0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

Curajul de a schimba

Albert Einstein afirma că “lumea pe care am creat-o este produsul felului în care gândim”. Dar, tot el sublinia faptul că permanent ”avem nevoie de un nou mod de a gândi”…
În fapt, pur și simplu ”a trăi” înseamnă a modifica, a schimba, a adapta. Viața este schimbare. Unele schimbări sunt rezultatul bio-existenței aflate sub auspiciul trecerii timpului. Altele sunt generate de comportamentul uman, iar câteva apar ca urmare a unor circumstanțe sau coincidențe (a soartei).


În ceea ce privește schimbările umane, putem spune că reprezintă o nevoie curentă și naturală: fie că dorim să ne lăsăm de fumat, să schimbăm dieta, să ne îndepărtăm de o anumită relație toxică, să ne urmăm anumite idealuri, să creăm valori sau să ne îmbunătățim stilul propriu de viață. Permanent ne evaluăm și, coroborat, cu dinamica întregii lumi, tindem să ne schimbăm și noi. Paradoxal însă, se întâmplă în numeroase cazuri și situații să identificăm destul de rapid și concret o astfel de nevoie de schimbare, dar punerea ei în practică să ne dea mult de furcă. De ce? Pe scurt, din două mari cauze.


În primul rând, pentru că atunci când ceva este nou și necunoscut, creierul nostru poate reacționa cu neliniște și disconfort, activând răspunsul la stres. Chiar și o schimbare pozitivă (apariția unui copil, o vacanță îndelung așteptată) ne poate face să ne simțim neliniștiți. E în regulă să simțim așa!
Și tocmai asumarea acestui fapt ca fiind normal și natural, ne poate defini o modalitate de depășire. Gestionarea stresului ne poate facilita accesul într-un mod relaxat și încrezător la noi și noi oportunități. Făcând în mod activ lucruri care știm că ne reduc nivelul de stres (exerciții fizice, meditații, pictură) ne creștem autocontrolul. Iar acest autocontrol este deosebit de important în stabilirea de noi rutine.

Un alt obstacol major în asumarea unor schimbări e determinat de prejudecata incertitudinii. Ca oameni, suntem influențați de numeroase prejudecăți de care nici măcar nu suntem conștienți. O prejudecată poate fi definită ca o credință irațională care poate influența inconștient procesul nostru de luare a deciziilor. În fața unor schimbări incertitudinea reușitei se va comporta ca o prejudecată puternică care poate afecta chiar procesul cognitiv legat de acea schimbare. Altfel spus ne așteptăm la cel mai rău scenariu în situații incerte. Și, foarte ușor, ajungem să fim convinși de această perspectivă.

Recunoașterea acestui răspuns automat ne poate ajuta. Admițând acest tip de negativitate, este posibil să fim capabili să ne gândim mai rațional și pozitiv la situația noastră. Astfel putem apela la strategii de tip ”dacă… – atunci…”. În circumstanțele care nu sunt sub controlul nostru, este important să vizualizăm barierele cu care ne vom confrunta pentru a ne menține proiectele, obiceiurile și perspectivele (dacă o să se întămple acel lucru, atunci voi face …). Pregătirea unor astfel de situații ne vor reduce anxietatea atunci când lucrurile se schimbă și ne vor da un sentiment de control în timp.

Nevoia de schimbare precum și frica de schimbare e un cuplu care se regăsește în structura internă a omului; permanenta evaluare a sinelui și dorința de evoluție versus confortul actualei identităţi și structuri valorice. Nu există în niciun caz o valoare corectă sau universal valabilă a acestui raport schimbare/rezistență, dar să ne amintim că deja de acum cca. 2500 de ani, Heraclit din Efes, spunea „Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”.

Icar astăzi

”Campania electorală începe în data de 28 august 2020.” Și totuși putem constata faptul că alegerile locale (și mai probabil și cele parlamentare) din acest an și-au demarat startul agresiv de curtare de voturi. Personal, mă simt obosit și saturat de acest perpetuu dans repetitiv cu accente uneori atât de false și cu note de empatie atât de exagerate. Nu rareori, sunt chiar scârbit. În nici un caz nu vreau să fac politică sau să influențez perspectivele politice ale cuiva (statutul profesional îmi oferă îndeajuns de multă satisfacție în munca mea cu oamenii). Dar simt nevoia de a reacționa într-un fel…

Mitologia greacă ne povestește despre Icar și genialul său tată Daedalus, care în încercarea de a evada din urzeala mincinosul tiran Minos folosesc fiecare câte o pereche de aripi lipite cu ceară pentru a zbura spre libertate. Daedalus își povățuiește fiul să nu se lase furat de grandoarea zborului și să nu se apropie prea mult de soare. Să nu se îmbete cu senzația de putere și să nu își uite rolul de om obișnuit. Icar, intoxicat de experiența zborului, îmbătat de puterea de a ”stăpâni cerul” a ignorat sfatul și s-a apropiat prea mult de soare. Așa a plătit pedeapsa finală. Grecii au denumit acest tip de comportament Hybris – se referă la mândria nemăsurată a unui individ și supraaprecierea forțelor și libertății sale în confruntarea cu destinul. Ulterior termenul capătă și echivalentul unei vătămări corporale grave.

Pe baza acestor concepte și a unor studii aprofundate, în anul 2009, David Owen, (neurolog) și Jonathan Davidson (psihiatru) au publicat un articol intitulat „Sindromul Hubris”. Conform opiniei celor doi specialiști, sindromul Hubris, este asociat cu tulburările de personalitate narcisistice, antisociale sau histrionice, incluzând criterii precum manifestarea disprețului pentru alții, mândrie exagerată, încredere copleșitoare în propriul sine, pierderea contactului cu realitatea, acțiuni imprudente și impulsive sau o nevoie de confidență supremă.

În continuare s-au investigat profilurile psihologice a numeroase personalități, identificându-se exemple de trăsături hubristice sau chiar întreg sindromul. Ca atare Owen și Davidson au susținut că dobândirea puterii poate induce, într-un individ sensibil, un model unic de trăsături comportamentale și credințe bazate pe rejectarea de critici și supraestimarea șanselor de succes. Astfel Hubris-ul nu a mai fost privit doar ca o extindere firească a încrederii și a ambiției necesare oricui experimentează un rol de putere. Ci ca o parte întunecată a anumitor lideri.

Carisma, farmecul, capacitatea de inspirație, convingerea, dimensiunea viziunii de viitor, disponibilitatea de a-și asuma riscurile, aspirațiile grandioase și încrederea îndrăzneață de sine – toate aceste calități sunt adesea asociate cu un leadership de succes. Pe care ar fi bine să îl urmăm. Există însă o altă latură a acestui profil, deoarece aceste calități pot fi marcate de o rigiditatea emoțională, de un grad scăzut de empatie sinceră, de refuzul de a asculta sau de a primi sfaturi, impulsivitate, imprudență sau neatenție asupra detaliilor.

Ce vreau să subliniez prin toate aceste observații? Importanța de a privi cât mai în detaliu un posibil viitor reprezentant / leader aflat acum în plin proces electoral. Utilitatea de a nu cataloga rapid și indubitabil o anumită caracteristică sau comportament uman. Însemnătatea analizei temeinice. De atâtea ori ne-am plâns de conducătorii nostri. Ce ar fi ca acum să știm să alegem? Și să ne asumăm pe deplin acest drept al nostru?

Dificultatea de a decide

Există o vorbă / abordare care definește faptul că orice decizie, chiar şi una greşită, generează un sentiment de pace. Și că e mai indicată o decizie mai puțin reușită decât una perfectă dar netranspusă în acțiune.

Din punct de vedere pur informațional, luarea deciziilor este un proces bazat pe culegerea de informații și evaluarea rezoluțiilor alternative. Sau mai concis: organizarea de informații relevante și definirea de alternative. Și, clar, activarea deciziei. Pare simplu. Dar deseori ne confruntăm cu procese îndelungate în identificarea și punerea în acțiune a unei decizii. De ce?

În psihologie luarea deciziilor este considerată un proces cognitiv care are ca rezultat selectarea unei credințe sau a unui curs de acțiune dintre mai multe opțiuni posibile. Deosebit de important este faptul că luarea deciziilor e un demers acompaniat de valorile, preferințele și credințele decidentului, iar fiecare astfel de proces produce o alegere finală. Prin urmare, luarea deciziilor poate fi mai mult sau mai puțin rațională și se bazează pe cunoștințe și credințe explicite sau tacite. În plus contează mult și perspectiva experienței personale. Atunci când suntem într-o situație familiară, deciziile sunt adesea rapide și automate, iar atunci când ne confruntăm cu o situație în care nu am mai fost niciodată, trebuie să ne luăm mai mult timp pentru a cântări potențialele beneficii și riscuri. Totodată avem mai multe șanse de a greși și de a ne confrunta cu consecințe negative.

În activitatea mea profesională observ numeroase dificultăți în procesele decizionale. De la dileme precum relație versus carieră profesională sau o profesie plină de satisfacții financiare versus un domeniu profesional preferat, până la situații existențiale precum ”vreau să mă apuc de slăbit”, ”sunt conștient de dependența de substanțe dar nu știu cum să pun în practică o anumită decizie de a limita acest fapt” sau, pur și simplu ”vreau să cumpăr un artefact dar nu știu ce fel…”. Observ multă suferință în aceste decizii neluate, amânate sau nefinalizate. Specialiștii definesc aceste situații ca fiind o paralizie decizională (sau paralizie de analiză). Ele sunt provocate de inundația copleșitoare de date căutate și-sau obținute (cineva nu este în măsură să ia o decizie, deoarece se blochează în analiza de noi și noi informații necesare luării deciziei) sau tendința de a suprasecuriza situația avută (decidentul dorește să elimine absolut orice incertitudine în perspectiva unei decizii cât mai armonioase).

Irvin Yalom (celebru psihanalist, psihoterapeut și scriitor) subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nua te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Iar în plus, ”orice decizie ne pune față în față cu izolarea supremă… o decizie este un act solitar, intim” care poate împovăra într-atât de mult încât să recurgem la nevoia ca altcineva să ia o decizie pentru noi înșine.

Simplul act de a decide susține noțiunea de liber arbitru. Dar acest liber arbitru poate fi limitat de informații lipsă sau incomplete, termene urgente și stresante, resurse fizice / emoționale limitate sau de credințe personale. Și poate fi încărcat de suferință.


În situații în care observ că oamenii nu se pot hotarî cu ușurință, propun următoarea abordare:

Decizia se referă la un moment viitor. Nu are sens să analizezi acum efectele unor consecințe care încă nu există. Decizia luată acum este bună pentru acest moment, existând permanent oportunități de a valida aceasta decizie sau nu. Doar eu, prin deciziile mele, pot provoca schimbarea pe care mi-o doresc.

Pactul lui Ulise

Unul dintre cele mai acute conflictele inter-personale (cu noi înșine) se referă la seducția recompensării imediate față de situația pe care o preconizăm în viitor. Mirajul sau bogăția stimulativă a prezentului poate arunca un mare con de umbră peste aspectele cognitive pe care ni le definim pentru viitor. Oare de ce un dealer auto va insista să intri în mașina pe care încă nu știi, dacă o vei cumpăra și să simți tapițeria, să vezi interiorul, să testezi capacitățile acelui model?! Din același motiv, din care viitorul pare atât de departe față de prezentul pe care îl simțim instantaneu, mulți dintre noi ignorăm ce și cum mâncăm (deși ne gândim frecvent la stilul nostru alimentar), sau fumăm (plăcerea de acum stopează principiul ”sănătatea noastră viitoare”) sau pariem, sau bem peste un anumit grad, sau ne pierdem nopțile. De asemenea putem avea dificultăți legate de administrarea unui buget, de împărțit timpul între familie și job, sau alte astfel de echilibre precare. Puterea prezentului poate explica și de ce unii sportivi iau anabolizanți și de ce în unele familii fericite apar relații extraconjugale sau de ce consumul de stupefiante cuprinde atât de efervescent clasa tinerilor.

Ce se poate face oare când identificăm faptul că în anumite situații suntem prea slabi pentru a rezista unei ispite prezente, deși conștientizăm că viitorul nu va fi deloc optim în acel caz? Un posibil răspuns ni-l oferă Ulise. Da! Ulise, cunoscut ca și Odiseu, unul din eroii mitologici ai Greciei antice. Într-una dintre provocările sale, Ulise trebuie să navigheze pe lângă o insulă populată de sirene. Acestea ademeneau marinarii cu fermecătoarele lor cântece, iar ei rupți de realitate se aruncau în apă (și mureau înecați) sau naufragiau pe acea insulă (și mureau de foame). Din fericire, vrăjitoarea Circe îl sfătuiește anterior pe Ulise să astupe cu ceară urechile tuturor membrilor din echipaj, iar pe sine să ceară să fie legat de catargul navei sale și eliberat doar după ce au trecut de sirene. Ulise chiar le-a ordonat oamenilor săi să-l păzească cu armele îndreptate spre el și să-l imobilizeze în cazul în care ar fi reușit să se dezlege. Acest tertip va permite echipajului să treacă cu succes pe lângă insulă, iar Ulise va reuși să facă ceea ce nimeni înainte de el nu a reușit vreodată – să audă cântecul frumoaselor sirene și să rămână în viață.

Pactul lui Ulise a devenit o tehnică din psihologia comportamentală care ne permite să facem o alegere în prezent, alegere care ne leagă sau ne „blochează” o acțiune sau o decizie în viitor, de obicei prin intermediul unei sistem structurat de constrângeri externe sau stimulente. Acest tip de ”contract” este o decizie luată liber, concepută acum și destinată pentru momentul pe care estimez că nu o să-l pot manageria corespunzător. Atât recompensa, cât și pedeapsa ajută tehnic la acest tip de asumare, atâta timp cât suntem sinceri și corecți cu noi înșine. O abordare-recompensă ar putea fi: „dacă îndeplinesc acest termen limită, primesc o recompensă (un film, o anumită prăjitură, un parfum?). Dar, studiile, indică o reușită în astfel de contexte prin abordarea variantei pedeapsă. De exemplu: „dacă nu sunt la biroul meu până la 9 dimineața, îmi voi anula pauza de cafea” sau ”în momentul în care mai declanșez o dispută în colectivul meu voi cumpăra o prăjitură fiecărui coleg” sau ”dacă nu o să îmi achit facturile la timp, îmi voi ruga un membru din familie să îmi gestioneze o parte din buget” sau ”dacă îmi pic primul examen, voi cere unui prieten să îmi modifice toate parolele rețelelor de socializare până la terminarea sesiunii”. Americanii au modelat aceste tipuri de pacturi pe puniții financiare: dacă ceva nu fac cum trebuie într-un anumit interval de timp, o anumită sumă de bani se virează automat din contul meu bancar în cel al prietenului meu… Această din urmă tehnică este atât de eficientă încât se discuta posibilitatea ca Yale School of Management să formeze o echipă (economiști – psihologi comportamentali) care să creeze o aplicație online gratuită bazată pe pactul Ulise. Ecuația creării acestei aplicații este: anticiparea neconformității și luarea de măsuri pentru prevenirea acesteia.

Personal, cred că pactul lui Ulise poate fi o modalitate simplă, pentru noi toți, de a ne proteja de anumite momente pe care ni le identificăm ca fiind vulnerabile. Și a le preveni cu un plan cognitiv bine structurat. Și cel mai important, e să fim sinceri și corecți cu noi înșine și să ne respectăm acel plan. Cu recompensele sau penalitățile aferente.

Eu și alții…

Am citit de curând câteva studii efectuate în SUA (Harvard Medical School – National Comorbidity Survey (2017, August 21 *), care indică o răspândire de peste 12% a unei tulburări caracterizată printr-o stare de agitaţie copleşitoare prezentă în situaţiile sociale cotidiene. Persoanele care suferă de această afecţiune (anxietate socială) au o teamă persistentă, intensă şi cronică de a fi privite sau judecate de către ceilalţi şi de a se simţi jenate sau umilite de propriile lor acţiuni.

Da! Este normal să te simți emoționat și poate chiar un pic depășit de anumite situații sociale. De exemplu, a merge la o întâlnire sau a face o prezentare în fața șefului poate provoca ”fluturi în stomac” sau frisoane reci. Dar, în tulburarea de anxietate socială, interacțiunile cotidiene provoacă anxietate semnificativă, frică, conștiință de sine plină de disconfort și jenă, tocmai pentru că există temerea de a fi observat, analizat sau judecat de ceilalți. Astfel, aceste persoane vor evita susținut activități precum: interacțiunea cu persoane necunoscute, participarea la petreceri sau adunări sociale, începerea conversațiilor, realizarea contactului vizual, returnarea articolelor într-un magazin, hrănirea în fața altor persoane, utilizarea unei toalete publice, activități de joacă sau entertainment.

Dar cum se poate ajunge la o astfel de situație? Părerea mea este următoarea.

Majoritatea organismelor vii prezintă o formă (mai rudimentară sau mai complexă) de conștientizare de sine prin care se ”simt” ca fiind distincte de mediul lor sau de alți semeni asemănători. Oamenii, sunt capabili de forme deosebit de profunde de conștientizare de sine printr-o introspecția sau auto-reflectare perpetuă asupra unor elemente precum construirea, identificarea și modelarea caracteristicilor pozitive și negative despre sine, analiza comportamentelor (eu versus alții) în diferite contexte de timp și mediu, dezvoltarea unei sensibilități legate de experiența privată, conștientizarea modului în care este perceput de ceilalți, etc.

Tot acest complex melanj de focusări asupra sinelui se dezvoltă în două mari direcții:

  • conștiința privată de sine – care se referă la o analiză bazată pe puncte de vedere personale (gândurile, sentimentele proprii)
  • conștiința publică de sine – care reprezintă tendința de a se concentra pe sine din punctul de vedere perceput / resimțit ca fiind al celorlalți.

Tocmai această conștiință publică de sine (asociată cu fenomene care implică percepții despre modul în care eu cred că ceilalți oameni mă văd pe mine) determină, din punctul meu de vedere, tendința spre anxietatea socială.

Nevoia de apartenență este o nevoie bazală, așa că este absolut normal să ne dorim să fim plăcuți și acceptați de către cei din jur. Dar în aceste timpuri în care imaginea publică devine un reper din ce în ce mai ”elocvent” a ceea ce suntem, avem tendința să supraevaluăm modul în care se uită alți oameni la noi sau la comportamentele noastre. Ca atare, ajungem să ne controlăm din ce în ce mai mult comportamentele și să evităm anumite interacțiuni sociale.

Ce putem face pentru a ne distanța de această tulburare? Cred, și subliniez des acest lucru co-terapeuților mei, că asumarea valorică a ”Eu-lui” în raport cu cei din jurul meu, poate produce zona de siguranță necesară. Eu nu pot mulțumi pe toată lumea, important este să fiu eu mulțumit! Eu nu sunt responsabil pentru toate emoțiile celorlalți, valoarea o constituie gradul meu emoțional! Eu nu controlez în nici un fel gândurile sau percepțiile altora, esențial e să îmi construiesc control asupra rațiunii mele.

https://www.hcp.med.harvard.edu/ncs/ftpdir/table_ncsr_LTprevgenderxage.pdf

Lângă noi…

În Romania, din cei aproape patru milioane de copii, circa 50.000 sunt în sistemul de protectie specială, si, mulți dintre ei sunt institutionalizati în centre de plasament. Punct. E o știre care în amploarea pandemiei ce ne bulversează viețile de câteva luni, poate să treacă neobservată. Neimportantă. Nesemnificativă.

Copiii din centrele de plasament sunt etichetați adesea în moduri deloc pozitive și apar cu precădere în atenția presei de scandal sau senzațional. Sau sunt menționați în contexte caritabile.

În fapt ce mai știm despre acești copii? Că peste 90% dintre copiii lăsați în grija statului nu sunt orfani, ci au părinți în viață, provenind din familii sărace sau foarte sărace? Că doar circa 6% dintre aceștia sunt adoptabili ? Că unul din șapte copii a suferit forme multiple de rele tratamente înaintea includerii în sistemul de protecţie a copilului? Că pentru circa 65% din copiii din sistemul de protecție, părinții lor au declarat că nu ar dori deloc să îi mai ia înapoi acasă? Că un astfel de copil petrece în sistemul de protecție specială din România, în medie, 7,5 ani? Și mai mult că aproape unul din fiecare trei 90% din viață? Că majoritatea copiilor aflați în grija statului au intrat în sistem înainte de a împlini trei ani?

Și totuși ei sunt copii obișnuiti… cu o particularitate anume… nu au o familie alături! Și noi știm cât de importantă e familia cu toate resursele și pârghiile sale. Și intuim cât de dificil ar fi fost parcursul nostru fără acest sprijin….

Ca psihoterapeut (cu o bogată experiență în asistarea copiilor) îmi permit să afirm că psihoterapia poate juca un rol crucial în asistarea terapeutică a copiilor/tinerilor care beneficiază de o măsură de protecție de tip rezidență într-un centru de plasament. Tocmai pentru că psihoterapia creează un mediu sigur privind explorarea nevoilor personale, a gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor, fără teama de respingere sau etichetare negativă, oferind in acelaşi timp acestor copii/tineri posibilitatea de a învăţa de la alţii, de a se dezvolta personal, de a-şi gestiona conflictele în cadrul grupului, de adoptare a unor comportamente adecvate, de restructurare cognitivă prin experimentarea unor situaţii de invăţare noi, de asumare a unui rol şi a unei identităţi sociale acceptabile.

(toate datele și cifrele statistice provin din publicația UNICEF – Copiii din sistemul de protecție a copilului, 2016)

Umbra

Am discutat cu un prieten drag (psiholog și el…de! slăbiciune comună…) despre noi ca oameni, despre nevoile noastre de validare, despre mediile și experiențele pe care le căutăm tocmai pentru a ne simți bine. Și mi-a alunecat gândul la unele interpelări pe care le primesc în momentul în care într-o anumită conjunctură propun cuiva să apeleze la serviciile unui psiholog sau terapeut: ”Hei, tu nu mă cunoști, nu știi viața mea, nici nu ai idee prin câte am trecut!”. Corect! Nici nu reclam vreodată acest lucru. Nici măcar legat de oamenii cu care dezvolt relații apropiate, sincere și deschise. Dilema mea se leagă tocmai de această abordare. Ce vrea oare să spună acea persoană? Oare acest lucru îl enunță pentru a stabili o distanță sau chiar barieră între noi? Sau nu cumva acest argument enunțat, de regulă, contemplativ – filosofic îmi arată că, într-o anumită măsură acea persoană nu se regăsește pe deplin în propria imagine de sine. Altfel spus nu se cunoaște sau refuză anumite cunoașteri despre sine. Umbra…

”Umbra” este un concept definit de ilustrul psiholog elvețian Carl Gustav Jung prin care descrie acele aspecte ale personalității pe care alegem să le respingem sau să le reprimăm. Dintr-un motiv sau altul, toți avem părți din noi care nu ne plac (sau ne plac mai puțin) sau credem că un anumit cerc social nu le acceptă sau chiar le va admonesta – așa că împingem acele părți în partea inconștientului nostru: umbra noastră.

”Dar, hei, eu nu mă resping pe mine!” sau „Îmi place totul la mine!”… și asta nu înseamnă că nu sunteți pe deplin conștienți de propria persoană, ci, conform lui Jung, de faptul că vă distanțați psihologic de acele comportamente, emoții sau gânduri pe care le ”simțiți” periculoase (în loc să ne confruntăm cu ceva ce nu ne place, mintea noastră pretinde că nu există…). Nu poți să nu ”ai” o umbră. Oricât de drăguț sau de „fericit” ar putea părea oricine, există o latură de umbră.

Deși mulți deduc că umbra este eminamente „negativă”, acest lucru nu este adevărat. Umbra este mai degrabă ceea ce noi percepem ca fiind întunecat, neadecvat sau slăbiciune despre sinele nostru, și de aceea trebuie să fie ascuns și/sau negat. Dar acest lucru depinde de propria perspectivă asupra vieții!. Nu poți „vindeca” sau „scăpa” de umbra ta. Este o parte esențială din tine” Și insist să adaug: utilă.

Pentru a ne descoperi tot potențialul nostru, cu toate resursele noastre de dezvoltare, e util să facem ”pace” cu / în noi. Cu acceptare. Când ne inhibăm un sentiment sau un impuls, ne inhibăm de asemenea, opusul lui. Dacă ne negăm urățenia, ne micșorăm frumusețea…. când negăm frica, ne minimalizăm curajul… ignorând incapacitățile, ne predispunem a ne limita posibilitățile. Jung spunea “Prefer să fiu întreg, decât bun”.

Dacă acceptăm și ne confruntăm cu furia, atunci putem stabili limite mai bune. Când ne acceptăm pe deplin tristețea noastră, putem simți și bucuria mai din plin. Cu cât îmi asum neconformitățile cu cei din jurul meu, o să devin mai tolerant și mai lipsit de prejudecăți față de alții. Ceea ce putem accepta și înțelege despre noi înșine, suntem mai capabili să acceptăm și să înțelegem în ceilalți.

Chiar dacă procesul de identificare și asumare a ”umbrei” este dificil și uneori chiar dureros, punctul meu de vedere profesional este îndreptat spre acest deziderat.

„…nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” (Lucian Blaga).

Umbra ta este ceva care poate oferi într-adevăr multe daruri de intuiție și putere personală, dacă îndrăznești să o înțelegi.

Viața e frumoasă!

Știu că am mai scris despre perioada aceasta. Plină de agitația și stresul necunoscutului care ne întunecă perspectiva viitorului. Și nu vreau să mă repet, dar, atât în cabinet cât și în mediul meu social mă tot întâlnesc cu abordarea ”ce perioadă dizgrațioasă traversăm”, ”cât de urâtă este viața în actualele condiții…”. Nu contest în nici un fel multitudinea de emoții și trăiri experimentate în aceste vremuri. Emoții aflate cu precădere în spectrul mai puțin plăcut al oamenilor: frică, neîncredere, suspans, tristețe, dezamăgire, îngijorare, instabilitate. Toate acestea ne perturbă, ne bulversează, ne destabilizează, ne fac să nu ştim ce să facem pentru a le potoli sau a le (ne) stăpâni. Dar a numi însăși viața noastră ca fiind neplăcută sau urâtă mi se pare exagerat. Mai corect ar fi să spunem că viața noastră este imprevizibilă, impredictibilă. Că de atâtea și atâtea ori ”fuge” din traseul prescris de dorințe, vise sau expectanțe. În fapt viața are multe astfel de drumuri, iar fericirea (conform dex. fericire = starea de mulțumire sufletească intensă și deplină) nu depinde exclusiv de un singur astfel de parcurs. Ideal ar fi să ne asumăm o permanentă conștientizare a ceea ce suntem în raport cu tot ceea ce ne înconjoară. Așa o să ne putem da seama rapid când traiectoria vieții noastre nu ne mai satisface și să ne oprim și să căutăm schimbările necesare pentru altceva. Fără a ne bloca în credinţe false sau perspective eronate.

Chiar și cu luptele și dificultățile sale, viața poate fi frumoasă, în funcție de aspectele pe care alegem să ne concentrăm:

  • Cum ar fi dacă am încerca să fim recunoscători pentru tot ce avem deja? Focusul pe concretul înconjurător ne relevă stadiul la care am ajuns și pe care îl putem folosi ca resursă pentru orice nouă schimbare.
  • Cum ar fi să încercăm permanant să ne cunoaștem și să ne înțelegem pe noi înșine? Cei mai mulți dintre noi avem o idee despre noi înșine, însă de câte ori nu am negat anumite părți din noi?! Acceptând și aceste părți din noi, ne oferim o șansă de auto-descoperire care poate declanșa redescoperirea pasiunilor, dorințelor, viselor.
  • Cum ar fi să ne asumăm anumite schimbări pentru a ne face viața mai frumoasă? Nu este bine să facem mereu aceleași lucruri pentru că vom obține aceleași rezultate. De multe ori e nevoie doar de o mică schimbare: de viziune, de atitudine, de acceptare, de a gândi, de a fi…
  • Cum ar fi să interpretăm orice dificultate ca o oportunitate? Fără curiozitatea de a vedea dincolo de aparențe nu există adaptabilitate. Cu pandemia aceasta care ne înconjoară sufocant, nevoia noastră de adaptabilitate nu a fost niciodată mai mare decât acum.

Închei acest gând cu o observație atribuită genialului fizician Stephen Hawking: ”inteligența este abilitatea de a te adapta schimbărilor”. Hai să fim un pic mai inteligenți și să gândim că VIAȚA E FRUMOASĂ! (chiar dacă nu mai are toate caracteristicile de succes pe care ni le dorim).

A oferi solutii

Trăim o perioadă de stres și agitație. Criza medicală pe care o traversăm, perspectiva unei perioade cu dificultăți economice, limitările socializării conform nevoilor noastre, fluctuația atât de drastică a pieței muncii, hățișul legislativ și politic care alternează atât de drastic în scopul ”binelui” nostru… Și toate acestea dublate de frustrările, nemulțumirile sau problemele personale.
În acest context atât de provocator apar, firesc, criticile: ”sistemul medical ne minte”, ”guvernul e incapabil”, ”s-au anulat toate concertele”, ”muncitorii pleacă în străinătate”, ”partidele sunt o mizerie”…și alte multe altele.
Problema nu o constituie toate aceste critici, care însumează de cele mai multe ori perspective personale privind o anumită situație ci, din punctul meu de vedere, saltul rapid de la nivelul de critică la etapa de soluții. Într-adevăr, mulți spun „e foarte uşor să critici, așa că vino cu soluții!” și astfel apar o sumedenie de rezolvări: populiste, subiective, instigatoare, sau chiar violente: ”nu mai purtați măști de protecție”, ”toți guvernanții/parlamentarii trebuie băgați la închisoare”, ”consumați multă apă și coronavirusul dispare”, ”trebuie interzis dreptul de a munci în străinătate”, ”să votăm pentru anularea examenului de capacitate,de bacalaureat”, ”să nu acceptăm imigranți”, ”dacă aș fi eu președinte…” sau alte multe altele.

De unde oare această apetență pentru soluții? Îmi amintesc acum de un interviu în care invitatul Andrei Pleșu (nu mai țin minte și reporterul) discuta exact oportunitatea de a da soluții. Scriitorul (și eseistul, jurnalistul, profesorul, etc) Andrei Pleșu sublinia că rolul unui cetățean este de a semnala, de a atrage atenția asupra unui aspect, de a-și exprima nevoia. Punct. Și, aici simt și eu, că, pentru fiecare dintre noi, nu e indicat să ne asumăm rolul de salvator omnipotent, terapeut universal sau de mediator de orice tip de conflicte. Indicat e să lăsăm astfel de atribute unor specialiști (care desigur că nu vor oferi o soluție în mod individual, ci bazându-se pe echipe de alți specialiști direct implicați în rezolvare, sau care contribuie indirect prin analize, cercetări, studii realizate independent).

Personal, mă feresc să ofer soluții universale sau chiar și generale pe o anumită clasă. Prefer să caut soluții cât mai individualizate și personalizate. Dacă aceste soluții nu se referă la niște probleme personale, le ofer doar dacă îmi sunt cerute și dacă se pliază pe nivelurile mele de competență. De ce? Pentru că îmi ofer aceste jaloane: cât de bine și corect am înțeles problema? / chiar dacă am înțeles, știu sau pot să o și rezolv? / soluția identificată de mine respectă alți oameni sau alte soluții? / ce câștig eu sau alții aplicând această soluție? / soluția relevantă pentru cineva e valabilă și pentru altă persoană? Altfel spus, îmi place să cred că oferirea unei soluţii sub orice formă (idee, sugestie, produs, serviciu) se structurează pe baza unui dialog, ca răspuns la o necesitate. Și nu pe instigare de masă, sau pe poziția socială pe care o ocup (în mediul fizic sau virtual). Cred și susțin că soluțiile trebuie construite-oferite fără discriminare, fără agresivitate, fără lezare sau jignire. Cât mai constructiv individulizate. Cu compromisuri. Cu ajutorul unor oameni cu adevărat specializați în anumite problematici și nu doar pe baza influenței sau imaginii lor. Îmi place să caut și să găsesc astfel de soluții!

P.S. În timp ce îmi așezam în scris aceste gânduri mi-am amintit de o recomandare oferită de un specialist în domeniul violenței domestice, adresată unui grup de femei predispuse la acest fenomen: țineti cont că cei care au nevoie de ajutor sunt oamenii care critică totul sau fac observații permanent, fără a oferi soluții viabile. Și nu persoanele criticate de aceștia!

Iubire versus dezvoltare

În ultima vreme, în cadrul cabinetului, câțiva dintre oamenii dornici de a se cunoaște și / sau înțelege (co-terapeuții mei dragi) mi-au adresat destul de frecvent dileme existențiale înveșmântate în întrebări despre partenerul de relație ”de ce nu mă mai iubește ca înainte?”, sau ascunse în retorici dureroase ”oare cât de mult mai iubesc”…. sau și mai chinuitoarea auto-reflexie ”e oare normal să mă gândesc la astfel de lucruri?”

Dificil…extrem de dificil…cu atât mai mult cu cât sentimentul de a ne simți iubiți reprezintă o stare extraordinară, pe care cu toţii vrem să-l trăim cât mai intens și îndelungat timp. Bineînțeles că acest imens sentiment se bazează și pe reciprocitate. El se realizează, deci atunci când se regăsesc într-o trăire reciprocă deplină două persoane. Astfel în momentul în care simt că ceva din domeniul iubirii nu mai ”corespunde” nevoilor personale, știu rapid unde să caut: la mine sau la cel de lângă mine.

Pentru a putea să ne apropiem de un strop de adevăr al acestor dileme trebuie să luăm în seamă ceea ce Robert J. Sternberg (renumit psiholog american specializat pe dezvoltare umană) susținea: iubirea se bazează pe trei componente principale: pasiunea, intimitatea și angajamentul. Din perspectiva lui, pasiunea se referă la atracția fizică intensă, prin care partenerii se simt atrași unul față de celălalt. Intimitatea presupune capacitatea de a împărtăși sentimentele, gândurile personale și apropierea psihologică unul față de celălalt. Angajamentul implică decizia conștientă a ambilor membri ai unei relații de a rămâne împreună. Așadar, relațiile de iubire variază în funcție de prezența sau absența fiecăreia dintre aceste componente.
Altfel spus a exista sau nu iubire (în gradul, modul sau intensitatea visată de fiecare) nu ţine de destin, de întâmplare, de noroc, ci este rezultatul unui parcurs. ”Capacitatea de a iubi coincide cu procesul personal de evoluţie, care este unic şi irepetabil pentru fiecare dintre noi”. (Valerio Albisetti).
Chiar dacă impresia generală este de tipul: cu cât îl iubesc mai mult, cu atât îmi descopăr partenerul mai mult, personal cred că realitatea se poate traduce astfel: cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mă descopăr mai mult.

Așadar, din perspectiva mea, momentele, în care apar întrebări legate de intensitatea unor emoții de tip iubire, sunt imposibil de evitat, tocmai din cauza propriei evoluții personale și a dezvoltării personale a partenerului. Și a posibilelor diferențe dintre aceste episoade. Nu putem să iubim cu adevărat, dacă nu suntem atenți și asumați mereu la procesul nostru de evoluţie și al partenerului nostru. Care pot conduce la un grad mai intens de iubire… sau nu…

Și până la rezolvarea întrebărilor ”oare îl / o mai iubesc?” sau ”oare mai sunt iubit / iubită?” vă mai subliniez un aspect: caracteristica definitorie a unei relații sănătoase de iubire este că orice comportament se acordă în așteptarea primirii unui comportament comparabil în schimb. Cinic (poate), dar perfect adevărat!

Astfel, recomand oferirea de iubire pentru a putea sesiza în ce măsură și mod se întoarce asupra propriei persoane. Nu vă fie teamă, niciodată, că, la un moment dat, nu o să mai puteți iubi.

Fiul meu (într-o discuție ”filosofică” de tip 10 ani) spunea ”dacă oferi iubire adevărata, ea este infinită”. Și tind să îi dau dreptate!