0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

Lumină

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru şi, deşi mă simt atât de încărcat de războiul de lângă noi, vreau să încerc o nouă pagină de speranţă. De nou, de încredere… de lumină!

lumină = 1.Radiație electromagnetică, emisă de un corp incandescent sau luminescent, care acționează asupra ochilor făcând vizibilă lumea înconjurătoare 2. Sursă, izvor care luminează, (figurativ) tot ce luminează spiritul: lumina filozofiei / credinţei / ştiinţei (dexonline.ro)

Dincolo de definiţia pur ştiinţifică, astăzi, în plină perioadă de Sărbători, mă aplec spre a înţelege mai bine ce poate însemna lumina ca sursă de creştere şi dezvoltare umană.

Lumina – întunericul reprezintă una dintre primele diade antagonice cu care luăm contact în viaţa noastră. Şi adevărul este că lumea, şi, implicit, viaţa noastră, ar fi total altfel decât ceea ce trăim astăzi, dacă am fi lipsiţi complet de lumină. Şi chiar dacă imaginarea unei lumi care trăieşte exclusiv în întuneric nu este ceva imposibil de imaginat, preferăm să nu ne gândim la asta.

De-a lungul istoriei lumina a fost asociată cu binele, în timp ce întunericul a fost privit ca fiind rău. De-a lungul secolelor, divinitatea a fost asociată cu lumina. Acest fapt poate fi explicat tocmai prin faptul că lumina este identificată cu o forța atât de puternică, încât este imposibil de atribuit oamenilor. În plus simbolul luminii joacă un rol fundamental în creație: cel mai celebru citat al Genezei enunţă precum în prima zi a Creaţiei, Dumnezeu a spus: “Să fie lumină!”, iar din acel moment întreg ecosistemul Pământului a depins de lumina de la Soare. În continuarea acestei reprezentări spirituale, lumina s-a transformat şi în simbol al vieții şi continuităţii. Astfel lumina transmite un mesaj incredibil de pozitiv mai ales când viața nu e chiar definită de binele dorit. Constanţa luminii ne oferă speranţă; identificăm că majoritatea lucrurilor din viață sunt temporare, iar o problemă care pare să nu aibă nicio soluție astăzi ar putea părea complet diferită mâine, pe o nouă rază de lumină.

Oamenii folosesc adesea în procesiunile de rugăciune sau meditație anumite obiecte care au legătură cu lumina, cum ar fi lumânările, artificiile, oglinzile sau cristalele: de Crăciun, creştinii împodobesc bradul cu tot felul de luminiţe pentru a simboliza pe Isus Hristos ca naştere a luminii lumii, iar de Înviere aprind lumânări pentru a sugera renaşterea; în timpul Diwali, hinduşii sărbătoresc speranța unor victorii spirituale prin artificii și tot felul de lumânări; sărbătoarea evreiască de Hanukkah mai este cunoscută şi ca Sărbătoarea Luminilor.

Din punct de vedere al fizicii, lumina învinge întunericul, deoarece fotonii din lumină pot risipi întunericul, dar întunericul nu poate risipi lumina. Acest principiu poate fi probat, pur și simplu, intrând într-o cameră întunecată și aprinzând acolo o lanternă. Lumina va fi vizibilă în mijlocul întunericului, chiar dacă există doar o cantitate mică de lumină într-o cantitate mare de întuneric. Același principiu se aplică spiritual, deoarece lumina speranței este întotdeauna mai puternică decât întunericul descurajării și al disperării.

Lumina mai este adesea asociată cu înțelepciunea. Conceptul acţiunii “de a lumina” înseamnă a oferi cunoștințe sau înțelegere. Când oamenii sunt inspirați de idei creative noi, ei spun că “li s-a aprins un bec”, iar dacă cineva surprinde o altă perspectivă asupra unei situații, va spune că priveşte „într-o lumină nouă”. Din punct de vedere cognitiv, lumina reprezintă adevărul, care nu poate fi obturat cu nici o imensitate de minciună.

Concluziv, a ne căuta şi a ne găsi calea în viață, în spiritul luminii înseamnă a ne descoperi propriile valori și principii, dar și a învăța şi a ne lăsa călăuziți spre principalele atribute spirituale: de a iubi, a ierta, a proteja, a face bine, a ajuta, a respecta. Toate acestea în spiritul adevărului şi cunoaşterii!

Să ne inspirăm din lumină pentru a ajunge să trăim în lumină!

P.S. dacă cineva mă întreabă cum să îşi caute lumina, îi pot oferi un model: în filmul de animație “O poveste încâlcită”, mica ]adolescentă Rapunzel este o căutătoare de lumină: fascinată de o pleiadă de lampioane, simte că acestea îi servesc drept călăuză spre a-şi căuta un adevăr şi un sens în viaţă.

A avea grija

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare războiul de lângă noi! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea, ci încearcă să ajute…să aibă grijă…

grijă = 1.Teamă sau neliniște simțită de cineva la gândul unei eventuale primejdii sau întâmplări neplăcute pe care le-ar putea îndura; îngrijorare. 2. Interes deosebit, preocupare pentru cineva sau ceva, atenție acordată unei ființe, unei probleme etc. (dexonline.ro)

După cum se poate observa foarte uşor, conceptul de “grijă” are două mari întrebuinţări distincte: 1. a-ți face griji – în general ne referim la propria persoană asaltată de temeri sau primejdii care ne pot afecta negativ într-un anumit mod viaţa sau valorile personale (familie, sănătate, bunuri, stabilitate, dezvoltare etc); 2. a avea grijă – pe baza unor evaluări personale putem identifica anumite situaţii în care persoane, fiinţe, obiecte sau structuri au nevoie de un regim de protecţie, ajutor, înţelegere, susţinere din partea noastră, tocmai pentru a evita sau depăşi anumite condiţii neprielnice acestora.

Diferenţa majoră a celor două aspecte constă tocmai în direcţionarea resurselor de ajutor şi protecţie. Astfel, când ne facem griji, focusul este îndreptat cu precădere spre propria persoană resimţind nevoia de a acţiona într-un fel spre a ne proteja. “Îmi fac griji privind preţurile / starea de sănătate / capacitatea mea de lucru / posibilitatea de a-mi menţine un statut profesional sau o relaţie”. Chiar şi atunci când elementele îngrijorătoare nu se află în sfera noastră de control sau chiar se referă la o altă persoană, în fapt ne proiectăm o îngrijorare personală privind acel element. “Îmi fac grji ce note va obţine copilul meu la teză” s-ar putea traduce “mi-e teamă de faptul că o să mă afecteze o eventuală notă obţinută de copilul meu”. Total distinct “a avea grijă” enunţă o altă dimensiune relaţională: dinspre mine spre altcineva / altceva. Şi nu presupune o teamă sau o stare pe care o resimt ameninţătoare către mine, ci este vorba de un sentiment de oferire a ceva, cuiva într-un mod pe care îl resimt benefic atât pentru propria persoană cât şi pentru acel cineva / ceva. Astfel pot să am grijă de un anume om sau mai mulţi, de comunităţi sociale structurate pe o variabilă împortantă pentru mine (stare economică, socială, culturală etc), de alte vietăţi (animale, plante sau chiar medii naturale), sau de elemente / sisteme de arhitectură, legislaţie, civism, educaţie, ecologie.

Zilele pe care le trăim de mai bine de o lună şi ceva (după doi ani plini de multiple tulburări pandemice) sunt, puţin spus, provocatoare. Atât legate de stilul de viaţă (am învăţat din manualele de istorie doar teoria de a fi vecini cu un război) cât şi de stabilitate economică, carieră, dinamica socială sau alte dimesiuni ale cotidianului nostru. Şi clar există mulţi factori de stres în această perioadă. Foarte uşor ne simţim copleşiţi. Cu toată presiunea şi cerinţele din vremea noastră şi cu stresul căruia trebuie să-i facem faţă în fiecare zi, nu este de mirare că obosim. Şi începem să ne îngrijorăm! Să ne facem griji! Da! e normal să ne îngrijorăm de ce / cum poate arăta viitorul, dar să nu uităm să ne și bucurăm de prezent. Iar din acest prezent să ne extragem informaţii despre sine şi despre alţii, care poate în aceste zile au mult mai multe nevoi şi dificultăţi. Şi din postura de “a ne face griji” să încercăm să glisăm spre “a avea grijă”.

Pe lângă faptul că sunt protejați mult mai bine împotriva epuizării psihice, oamenii care sunt mai grijulii cu alţii, tind să raporteze că simt mai puțin stres și emoții negative. De asemenea, ei declară că sunt mai optimiști și simt mai multă fericire și alte emoții pozitive, ca beneficii de “a avea grijă”. Într-un interviu acordat unui site de informare medicală, Melania Medeleanu (o puternică activistă în domeniul protecţiei şi susţinerii dezvoltării copiilor) declară despre a oferi grijă: “… simt că a fost un moment de cotitură care mi-a adus singurul lucru care-mi lipsea din viață: rostul.”

Adam Grant (psiholog şi profesor specializat în psihologie socială la Universitatea din Pennsylvania) stabileşte anumite beneficii ale comportamentului de a avea grijă:
“de exemplu, voluntariatul poate avea un impact pozitiv asupra sănătății, cu beneficii pentru obezitate, glicemie, tensiune arterială și longevitate”. În plus cei care îşi oferă grija se vor simţi mai fericiți, mai conectați cu ceilalți și mai încrezători în valoarea lor de sine. Alte studii au descoperit că suntem mai fericiți atunci când cheltuim bani pentru alții și că trăim mai multe emoții pozitive atunci când ne angajăm în acte de bunătate față de ceilalți, mai degrabă decât pentru noi înșine.

Să ne căutăm timp, mod şi disponibilitate pentru a avea grija…de noi şi de cei din jurul nostru! Închei această pagină cu încă un citat al Melaniei Medeleanu despre grijă: “grija nu e finită. Nu scade dacă o împarți, nu sunt felii pe care le iei dintr-o parte și le muți în alta. Grija e acolo și se manifestă când simt că pot schimba ceva. Și uneori rămâne acolo și când nu pot schimba”…

Teroarea psihologica

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare conflictul armat de lângă noi! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea, ci se înfioară sub asaltul terorii unui imens război psihologic…

teroare = groază, spaimă, frică provocată intenționat prin amenințări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare.

război psihologic = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. (dexonline.ro)

Din punct de vedere conceptual, termenul de teroare are un istoric mult mai bogat decât cel al războiului psihologic. Totuşi, dacă urmărim anumite pagini de istorie universală constatăm că cei doi termeni au fost constant folosiţi (chiar şi fără a fi clar definiţi) din cele mai vechi timpuri pe baza faptului că liderii conflictelor armate au identificat rapid importanța slăbirii moralului oponenților. Astfel, în luptele dintre Imperiul Persan şi Egiptul antic, forțele persane foloseau frecvent pisicile ca tactică psihologică împotriva egiptenilor, care evitau să rănească aceste animale din cauza credinței lor religioase. Generalii mongoli amenințau satele inamice cu distrugere completă, dacă refuzau să se predea. Dacă trebuiau să lupte pentru a cuceri așezarea, generalii mongoli îşi puneau în practică amenințările și îi masacrau pe supraviețuitori. Alte asemenea tactici de război psihologic, anume desfăşurate pentru crearea unui climat de teroare adversarilor, vizau ca pe timpul nopţii fiecare soldat să aprindă trei torțe la amurg pentru a da iluzia unei armate mai mari, folosirea unor săgeți special crestate pentru a fluiera în timp ce zburau prin aer, creând un zgomot terifiant sau catapultarea capetelor tăiate de oameni peste zidurile unei cetăţi asediate pentru a speria locuitorii și a răspândi boli în limitele închise ale orașului asediat.

De-a lungul istoriei, fiecare conflict militar a implicat un război psihologic într-un fel sau altul, deoarece inamicul a căutat să distrugă moralul adversarului său. De foarte multe ori scopul acestor tipuri de atacuri a fost de a insufla un sentiment de teamă cu mult mai mare decât amenințarea reală în sine. Astăzi datorită progreselor tehnologiei, popularității internetului și proliferării știrilor, regulile de angajare în acest tip de bătălie mentală doar s-au rafinat. Şi adevărul cu care ne-am obişnuit este că nu știm niciodată ce am putea vedea când răsfoim un ziar sau pornim radioul sau televizorul. Faptul că anumite imagini şi detalieri pot declanșa un răspuns visceral mai rapid şi mai intens, indiferent cât de aproape sau de departe de casă a avut loc un eveniment, este un lucru cunoscut de mulţi lideri politici sau militari. Iar cât mai multe astfel de reacţii la nivel individual induc tulburătoarea teroare a unui grup social, a unei comunităţi, clase sau chiar popor.

Multe din actele de cruzime nejustificată sau actele şi declaraţiile provocatoare emise în jurul războiului din Ucraina nu fac altceva decât să sădească teroare. Este clar că impactul terorii psihologice depinde în mare măsură de modul în care actele sunt mediatizate și interpretate.

Charles Figley, expert al Institutului de Traumatologie al Universității de Stat din Florida subliniază că din punct de vedere psihologic fiecare dintre noi, ne învelim într-o bulă, iar acea bulă “reprezintă sistemul nostru de credințe și valori. De cele mai multe ori presupunem în mod incorect că alți oameni au aceleași valori și frumuseți sociale ca și noi”. În momentul în care cineva ne atacă acel pol al valorilor depunem eforturi serioase pentru a ne proteja convingerile şi pentru a putea ajunge la un nou echilibru cu noi şi cu cei din jurul nostru. Pe de altă parte, când se confruntă cu dovezi de teroare, cum ar fi imagini cu atrocități, Figley spune că există câteva moduri tipice în care oamenii reacționează:

– conturează ideea că autorii terorii nu sunt în niciun fel ca noi ceilalţi şi acordă chiar statul de inumani acestora

– devin anxioşi ca reacţie a faptului că simt că trăiesc într-o lume nepăsătoare și nesigură, unde ștacheta umanității a fost coborâtă extrem de mult.

– se adâncesc într-un proces cognitiv privind trecutul de genul „dacă nu ar fi făcut asta, atunci asta nu s-ar fi întâmplat…” ignorând prezentul şi chiar viitorul.

După cum se poate uşor constata toate aceste manifestări nu conţin perspective viabile de depăşire a acelui stadiu de teroare. Experții spun că pentru a face față terorii psihologice, cheia este găsirea unui echilibru sănătos. Iar acest echilibru putem să ni-l apropiem prin:

– căutarea unor surse de încredere de știri și informații

– evitarea unor emiteri de judecăți generalizate (dacă un anumit om a făcut ceva asta nu înseamnă că toţi oamenii din aceeaşi clasă socială cu el vor acţiona la fel)

– reducerea nivelului de stres: prin discuţii sau activităţi de rutină, prin oferirea unui cadru cât mai aproape de normal chiar şi într-o situaţie de anormalitate

– nu în ultimul rând, prin acţiune! Acţionând în orice mod în care simţiţi că vă puteţi manifesta credinţele şi valorile: prin discuţii, prin manifestări, prin acţiuni de voluntariat, prin educaţie, prin rugăciune, prin sprijin, prin ajutorare şi suţinere. Prin acţiune atât pentru propria persoană cât şi pentru cei din jur.

A fi vulnerabil

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare războiul de lângă noi! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea, ci constată cât de vulnerabili suntem…

Vulnerabilitate – 1. Însușirea de a fi rănit, vătămat cu ușurință. 2. Fragilitate psihică. (dexonline)

Dacă o să căutăm originea etimologică a conceptului de vulnerabilitate identificăm rapid că provine din limba latină, unde vulnus și vulnerare însemna rană, leziune, distrugere, respectiv, a răni, a deteriora, a distruge, a dăuna, a jigni, a ofensa, a nedreptăți. Vulnerabilitatea poate fi definită astfel ca starea de a fi expus unui anumit tip de pericol sau experiență dăunătoare. În perspectiva zilelor noastre, conceptul de vulnerabilitate este mult mai larg, vizând şi expunerea noastră la răni şi suferinţe psihologice, daune morale sau de imagine sau trăirea unor situaţii (reale sau doar imaginate) de excluziune ori non-ataşament. În plus, acest termen poate fi folosit în mai multe contexte: referindu-ne la o vulnerabilitate predictibilă, specifică dezvoltării, (perioada de copilărie – tinereţe când nu putem avea grijă de noi înșine) sau la un tip specific de vulnerabilitate la pericol (capacitatea redusă a unei persoane de a evita, de a face față sau de a se recupera la impactul cu un eveniment de tip traumă).

Vulnerabilitatea se aplică atât oamenilor la nivel individual, dar şi grupurilor sau sistemelor umane (organizații, companii, ecosisteme etc.) şi poate fi determinată de evenimente personale (doliu, divorț, boală, eşec în dragoste etc.), social-economice (șomaj, terorism, criză economică, situaţii de război etc.), naturale (cutremur, erupții vulcanice, pericole climatice și dezastre naturale, pandemii etc.).

De la debutul anului 2020 pentru mulți oameni vulnerabilitatea a căpătat o consistenţă reală, foarte puternică faţă de o primejdie fizică naturală. Secetele, incendiile, cutremurele sau inundațiile au fost surclasate de pandemia de Covid-19. Deşi mulți dintre noi nu au avut de-a face cu un impact grav sau foarte grav al virusului, acesta a determinat ca mulţi indivizi cât şi comunitatea, în general, să se simtă vulnerabili. Desigur, filogeneza naturii umane ne-a învățat că în fața oricăror amenințări fizice trebuie să luăm anumite măsuri specifice pentru a ne asigura supraviețuirea. Pe baza pricipiului că supraviețuirea depinde în mod direct şi de noi înșine (printr-o multitudine de acțiuni menite a ne reduce vulnerabilitatea), am reuşit şi reușim să ne echilibrăm și să ne redimensionăm adaptativ. Şi se pare că, încet-încet, am reuşit şi cu acest virus.

De mai bine de o lună de zile, privind Ucraina, ne lovim cu un nou tip de vulnerabilitate: în faţa unui război (eveniment considerat total depăşit pentru Europa secolului XXI) suntem din nou incapabili de a anticipa evoluția acestei manifestări și impactul social, economic, cultural, istoric rezultat. Brusc, conceptul de vulnerabilitate se suprapune cu cel de risc iminent, iar acest cuplu de termeni încearcă să stabilească (cât mai precis) probabilitatea ca anumite evenimente dăunătoare sau negative să apară în viaţa noastră. Iar din acest punct de vedere vulnerabilitatea devine şi un factor care creşte riscul de a se întâmpla ceva negativ (creşterile speculative ale preţurilor la carburant, de exemplu).

Deși termenul de vulnerabilitate are o conotație negativă, domeniul psihologiei şi psihoterapiei întrevăd şi o altă valoare în a fi vulnerabil (tocmai pentru că vulnerabilitatea face parte din condiția umană). Şi, în fapt, vulnerabilitatea ne forţează să devenim conştienţi de o largă paletă de emoţii şi să constatăm că multe dintre aceste emoţii sunt resimţite şi de alţii. Dezvoltarea unei relații „sănătoase” cu vulnerabilitatea e determinată de explorarea propriilor emoţii, de recunoaşterea lor în semenii noştri şi de a dezvolta împreună sisteme de rezilienţă, de a ne defini împreună limite sau modele de acţiune. Doar permițându-ne să fim vulnerabili ne putem înțelege pe noi şi pe cei din jurul nostru! Aşa putem simți empatie și putem resimţi că suntem demni de iubire și apartenență. Curajul emoțional este să ne împărtășim sentimentele cu cei care sunt importanți pentru noi și să le acceptăm sentimentele ca fiind valide și importante. A fi vulnerabili ne permite să creăm idei noi și să vedem noi posibilități care anterior ne-au fost blocate în minte.

Vulnerabilitatea este creuzetul multor emoții și sentimente: a simți înseamnă a fi vulnerabil. A crede că vulnerabilitatea este slăbiciune înseamnă a crede că sentimentul este slăbiciune, dar a exclude emoția din viața noastră de teama unor „costuri” prea mari înseamnă a ne îndepărta de ceea ce dă scop și sens vieții. Din punctul meu de vedere vulnerabilitatea necesită curaj: pentru a ne permite să fim vulnerabil e nevoie să fim noi înşine. Frica, nesiguranța, impredictibilitatea și îndoielile nu vor dispărea niciodată, dar abordarea sinelui autentic din perspectiva individuală sau în raport cu cei din jurul nostru nu vor lăsa ca obstacolele să ne oprească. Da! E normal să ne simţim vulnerabili faţă de oroarea de la graniţa ţării, dar asumând emoţiile resimţite şi împărtăşind înţelegere faţă de alţi semeni vulnerabili, ne definim capacitatea de a lupta şi acţiona. Pentru a ne dezvolta şi pentru a susţine dezvoltarea!

Reziliența

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare războiul de lângă noi! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea, ci se chirceşte sub vârtejul emoţional declanşat de război şi speră… şi încearcă să construiască şi să susţină rezilienţa!

Rezilienţă – 1. Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc; 2. Capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc (emoțional, economic ș.a.m.d.) (dexonline.ro)

Rezilienţa reprezintă un termen preluat din domeniul rezistenţei materialelor (aflate în stare pură în natură sau a celor prelucrate): Astfel acest concept structurează o calitate a unor materiale de a fi împăturite, îndoite, presate, alungite fără a se rupe, pentru ca apoi să-și recapete forma inițială. Cele mai clasice exemple sunt tufele de trestie care îşi revin la presiunea vântului sau un arc ce îşi revine la forma sa iniţială după ce a lansat o săgeată. Acest atribut a început să fie preluat şi referitor la anumite caracteristici umane.

Față de o situație de doliu sau o catastrofă naturală, vis-a-vis de o separare sau descoperirea unei boli cronice, sub ameninţarea unui virus pandemic sau cu privirile pe ştirile despre războiul de la graniţa ţării, fiecare dintre noi va reacționa diferit. Psihologii explică acest fapt tocmai prin prisma conceptului de reziliență. Acest concept se referă la adaptarea pozitivă a fiecăruia în contextul trăirii unor factori stresori majori. Termenul provine din latinescul resilio / re-salio = săritură înapoi, a se întoarce, a ricoșa, și trebuie înțeles ca fiind procesul de adaptare în fața adversității, traumei, tragediilor, amenințărilor sau surselor semnificative de stres. Reziliența implică atât „revenire” din aceste experiențe dificile, cât și o creștere personală profundă în sensul de a înfrunta adversitățile vieții.

Cele mai multe studii consimt că reziliența este o construcție psihică, un proces care are loc grație interacțiunii fiecărui individ cu mediul său de viață. Oricât de mult ne-am dori, viața nu este niciodată perfectă, iar dificultățile sunt inevitabile. Din acest punct de vedere, teoria rezilienței susține că nu natura adversității este cea mai importantă variabilă, ci, modul în care ne ocupăm de aceasta. Reziliența = conștientizarea capacității de a face față situațiilor teribile / viziunea de a salva situația / analiza de a evalua-specula ceea ce se întâmplă / asumarea încrederii că lucrurile vor evolua pozitiv / analiza raportului punctele slabe-defecte versus punctele forte-resurse. Pe de altă parte, reziliența nu este o trambulină, în care ești jos la un moment dat și sus în următorul. A fi rezistent sau rezilient nu înseamnă că nu vei avea dificultăți sau suferință. Persoanele care au suferit adversități sau traume majore în viața lor se confruntă de obicei cu durere emoțională și stres. De fapt, drumul către reziliență (cel mai probabil) implică o suferință emoțională considerabilă.

Datorită ultimelor studii neuroştiinţifice, se are în vedere schimbarea conceptului de reziliență în procese reziliente. Acest lucru se datorează faptului că nu vorbim despre o capacitate, ci despre un proces ce implică o multitudine de factori. Atunci când o persoană experimentează o situație extremă sau delicată, va fi influenţată şi de familia, mediul, situația economică, locaţia, contextul cronologic, prieteniile sau alte caracteristici socio-dinamice personale. De aceea nu vorbim despre capacitatea unui individ, ci despre complexul efect al unor situaţii la care au contribuit mai multe persoane pentru ca cineva să devină mai puternic. Mai rezilient.

Principalii factorii care determină (şi cresc) gradul de reziliență al unei persoane sunt împărțiti în trei mari categorii:

– calități personale: gândire optimistă, flexibilitate cognitivă, adaptabilitatea, stăpânirea de sine, orientarea spre soluții etc.

– mediul social: relația cu familia, suportul, empatia, comportamentul prosocial etc.

– factori transpersonali: credința, spiritualitatea, sistemul de valori privind viața, cultura, educația

Aşadar, pentru a deveni mai rezilienţi în faţa provocărilor care ne înconjoară, avem nevoie de creşterea stimei noastre de sine, de un ritual de activităţi ce ne conferă o stare de bine, dar şi de un puternic contact reciproc cu persoanele din jurul nostru. Şi de asemenea, construim şi ne consolidăm starea de rezilienţă, ajutându-i pe cei din jurul nostru, aflaţi într-o perioadă de stres, disconfort şi neputinţă…

Speranta

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare războiul de lângă noi! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea, ci se chirceşte sub vârtejul emoţional declanşat de război şi speră…

A spera 1. Sentiment că ceva (mult) dorit, care ar putea să nu se întâmple, va avea loc cu adevărat; 2. nădejde, așteptarea unui bine (dexonline.ro)

Din start identificăm faptul că definiţia conceptului de speranţă include o mare doză de subiectivism, fapt care face mai dificilă înţelegerea sau raportarea fiecăruia dintre noi la această trăire. Din această cauză atât vechii gânditori sau filosofi cât şi psihologii sau cercetătorii în neuro-ştiinţe s-au străduit să o definească cât mai unitar. Fără succes. Unii definesc speranța ca o trăsătură de personalitate, în timp ce alţii subliniază că speranța depinde de circumstanțele externe și de experiențele anterioare ale fiecăruia. Alții văd speranța ca pe un mod de raţiune strategică fără o implicare majoră emoţională sau ca pe o alegere. Mulţi specialişti insistă că speranța este o emoție caracterizată prin sentimente pozitive despre viitorul imediat sau pe termen lung şi această emoţie declanşează o motivație ridicată, optimism și o bună dispoziție generalizată. Asociația Americană de Psihologie definește speranța ca „așteptarea că cineva va avea experiențe pozitive sau că o situație potențial amenințătoare sau negativă nu se va materializa sau va avea ca rezultat în cele din urmă o stare de lucruri favorabilă”

Aşadar speranța este asociată în mod obișnuit cu sentimente calde, optimiste despre viitor. Şi cu toate că pare a fi ceva destul de dificil de definit sau de măsurat, un lucru este clar: pandemia şi declanşarea conflictului armat din Ucraina a destructurat puternic starea de speranță a multor oameni.

Totuși, cum funcţionează speranța sau cum ne promovăm această emoţie în fața unor adversității cotidiene? În orice confruntare cu o criză existenţială, sistemul psihic uman al fiecăruia dintre noi își va reduce instinctiv funcțiile superioare, cele care susțin planificarea şi viziunea pe termen lung, și va trece la o monitorizare şi execuţie într-un regim primitiv de reacție imediată la amenințările de moment.

Dacă simptomele crizei sunt de lungă durată, capacitatea noastră de echilibru scade, iar îngrijorările noastre constante ne provoacă dese episoade de anxietate, afectându-ne direct sănătatea mintală și fizică. Ulterior efectele anxietății și stresului continuu ne vor afecta grav capacitata de a privi cu speranță viitorul imediat sau îndepărtat. Faptul îmbucurător este că şi reciproca acestei complexe relaţii este viabilă: constituirea unei atitudini de speranţă contribuie covârşitor la reducerea stresului şi anxietăţii şi la identificarea unor multiple modalităţi de a face faţă crizelor din viaţa noastră. Din prisma acestui adevăr (mai degrabă resimţit intern de către noi decât ştiut) oamenii și-au dezvoltat generic patru tipuri definitorii de speranţă:

1. speranță realistă – a fi realist este o modalitate de a spera care le permite oamenilor să-și observe și să-şi înțeleagă situația pe care o trăiesc, menținând în același timp deschiderea față de posibilitatea unei schimbări pozitive.

2. speranța utopică – reprezintă abordarea critică a prezentului în construirea unui viitor mai bun; (speranța utopică este des întâlnită în cadrul mişcărilor politice)

3. speranța aleasă – ne ajută nu numai să trăim cu un prezent dificil, ci și cu un viitor incert; (speranța aleasă este esențială pentru gestionarea disperării și paralizia acțiunii prin asumarea faptului că orice schimbare poate presupune şi modificări pozitive)

4. speranța transcendentă – descrie o poziție de speranță generală care nu este legată de un rezultat sau un scop specific; simplu, este speranța că ceva bun se poate întâmpla.

Bineînţeles că aceste tipare nu sunt exclusive sau strict determinate, putând apărea mult mai multe forme de manifestare a speranţei. Shane J. Lopez (un celebru psiholog american a căror cercetări s-au concentrat pe conceptul de speranţă) subliniază că speranța poate fi învățată. El subliniază că oamenii pot să-şi dezvolte speranţa pe fundamentul a patru convingeri de bază:

– viitorul va fi mai bun decât prezentul.

– am puterea să fac faţă prezentului.

– există multe căi către obiectivele mele.

– niciuna dintre variantele mele nu este lipsită de obstacole.

Şi poate chiar mai extraordinar decât acest fapt, este observaţia majorităţii studiilor de psihologie sau psihoterapie privind beneficiul şi structura speranței: se poate transmite foarte uşor între oameni printr-o raportare şi comunicare empatică de la unii la ceilalți. Speranța este contagioasă. „Speranța ta depinde de fapt de întreaga ta rețea socială, inclusiv de cei mai buni prieteni, modele și comunitate.” Potrivit lui Lopez, putem răspândi speranța modelând-o prin povești și acțiunile noastre și oferind sprijin celorlalți. Speranța ne dă credința într-un viitor mai bun și puterea de a efectua schimbarea pentru a-l realiza.

Shane J. Lopez ne sfătuieşte: “te rog să-ți construiești speranța. Apoi, cu speranța de a te dezvolta, ajută-i pe alții să-și construiască un viitor mai bun decât prezentul. Mult mai bun. Pentru că speranţa este un sentiment în care transcendența întâlnește rațiunea și precauția întâlnește pasiunea.”

„Nu poți să te întorci și să schimbi începutul, dar poți să începi de acolo de unde te afli și să modifici sfârșitul” (CS Lewis)

Dezinformare

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare războiul de lângă noi! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea, ci se înfioară privind dezinformarea care capătă noi valenţe de putere în contextul vârtejului emoţional declanşat de război.

A dezinforma1) a informa greșit (în mod intenționat, tendențios), a induce în eroare (dexonline.ro)

Definiţia conceptului “a dezinforma” nu oferă în limba română, o claritate prea mare aspectului de intenţie a acestei acţiuni. Şi poate tocmai de aceea, specialiştii în problemele comunicării şi interelaţionării comunitare subliniază diferenţa dintre informarea greșită, în mod neintenționat (în engleză misinformation) şi dezinformarea cu scop strategic (disinformation). Informarea greşită este o sintagmă folosită pentru a denumi un proces de inducere în eroare fără intenție. Pe de altă parte dezinformarea cu scop strategic face referire la încercările deliberate (adesea organizate) de a induce în eroare sau a manipula oamenii, oferindu-le informații incorecte. Acest lucru este adesea combinat cu strategii de comunicare paralele sau alte tactici de tip manipulare (precum compromiterea unor persoane, crearea a cât mai multor situaţii de disonanţă cognitivă sau reducerea unor argumente la metoda whataboutism-ului).

Răspândirea de informații false sau eronate (cu sau fără intenţie) nu este un fenomen nou, ci putem spune că provine din cele mai antice strategii politice. Ca simplu exemplu putem să răsfoim doar celebra lucrare a generalului Sun Tzî „Arta războiului“ (cca. secolul V î.e.n) care defineşte faptul că un război se bazează mult pe înşelătorie şi manipulare. Iar pentru acest obiectiv “trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în ţara adversă… trebuie răspândite discordia şi gâlceava între cetăţenii ţării adverse… tradiţiile adversarilor trebuie ridiculizate…” Dezinformarea a ajutat şi la influenţele de putere a împăraților romani (care se pare că foloseau mesajele de pe monede ca o formă de comunicare în masă), iar propaganda nazistă s-a bazat în mare măsură pe presa scrisă, radio și cinema.

Astăzi, tehnicile de dezinformare se regăsesc în guvernare, comerț, sport, publicitate, producţie sau multe alte domenii, unde unele grupuri au intenția de a submina poziția unui concurent. Campaniile de dezinformare pot valorifica infrastructura digitală care nu are egal în acoperirea sa, şi acest lucru s-a văzut cu precădere în ultimii doi ani. De la debutul pandemiei de COVID-19, dezinformarea, cu și fără intenție (cu precădere în materie de sănătate publică), a devenit o problemă politică și societală de primă mărime. Numeroase instituții precum Organizaţia Naţiunilor Unite, Comisia Europeană sau Organizaţia Mondială a Sănătăţii au făcut publice declarații și recomandări vizând contracararea răspândirii unei adevărate “infodemii” de dezinformare.

Datorită tehnologiei, oricine din lume poate fi o sursă de știri. Pentru a atrage atenția oamenilor, trebuie doar ca cineva să fie suficient de inteligent pentru a trezi interesul unor (cât mai mulţi) oameni pentru ca mesajul său să devină viral. Succesul mesajului cuiva are uneori prea puțin de-a face cu adevărul unanim.

Si totuşi cum de suntem aşa uşor de păcăliţi cu astfel de dezinformări (tocmai într-o epocă în care pe baza aceleiaşi tehnologii, suntem inundați de informații)? Specialiştii în dinamicul proces al comunicării subliniază câteva conceptele psihologice majore care înlesnesc propagarea şi implementarea dezinformării:

1. “zgârcenia” cognitivă – foarte des preferăm să folosim modalități cât mai simple și mai ușoare de rezolvare a problemelor decât cele care necesită mai multă gândire și efort; evoluţia tehnologică ne împinge spre a folosi cât mai puțin efort mental posibil;

2. disonanță cognitivă – este experiența negativă pe care o resimte o persoană care învață/află informații noi care intră în conflict cu credințele, valorile sau ideile curente; acest lucru îi poate determina pe oameni să respingă informații credibile pentru a atenua disonanța.

3. prejudecata de confirmare – este tendința de a crede informațiile care confirmă convingerile noastre existente și de a respinge sau ignora informațiile care le contrazic; promotorii dezinformarii pot exploata această tendință de a amplifica credințele existente.

4. ignoranța pluralistă – reprezintă o lipsă de înțelegere a anumitor date privind comunitatea sau societatea; acest lucru îi poate face pe oameni să creadă greșit că o anumită viziune politică este susţinută de o mare majoritate, când este de fapt poate fi o idee susținută de foarte puțini oameni; acest lucru poate fi agravat chiar de tentativele de respingere a dezinformării (de exemplu, teoriile conspiraționiste par mult mai populare decât sunt în realitate).

5. “efect la persoana a treia” – descrie modul în care oamenii tind să presupună că dezinformarea îi afectează pe alții mai mult decât pe ei înșiși; oamenii se evaluează pe ei înșiși ca fiind mai buni în identificarea dezinformației decât alții şi astfel își pot subestima vulnerabilitatea și nu pot lua măsurile adecvate.

Acestea sunt câteva dintre procesele cognitive și afective care fac ca dezinformarea să se lipească de oameni și îi vulnerabilizează la formarea de credințe false. Ce e de făcut pentru a contracara acest tip de comunicare, fie că se referă la războiul care se extinde, la folosirea armelor nucleare, la încorporările peste noapte, la oportunitatea consumului de iod, la creşterea preţului benzinei sau la penuria uleiului alimentar?

Cel mai simplist răspunsul ar fi „să fim puţin mai reflexivi”. Să nu credem tot ce citim, vedem, auzim şi să luăm în considerare posibilitatea ca acestea să fie false… intenţionat sau nu. Astfel, de exemplu, atunci când oamenii își citesc știrile pe site-urile de rețele sociale, evaluarea critică a informaţiilor, identificarea surselor sau căutarea validării şi din alte surse, poate reduce distribuirea de știri false. Dar în combaterea efectului de dezinformare, nu este suficient să corectăm sau să eliminăm dezinformarea. Trebuie să prevenim daunele pe termen lung. Şi aici educația contează. Cel mai bun remediu pentru dezinformare este educația. Singura soluție pe termen lung și durabilă este o populație generală mai bine adaptată la pericolele dezinformării, care să cunoască practicarea spiritului de contradicție, refuzarea cenzurilor cognitive sau afective, examinarea sursei şi – conținutului informației, importanţa momentului și contextului în care a fost lansată o ştire, asumarea confruntării cu realitatea altora…

Vreau să multumesc pe aceasta cale tuturor organizaţiilor, asociaţiilor, instituţiilor, dar în special oamenilor care în spiritul compasiunii acţionează prin orice gest la îndepărtarea unor suferinţe şi traume şi luptă pentru o transparenţă informaţională!

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!” (Matei 5, 7)

“Dacă vrei ca ceilalţi să fie fericiţi, practică compasiunea. Dacă vrei să fii fericit, practică compasiunea!” (Dalai Lama)

Trauma războiului

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare războiul! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea, ci deplânge trauma…

Trauma – 1) Leziune corporală gravă provocată de factori externi violenți. 2) Șoc emoțional violent, provocat de o nenorocire. 3) Factor nociv care modifică personalitatea unui om, provocându-i emoții violente. (www.dexonline.ro)

Lăsând la o parte (dar fără a minimaliza) aspectele fizice, definiţia conceptului de traumă ne arată o suferinţă emoţională profundă cu repercursiuni ample asupra întreg psihicului uman. Mai simplu, am putea spune că trauma este răspunsul emoțional al unei persoane la o experiență stresantă şi nu există oameni care nu au cunoscut niciun fel de traumă. Spre deosebire de provocările şi dificultăţile cotidiene (în limbaj uzual greutățile vieţii de zi cu zi), evenimentele traumatice tind să fie bruște, în general cu un foarte scăzut grad de predictibilitate şi implică o amenințare gravă la adresa vieții unei / unor persoane. De obicei, un psiholog sau psihoterapeut defineşte ca evenimente traumatizante un accident de maşină, un comportament de agresiune sau violenţă, decesul unei persoane de referinţă, schimbarea bruscă a unui statut social, economic sau profesional, apariţia unei stări de boală, sau alte situaţii mai individualizate pe care o persoană o trăieşte ca un sentiment catastrofic şi de nesiguranţă.

Astăzi (martie 2022) toate aceste situaţii par să îşi piardă din amplitudine: un război în Europa părea o afirmație imposibilă în secolul XXI, iar războiul din Ucraina ne redefineşte viaţa. Un război afectează (combatanții și necombatanții deopotrivă), atât fizic, cât și emoțional.
Moartea, rănirea, violența sexuală, malnutriția, bolile și dizabilitățile declanşate, depresia și anxietatea, perturbarea de vieți și relații (familiale, sociale, comunitare sau statale) sunt unele dintre cele mai frecvente manifestări ale unui război. Toate acestea nu fac altceva decât să genereze traume psihologice.

O mulţime de cercetători şi specialişti în ştiinţe socio-umane subliniază faptul că efectele combinate ale războiului se extind frecvent nu numai din cauza expunerii directe la situații care pun viața în pericol, ci și prin factori de stres indirect, cum ar fi rănirea sau decesul rudelor, mediatizarea violenţei şi a ororilor declanşate de conflicte, dificultățile economice datorate războiului, migraţiei de supravieţuire a unei largi mase de populaţie sau a altor perturbări ale vieții de zi cu zi (programele educaţionale, sanitare, economice, culturale, sociale, sportive, artistice, politice etc). Acest tip de atrocități și suferința populației civile definesc o traumă pe scară largă socială creîndu-se un val de stres emoțional și psihologic extins. În plus, din experienţa altor conflicte ştim că durerea şi stresul post-traumatic pot persista mult timp după evenimentele care le-au declanşat.

Este firesc să trăim acum şi frica şi teama zilei de mâine pentru că în sistemele noastre valorice identificăm faptul că războiul este în esență un lucru foarte rău. Dar, lăsată neabordată sau netratată, trauma poate submina relațiile personale ale fiecăruia dintre noi și poate face ravagii în viața personală și profesională.

Ce putem face pentru a ne gestiona aceste masive emoţii distructive? Cel mai indicat este să încercăm să păstrăm un ritm de activităţi cotidiene ca anterior momentului declanşator de teamă. Informându-ne adecvat, din surse multiple şi într-un mod organizat despre ce se întâmplă şi validându-ne emoţiile trăite ca fiind absolut fireşti pentru aceste momente, ne putem focusa în acelaşi timp şi pe obiectivele noastre cât şi pe cele ale celor dragi nouă într-un mod cât mai eficient. Mâncarea sănătoasă, exercițiile fizice, evitarea alcoolului, susţinerea unui program de somn corespunzător sau păstrarea relaţiilor cu cei dragi pot ajuta la ameliorarea simptomelor traumei. Iar posibilitatea de a ajuta în a reduce cât de puţin din suferința nevinovaților atinşi de trauma războiului, prin orice fel de tip de campanie (directă: ajutor către victime, indirectă: presiune asupra comunităţilor sau liderilor pentru a evita războaiele sau conflictele) ne poate defini mai clar sentimentul de control în gestionarea acestei situaţii.

În sensul acestor posibile căi de a ne proteja, vă propun spre lecturare şi aprofundare un deosebit de valoros material creat de către doamna Diana Lucia Vasile (psiholog / psihoterapeut) sub egida Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei: https://www.istt.ro/documente/Fii_Bine_cu_Tine_in_vremuri_tulburi.pdf

Vreau să multumesc pe aceasta cale tuturor organizaţiilor, asociaţiilor, instituţiilor, dar în special oamenilor care în spiritul compasiunii acţionează prin orice gest la îndepărtarea unor suferinţe şi traume!

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!” (Matei 5, 7)

“Dacă vrei ca ceilalţi să fie fericiţi, practică compasiunea. Dacă vrei să fii fericit, practică compasiunea!” (Dalai Lama)

Compasiune

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru, dar astăzi simt că e nevoie de o pagină care poate nu cadrează chiar cu conceptul de fericire. Mă simt încărcat de anumite emoţii precum tristeţe, dezamăgire, uimire, vexare, frustrare, durere, revoltă. Mă doare războiul! Astăzi Dicționarul nu omagiază fericirea ci compasiunea…

Compasiune – Sentiment de înțelegere și de compătimire față de suferințele și nenorocirile cuiva; milă; compătimire; milostenie. (www.dexonline.ro)

Când auzim acest concept al compasiunii, celor mai mulţi dintre noi ne vin în minte cuvinte precum îngrijorare, milă sau bunătate. Şi cel mai des empatie şi altruism. Empatia este definită de cercetători ca o abilitate de a te pune în locul unei altei persoane, fapt care declanşează o experiența emoțională a sentimentelor acelei persoane. Este, într-un fel, o oglindire automată a emoției altucuiva (ca atunci când plângem de tristețea resimţită de un prieten). Altruismul este o acțiune care aduce beneficii altcuiva, dar care nu apare obligatoriu în contact cu suferinţa din jurul nostru (oferim o donație unei asociaţii ,dar fără a cunoaşte clar ce emoţii trăiesc beneficiarii acestei asociaţii). Deși acești termeni sunt legați de compasiune, ei nu sunt identici. Ce este compasiunea și cum este diferită de empatie sau altruism? Compasiunea e o combinaţie: un răspuns emoţional empatic dublat de un comportament altruist. Compasiunea implică resimțirea unei nevoi de a lua efectiv anumite măsuri pentru a ușura suferința celeilalte persoane.

În timp ce unii oameni resping compasiunea din categoria “calităţi umane”, ca fiind irațională sau declanşatoare de vulnerabilitate, oamenii de știință au început să studieze comportamentul compasional, sugerând scopul evolutiv al acestuia. Sunt studii relevante care subliniază că atunci când simțim compasiune, ritmul cardiac încetinește, iar regiunile creierului legate de empatie, îngrijire și sentimente de plăcere se “aprind”. În plus compasiunea determină clar creşterea nivelului de oxitocină. Când suntem în compasiune secretăm oxitocină. De ce e oare relevantă această informaţie? Pentru că oxitocina este hormonul care stă la baza relațiilor sociale dintre oameni, declanşând apariția sentimentului de încredere dintre persoane; tot oxitocina este cea care ajută la conexiunea dintre mamă și copil, susținând totodată instinctul și comportamentul matern; alăptarea nu ar fi posibilă în lipsa acestui hormon!

Ca atare putem spune: chiar dacă nu ne-am dat seama până de curând, compasiunea este la fel de vitală pentru viață precum aerul pe care îl respirăm. Căci în lipsa compasiunii, câte fapte binevoitoare, altruiste, de ajutor sau eroice s-ar fi întâmplat de-a lungul istoriei? Să ne imaginăm o lume fără Maica Tereza, Martin Luther King, Isus, Sfântul Francisc de Assisi, Nelson Mandela, Mahatma Gandhi sau, mai aproape de noi, Regina Maria, Jacques Elias și mulți alții. Iar alături de aceştia sunt mulţi oameni anonimi cu multă compasiune. Şi se numesc eroi, voluntari, sfinţi, persoane resursă sau simplu oameni de bine…

Psihologia este de acord şi subliniază faptul că oamenii sunt în mod inerent unici și diferiți unul de altul, ceea ce duce la concluzia că şi suferința umană este întotdeauna individuală și unică. Suferința poate rezulta din traume psihologice, sociale și fizice și se întâmplă în forme acute sau cronice. Şi totuşi există o definiţie unitară a suferinţei: percepția asupra distrugerii iminente a unei persoane (sau a propriei integrități ca persoană). Compasiunea nu este doar un răspuns automat la situația de suferinţă a altcuiva. Pentru a simţi compasiune, cercetătorii mai subliniază o condiţie: un anumit grad de obiectivism cognitiv şi putere morală. Astfel, compasiunea apare ca răspuns când:

– necazurile care ne evocă sentimentele sunt grave (pe o etalonare personală a fiecăruia dintre noi)

– necazurile suferinzilor nu sunt autoprovocate (identificăm lipsa unui anumit control în situaţia de suferinţă a acelor oameni)

– ne putem imagina pe noi înșine în aceeași situație dificilă (conștientizare, preocupare și empatie)

Pe de altă parte, o absență completă a compasiunii poate fi explicată prin ignorarea sau dezaprobarea identificării cu anumite persoane sau grupuri. Multiple studii au stabilit legături între comprtamentele de violența și cruzime cu atitudinea de indiferență faţă de alţii. Indiferenţă bazată tocmai pe promovarea unei declasificări a celorlalţi. Această teorie a fost des ilustrată de istoriei: cruciadele, colonizările, sclavagismul, conflagraţiile, Holocaustul, genocidurile, epurările etc. “Legitimitatea“ esențială în toate aceste atrocități a fost bazată pe reducerea la minim a sentimentelor de compasiune şi definirea victimelor ca fiind tot felul de sub-specii sau categorii umane. Nu sunt ca noi!

Atrocitățile comise de-a lungul istoriei omenirii au fost atenuate, minimizate sau depășite în special prin efectele compasiunii umane! Orice act de compasiune este definit de însuşi utilitatea sa!

Vreau să multumesc pe aceasta cale tuturor organizaţiilor, asociaţiilor, instituţiilor, dar în special oamenilor care în spiritul compasiunii acţionează prin orice gest la îndepărtarea unor suferinţe.

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!” (Matei 5, 7)

“Dacă vrei ca ceilalţi să fie fericiţi, practică compasiunea. Dacă vrei să fii fericit, practică compasiunea!” (Dalai Lama)

A fi sau a nu fi mândru

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Sunt mândru de faptul că de doi ani reuşesc să fac acest lucru, dar ştiu că mai am mult de învăţat în acest domeniu.

Mândrie – 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. / Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare.

După cum se poate uşor constata există o mare diferență între mândrie și… mândrie. O mare, mare diferenţă! Şi această diferenţă este subliniată încă din antichitate, când Aristotel a definit mândria (megalopsuchia) ca măreția sufletului transpusă în dorinţa de a te dezvolta, pe tine şi pe cei din jurul tău, de a te înconjura de nobleţe şi bunătate de caracter: “este mândru omul care este vrednic de lucruri mari”. Aristotel conchide astfel că mândria pare a fi un fel de coroană a virtuților, căci îi face pe oameni să se vadă ca nişte fiinţe capabile de a(şi) îndeplini aşteptările şi scopurile, sa se autodepăşească şi să aducă valoare. Spre deosebire de aceasta formă, tot Aristotel, defineşte viciul mândriei (ubrisul) astfel: un om care declanșează un comportament doar pentru propria sa satisfacție: “bărbații naivi cred că, necinstindu-i pe ceilalți, își fac propria superioritate mai mare”.

Din punct de vedere psihologic, mândria, pe de-o parte, poate fi definită ca un sentiment de respect de sine și de valoare personală sau ca un sentiment de satisfacție faţă de propriile realizări (sau ale altcuiva). Cei mai mulți psihoterapeuţi sunt de acord că mândria este o parte vitală a sentimentului de sine al unui individ și o componentă importantă a stimei de sine sănătoase și pozitive. Pe de altă parte tot mândria (în forma ei exagerată şi nesănătoasă) este fundamentată pe lipsa unor motive reale de satisfacţie. Aceasta ia de multe ori forma unui comportament demonstrativ, vizand obţinerea unor aprecieri exterioare sau de auto-glorificare de sine.

Pe scurt, mândria este manifestare emoțională bazată pe o evaluare cognitivă a sinelui și caracteristicilor sale. De aici poate parvine şi fina graniţă între mândria sănătoasă şi cea neadecvată: modul de raportare a sinelui faţă de cei din jur. Astfel „sunt foarte mulțumit de promovarea și dezvoltarea mea profesională”, este o modalitate rezonabilă de a transmite satisfacție și mândrie. Nu este un comportament lăudăros, deoarece nu este conceput pentru a revendica un nivel de superioritate față de alte persoane. Este pur și simplu o expresie a sentimentelor bune despre realizările obţinute. Tot aşa când mama vitregă a Albei-ca-Zăpada se uită în oglinda ei şi întrebă cine este „cea mai frumoasă persoană din ţară?”, nu ne este greu să vedem latura neagativă a mândriei: conturată în vanitate, narcisism sau aroganță.

Uneori ne este greu să identificăm la cei din jurul nostru ce fel de mândrie afişează şi modul în care se raportează la noi, dar diferenţele sunt uşor de identificat, dacă ne focusăm nu doar pe conţinutul arătat, ci mai ales pe forma acestuia. De exemplu:

1. dreptatea: persoanele cu spirit de mândrie adecvată îşi asumă o anumită valoare subiectivă a conceptului de dreptate în timp ce oamenii narcisişti cred că aproape întotdeauna au dreptate (aroganța narcisismului preia credința irațională că cineva poate avea întotdeauna dreptate doar pentru cine este el)

2. imagine publică: cei cu gradul de mândrie corespunzător sunt atenți la imaginea lor publică, dar fără a avea nevoie de a fi observați; ceilalţi au o nevoie permanentă de feedback despre imaginea pe care o oferă celorlalți, chiar dacă încearcă să pară indiferenți în privința asta.

3. prezenţă: oamenii fără probleme în spectrul mândriei sunt naturali, spontani, autentici în timp ce oamenii care excelează în mândrie atrag atenția în moduri care uneori par să aparțină mai mult artelor spectacolului, având o anumită tendință de a dramatiza multe din momentele din viața lor de zi cu zi.

4. relaţionarea: persoanele cu mândrie pozitivă sunt conştiente de rolul şi statusul lor în comunitate, relaţionând cu cei din jur în conformitate cu toate caracteristicile acestora; persoanele excesiv de mândre se pot atașa atât de mult de imaginea lor, încât o să-i vadă pe ceilalți doar ca pe un mijloc de a-și oglindi „grandiozitatea”, ființele umane fiind tratate uneori ca nişte simple obiecte.

Mândria nu trebuie să fie un comportament de evitat: este sănătos şi să primeşti recunoaştere şi să oferi laude atunci când acestea sunt meritate. Asumându-ne o valoare optimă de mândrie vom şti să ne construim standarde ridicate, vom trece mai uşor peste dezamăgiri şi vom constitui modele sociale şi educaţionale pentru cei din jur. Pe de altă parte trebuie să fim conştienţi de fragila graniţă între mândria pozitivă şi cea exagerată şi să ştim să ne recunoaștem vulnerabilitățile şi greșelile noastre și să evităm evaluările disproporţionate faţă de cei din jurul nostru.