vin pe rând. În general, apar în grupuri și uneori au chiar și dubluri. Sau, când una dintre probleme este rezolvată, apare imediat o alta pentru a-i lua locul și ajungem să ne întrebăm: „Ce am făcut pentru a merita acest lucru?” Nu conștientizăm întotdeauna, dar permanent rezolvăm probleme în fiecare secundă: de la „e târziu, cum să fac să ajung la serviciu?” sau „unde mi-am lăsat cheile?” la „ce cumpărături să mai fac?” sau „când sunt cu adevărat fericit?”.

În psihologie, „rezolvarea problemelor” se referă la o modalitate de a atinge un obiectiv într-o anumită situație specifică. ”Rezolvarea problemelor” este considerată cea mai complexă dintre toate funcțiile intelectuale, deoarece se bazează pe un proces cognitiv de ordin superior care necesită modularea și controlul abilităților și resurselor personale.

Cea mai bună strategie pentru rezolvarea unei probleme depinde în mare măsură de situația unică determinantă. Mulți cercetători au încercat să definească o serie de pași, un ciclul de rezolvare a problemelor. Dar, foarte ușor, putem constata că nu există o astfel de formulă universal viabilă, pentru că acest proces poate solicita gândirea pragmatică (raționamentul logic), sau gândirea semantică (interpretarea semnificațiilor din spatele problemei). Uneori, un algoritm strict ne ajută, iar alteori creativitatea și spontaneitatea ne oferă soluții noi. Sunt situații în care o problemă (sau chiar mai multe) e eliminată instant, pentru ca unele să ne macine timp și resurse psihice îndelungate.

Din punctul meu de vedere, rezolvarea eficientă a problemelor începe cu definirea eficientă a acestora. Dacă analizați/descompuneți/destructurați orice problemă până la esența sa, veți identifica două aspecte fundamentale: prima este asumarea și înțelegerea acelei probleme, iar cea de-a doua se referă la perspectiva privind intenția, dorința, teama, asumarea de rezolvare. Și din această perspectivă eu utilizez o clasificare extrem de simplistă, în două categorii: probleme defectuos definite (probleme care nu au o structură clară sau soluții așteptate) și probleme corespunzător definite (problema este bine auto-definită și înțeleasă, iar soluțiile așteptate sunt specifice).

Astfel, pentru întreg setul de probleme care simțim că ne apasă într-un mod nejustificat de îndelungat sau a căror rezolvare se lasă prea mult așteptate, propun următoarea întrebare: Sunt parte din problemă sau din soluție? E o întrebare retorică, dar care are menirea de a ne sublinia asumarea resurselor noastre personale în acest demers.

În viețile noastre vor exista întotdeauna probleme. Este important să ne amintim că rezolvarea acestora necesită abilități cognitive, flexibilitate, rezistență, variate abilități, adaptare, interacțiune continuă cu mediul…Este nevoie de noi puternic implicați și dornici a rezolva aceste probleme.

Puterea de a accepta

O fațetă paradoxală (poate?!) din frumusețea vieții de zi cu zi o reprezintă faptul că este imprevizibilă. Nimic nu este permanent, totul se schimbă ca formă, structură, dinamică, relație, conținut. Și, desigur, toată această mulțime de schimbări ne transformă permanent în cine suntem, aceste schimbări având un impact constant asupra vieților noastre. Provocarea – problemă este că trebuie să ne cultivăm abilitatea de a accepta cu adevărat orice schimbare și, pur și simplu, să o îmbrățișăm prin asumare.

Dacă viața ar avea forma unui un râu și ”a trăi” ar fi echivalentul la ”a înota”, am avea două posibilități: am putea să ne avântăm în vâltoarea vieții fiind siguri de parcurgerea traseului proiectat conform dorințelor și viselor noastre; sau am putea să ne deplasăm bazându-ne pe forța noastră, dar lăsându-ne ghidați și de flux, navigând prin toate vârtejurile sau apele line care ni se arată de-a lungul drumului.

Desigur, viața ne aduce multe provocări, cum ar fi despărțirea de o persoană dragă, starea precară de sănătate, moartea cuiva pe care îl iubim, diferențierile socio-culturale resimțite în raport cu comunitatatea… și multe astfel de lucruri care ne-am dori să nu se fi întâmplat niciodată. Pot fi experiențe dureroase sau chiar traumatizante, și, de multe ori pare mult mai ușor să fugim de acele evenimente, să ne ignorăm emoțiile și sentimente și să nu acceptăm adevărul situației noastre. E oare însă sănătos să ”înotăm” împotriva acestor turbulențe? Părerea mea, din acest punct de vedere se poate rezuma astfel: dacă începem să cultivăm acceptarea în viața noastră, probabil că vom face față crizelor viitoare într-un mod diferit și le vom vedea dintr-o altă perspectivă. A accepta cu adevărat ceva ce nu putem schimba, ne conduce spre a găsi noi modalități de a gândi, de a acționa sau a simți despre ceva anume. Este deosebit de important să ne asumăm faptul că nu avem decât puteri limitate asupra multor evenimente externe, iar ceea ce putem controla se regăsește în gândurile și opiniile noastre.

Multe din dezamăgirile personale provin tocmai din faptul că încercăm să controlăm ceea ce nu este de controlat, ceea ce nu se află în puterea noastră şi astfel putem experimenta diverse emoții negative (frustrare, dezamăgire, frică, nemulțumire) care ne atacă imaginea de sine. Stima de sine. Sinele în esența sa.

Repet și insist: cred cu tărie faptul că e important să ne dezvoltăm obiceiul de a accepta realitatea. Acceptarea este un proces greu, dar se poate dovedi extrem de plină de satisfacții pentru cei care și-o asumă. Acceptarea este una dintre cele mai puternice stări de spirit în care putem coexista, deoarece acceptând faptul că nu putem fi mereu cum ne dorim, ne calibrăm automat spre a lupta în sensul viselor noastre.

COVID-19 și specialiștii lui

Sibiu, România, Europa, Pământ. Noul coronavirus continuă să se răspândească multiplicându-se în întreaga lume, noi și noi cazuri fiind raportate zilnic. Am citit chiar un punct de vedere lansat de către OMS (Organizația Mondială a Sănătății) precum ”șansa” de a te infecta cu noul virus este substanțial mai mare decât de a câștiga la loto. Viteza și ușurința cu care se extinde acest invizibil inamic se pare că sunt, în fapt, variabilele cele mai impactante asupra previziunilor viitoare. ”Totul va fi bine”, motto-ul atâtor copii la începutul pandemiei, capătă circumstanțe dilematice: când va fi bine, unde și pentru cine va fi bine sau cum va fi când va fi ”bine”. Cele mai reputate instituții și organizații, specializate în domeniul sanitar, economic, social, locale, zonale sau chiar mondiale, prin specialiștii lor încearcă să răspundă cât se poate de concret și punctual acestor provocări. Și cu toate aceste eforturi, încă există multe lucruri necunoscute privind criza acestui nou coronavirus, care a condus la răspândirea unei cantități mari de dezinformare. Constatăm astfel că pandemia COVID-19 a declanșat în paralel și o pandemie de dezinformare și contestare, sub formă de știri false și teorii ale conspirației privind originile virusului, modul în care poate fi vindecat și cine este vinovat pentru răspândirea acestuia.

Personal am fost învățat să acord importanță punctului de vedere oferit de către specialiști în toate domeniile în care competențele mele personale sau profesionale sunt limitate. De aceea apelez la mecanici auto, consultanți financiari, profesori sau medici specialiști în momentele în care viața mă expune unor situații în care simpla mea opinie nu e îndeajuns. Bineînțeles că pot exista și între specialiști puncte de vedere non-identice sau chiar contradictorii. Și aici intervine puterea mea de a alege ”un răspuns adecvat” bazându-mă pe repere demografice, culturale, istorice, de prestigiu profesional sau altele. Dar, insist: punctul de plecare pentru mine îl constituie abordarea unuia sau mai multor profesioniști din acel domeniu de interes! De aceea, acum, caut puncte de vedere ale medicilor specialiști care îmi explică cum și de ce e indicat să respectăm anumite norme de prevenție.

Nu contest faptul că există situații în care sunt surprins și eu de anumite fluxuri de știri sau teorii cărora în primă fază tind să le dau dreptate pe o judecată rapidă și pripită. Dar în ultimul timp (în special de la izbucnirea COVID 19) am început să îmi aplic un set de întrebări care, de regulă, mă ajută în a avea o privire obiectivă și mai pertinentă la astfel de teori: De unde provin temerile, credințele și valorile mele legate de această situație? În ce măsură sunt afectat de prejudecăți sau stereotipuri? Mă simt dezavantajat? Și acest lucru mă face să simt nevoia de a da vina pe cineva / ceva? Cum îmi aleg sursele mele de informații?

Toate acestea pentru că eu cred cu tărie în ”desensibilizarea” treptată a noastră în fața repercursiunilor emoționale negative ale acestei pandemii (frica și incertitudinea nu mai trebuie să ne împingă spre a găsi un ”vinovat”). Da! COVID-19 este înspăimântător! Și este normal să ne simțim copleșiți și să căutăm răspunsuri, dar nu impulsiv. Nu împotriva cuiva. Nu cum ne ”taie capul”. Nu bazându-ne pe un ”simț” sau pe un ”feeling”. Ci pe analiză, știință, cunoaștere, cercetare, mizând pe informații verificate, pentru a reduce răspândirea dezinformării și pentru a putea să ne concentrăm pe ceea ce contează: ”totul va fi bine!”

Resurse:

https://en.unesco.org/news/new-resources-counter-covid-19-conspiracy-theories-through-critical-thinking-and-empathy

https://www.weforum.org/agenda/2020/03/coronavirus-conspiracy-theories-false-information-coid19-health

https://ec.europa.eu/info/live-work-travel-eu/health/coronavirus-response/fighting-disinformation/identifying-conspiracy-theories_en