Categorie: Articole

Iertarea este un concept dificil, iar înțelegerea lui ne poate învăța mai multe despre propria noastră viață…

Cu toții suferim răni și situații dureroase create, induse, provocate, susținute, mediate de anumite persoane… Greșelile sunt ușor de făcut, dar iertarea nu este la fel de ușoară. Iertarea poate fi ultimul lucru din mintea noastră când cineva (ne) face ceva neplăcut, cu sau fără intenție. Totuși, iertarea nu este doar pentru celălalt – este esențială și pentru propria noastră bunăstare. Inițial, s-ar putea să ne simțim răniți și copleșiți de un val de emoții negative, iar acest lucru este natural. Cu toate acestea, dacă reținem aceste emoții negative prea mult timp, acesta pot avea un impact defavorabil asupra vieții noastre.

Dacă alegem să iertăm, putem experimenta o modalitate de a ne elibera stresul și emoțiile negative asociate cu memoria incidentelor trăite. A ierta nu înseamnă că uiți experiența. De asemenea, nu înseamnă că tolerezi ceea ce s-a întâmplat sau minimizezi durereea. Nu este un semn de slăbiciune să ierți. Iertarea nu poate fi forțată – este o alegere pe care trebuie să o faci singur. Iertarea necesită curaj și mult efort și răbdare. Este adesea un proces lung și dificil, pentru a putea avansa dintr-un trecut dureros. Faptul de a ierta este acela de a ne da seama că menținerea mâniei și a resentimentului nu mai are aceeași greutate asupra noastră. În loc să vedem ceva în ecuația ”bine sau rău”, începem să vedem lucrurile cu deplină acceptare, așa cum sunt, oricum ar fi.

Fără a nega dreptul și oportunitatea de a simți sentimentele de rănire și durere, iertarea ne îndepărtează de trecutul trăit pentru a testa viitorul dorit…

Fără a particulariza momentul pe care îl trăim zilele acestea (în cadrul marilor sărbători spirituale, oamenii sunt mai atenți la a fi buni, morali, etici) vă propun să începem să ne gândim la iertare și la modul în care o putem încorpora în viața noastră… Nu trebuie să așteptăm momente deosebite importante pentru a ne arăta iertarea, cu atât mai mult cu cât, uneori persoana pe care trebuie să o iertăm cel mai mult este propria persoană.

În Romania, din cei aproape patru milioane de copii, circa 50.000 sunt în sistemul de protectie specială, si, mulți dintre ei sunt institutionalizati în centre de plasament. Punct. E o știre care în amploarea pandemiei ce ne bulversează viețile de câteva luni, poate să treacă neobservată. Neimportantă. Nesemnificativă.

Copiii din centrele de plasament sunt etichetați adesea în moduri deloc pozitive și apar cu precădere în atenția presei de scandal sau senzațional. Sau sunt menționați în contexte caritabile.

În fapt ce mai știm despre acești copii? Că peste 90% dintre copiii lăsați în grija statului nu sunt orfani, ci au părinți în viață, provenind din familii sărace sau foarte sărace? Că doar circa 6% dintre aceștia sunt adoptabili ? Că unul din șapte copii a suferit forme multiple de rele tratamente înaintea includerii în sistemul de protecţie a copilului? Că pentru circa 65% din copiii din sistemul de protecție, părinții lor au declarat că nu ar dori deloc să îi mai ia înapoi acasă? Că un astfel de copil petrece în sistemul de protecție specială din România, în medie, 7,5 ani? Și mai mult că aproape unul din fiecare trei 90% din viață? Că majoritatea copiilor aflați în grija statului au intrat în sistem înainte de a împlini trei ani?

Și totuși ei sunt copii obișnuiti… cu o particularitate anume… nu au o familie alături! Și noi știm cât de importantă e familia cu toate resursele și pârghiile sale. Și intuim cât de dificil ar fi fost parcursul nostru fără acest sprijin….

Ca psihoterapeut (cu o bogată experiență în asistarea copiilor) îmi permit să afirm că psihoterapia poate juca un rol crucial în asistarea terapeutică a copiilor/tinerilor care beneficiază de o măsură de protecție de tip rezidență într-un centru de plasament. Tocmai pentru că psihoterapia creează un mediu sigur privind explorarea nevoilor personale, a gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor, fără teama de respingere sau etichetare negativă, oferind in acelaşi timp acestor copii/tineri posibilitatea de a învăţa de la alţii, de a se dezvolta personal, de a-şi gestiona conflictele în cadrul grupului, de adoptare a unor comportamente adecvate, de restructurare cognitivă prin experimentarea unor situaţii de invăţare noi, de asumare a unui rol şi a unei identităţi sociale acceptabile.

(toate datele și cifrele statistice provin din publicația UNICEF – Copiii din sistemul de protecție a copilului, 2016)

În 1943, Abraham Maslow, (un renumit psiholog american) a revoluționat perspectiva analizei umane din acea perioadă printr-o teorie a ierarhizării nevoilor umane. Prin celebra lui piramidă a nevoilor, Maslow sugera că ființele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, ṣi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare.

Deși toate nevoile sunt instinctive, ele au fost clasificate pe baza puterii lor (cele bazale sunt comune și puternice în timp ce acelea din vârful piramidei sunt mai slabe și mai specifice unui anume persoane). Primul stadiu include necesitățile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena, somnul, sexul). Următorul palier e constituit de nevoile de siguranță, și țin preponderent de integritatea fizică. Urmează apoi nevoia de iubire și apartenență – nevoi sociale. La nivelul patru sunt nevoile de stimă (recunoaștere, prestigiu, respectul de sine). Ultimul stadiu ține de permanenta auto-determinare și actualizare etică, morală, spirituală și/sau estetică.

Fără a intra în detaliul fiecărei astfel de nevoi, vreau să subliniez rolul și aportul a ceea ce numim nevoile sociale în contextul dezvoltării noastre. De ce? Pentru că tot mai multe studii subliniază faptul că, atunci când nevoile sociale nu sunt satisfăcute, acest fapt poate duce frecvent la probleme de sănătate mentală și fizică. Pentru că declanșarea sentimentelor de conexiune, intimitate, încredere, prietenie, dragoste, apartenență ne oferă un un sentiment de bunăstare subiectivă, de bine, de ”mai vreau”. Atunci când aceste nevoi nu sunt îndeplinite, ne confruntăm cu suferință și chiar disperare. Conform unui studiu de 80 de ani de la Harvard, calitatea relațiilor noastre sociale este cel mai bun predictor al sănătății și fericirii. ”Nivelul de satisfacție al oamenilor cu relațiile lor de la 50 de ani a fost un predictor mai bun al sănătății fizice decât nivelul colesterolului lor” (https://www.adultdevelopmentstudy.org/ – Harvard Study of Adult Development). Ființele umane au nevoi sociale la fel de importante ca nevoia noastră biologică de hrană! Atunci când nevoile noastre sociale nu sunt satisfăcute și simțul nostru de semnificație personală este amenințat, compensăm prin răspunsuri de tip agresivitate (auto/hetero – a se vedea fenomenul de violență domestică, bazat pe sentimentul de ”neiubire conformă” din partea partenerului) sau abandon și autoizolare (chiar până la riscul de sinucidere).

Și pentru a evidenția mai mult impactul unor astfel de nevoi, vă pot spune că acest tip de trebuințe sunt înnăscute și chiar copiii de șase luni pot emite judecăți despre comportamentul social. Într-un studiu țintit pe acest obiectiv, bebelușii au privit cum un cerc de lemn, desenat cu ochi și față, încerca să se ”cațere” pe o pantă. La un moment dat îi vine în ”ajutor” un triunghi, dotat și el cu ochi și gură. Acesta îl ”sprijină” pe cerc să urce. Apoi apare un pătrat (cu ochi și gură) dar acesta împiedică în mod clar ca acel cerc să avanseze pe pantă. Îl blochează. După această primă etapă, acei bebeluși sunt lăsați să se joace și interacționeze cu acele forme geometrice. Competențe sociale la un copil de șase luni ? Da! Copiii au avut o reținere clară în a se juca cu pătratul opritor, comparativ cu triunghiul ajutător. Iar când a fost introdus și un element neutru în joaca lor, acei copilași au preferat triungiul prietenos față de acest elemente neutru dar totodată elementul neutru în detrimentul pătratului nesuferit. (J. Kinley Hamlin – Social Evaluation by Preverbal Infants / L. Mlodinov – Subliminal).

Potrivit lui Maslow, și tuturor specialiștilor care îi continuă munca, nevoile sociale acoperă tocmai expresia ”să te simți iubit și acceptat”. Interacțiuni familiale. Grupuri sociale. Împărtășiri romantice. Prietenii. Grupuri comunitare. Afilieri religioase… nevoi sociale fără de care nu putem atinge standardul de satisfacție a vieții.

Departe de a fi simplă, se pare că viața noastră interioară are un dublu standard. Doi poli de atracție. Pe de o parte este individualitatea noastră care se cere evidențiată, crescută, determinată și ajustată pentru a fi mai altfel decât alții, de a fi unici. Pe de altă parte, tot ce este în noi are nevoie și de o manifestare cu altceva / altcineva decât noi înșine. Sau, cum definește psihodrama, orice rol are nevoie de cel puțin un contra-rol, tocmai pentru a se oglindi și împărtăși în comuniune. Avem nevoie de un set de emoții cu semnificație personală, dar acest set încercăm să-l identificăm, reproducem, validăm și în mediul nostru uman exact ca o contribuție socială.

M-am distrat copios cu o glumă de pe facebook….
• Domnule psiholog, când putem discuta despre problema mea de procrastinare?
• Mai încolo…ceva mai încolo…

Dar ce este oare procrastinarea? Psihologii îl definesc ca fiind un comportament repetitiv caracterizat prin amânarea deliberată a acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu, prin înlocuirea acestora cu ”a face” ceva mult mai puțin important în schimb.

Abordarea comună suprapune deseori procrastinarea cu lenea. Totuși sunt foarte diferite: procrastinarea este un proces activ în care acea persoană alege să facă altceva în loc de sarcina pe care știe că ar trebui să o efectueze. În schimb, lenea sugerează apatie, inactivitate și o lipsă acută de acțiune.

Din punctul de vedere al specialiștilor (psihologi, analiști comportamentali, cercetători în neuroștiințe) procrastinarea are două mari abordări:
Conform unor teorii, procrastinarea e doar o problemă de gestionare a timpului: persoana respectivă nu apreciază cât de mult timp necesită un anumit obiectiv sau nu acordă o suficientă atenție timpului pierdut în alte acțiuni. Cu o programare mult mai bună și o abordare mai specifică a timpului, conform acestor teorii, persoana respectivă va înceta să amâne și își va crește raportul eficiență/timp. În plus, se subliniază faptul că amânarea, totuși, este o parte normală a comportamentului uman. Iar procrastinarea ar putea să derive dintr-un management defectuos în timp a unor amânări.

Totuși, din ce în ce mai mult, specialiști își dau seama că acest lucru este greșit. Ei consideră că procrastinarea este o problemă cu gestionarea propriilor noastre emoții și nu a timpului nostru. Sarcina pe care ar trebui să o îndeplinim ne face să ieșim din zona de confort sau chiar ne face rău: poate este prea plictisitoare, prea dificilă, prea de durată sau prea nouă. Sau pur și simplu, ne îngrijorăm dacă vom reuși sau nu să îndeplinim acel obiectiv. Și, ca atare, pentru a ne simți mai bine în cel moment, începem să facem altceva, total distinct de obiectivul inițial. Așadar, procrastinarea = ignorarea unei sarcini importante, dar probabil mai neplăcute, în favoarea uneia care este mai plăcută sau mai ușoară, dar nu prea de folos.

Această nouă perspectivă asupra acestui comportament începe să deschidă noi abordări tocmai pentru reducerea acestuia. Astfel putem interveni prin următoarele mijloace
◦ conștientizarea și creșterea dispoziției personale – o cercetare releva faptul că oamenii care se simt rău/care se simt triști, sunt semnificativ mai predispuși a amâna o activitate profeională de rutină, jucându-se sau urmărind materiale video.
◦ evitarea stărilor de anxietate – dacă o sarcină este importantă, neplăcută sau provocatoare, poate apărea anxietatea (și alte sentimente, cum ar fi plictiseala sau frustrarea; astfel procrastinarea poate fi văzută ca o modalitate de a evita aceste sentimente dificile pe termen scurt.
◦ creșterea capacității de organizare și decizie – oamenii care folosesc liste de priorități sunt mai confortabili în a face chiar și o activitate neplăcută pentru că știe că ulterior o să urmeze alte activități cu alte grade de satisfacție; în plus, dificultățile în procesul decizional, vor spori tendința de a debuta mai multe activități comcomitente.
◦ implicarea unor sisteme de mediere sau recompensă – iertarea de sine ne poate ajuta să ne simțim mai încurajator față de noi înșine și să reducem probabilitatea de amânare în viitor; stabilirea unor recompense la finalizarea unor sarcini (de la o cafea/prăjitură până la o seară cu prietenii sau o vacanță) ne vor face să privim altfel o anumită sarcină și momentul ei de finalizare; presiunea morală față de cineva apropiat, pe care l-am rugat să ne verifice periodic, ne poate determina să ne implicăm mai ușor într-o activitate.

În final, doresc să mai subliniez câteva observații: TOȚI amânăm în anumite situații anumite sarcini. Depinde foarte mult de variabilele personale ,dar și ale mediului sau ale sarcinii propriu-zise în multiplicarea sau reducerea acestui comportament. Nu ajutăm o persoană să își reducă acest tip de comportament prin acuze, pedepse sau presiune, ci tocmai printr-o abordare umană țintită tocmai pe specificul de acțiune al acesteia.
Și, în plus, în mod surprinzător perfecționiștii sunt adesea procrastinatori. Adesea, ei preferă să evite să facă o sarcină pe care ei nu simt că o pot face perfect, decât să o facă imperfect.

Mai vorbim? …Mai încolo…ceva mai încolo…..

Deși avem o experiență de circa două luni și jumătate de confruntare cu un virus neobișnuit, cu o sumedenie de reguli impuse, și, în mare proporție, și asumate, acum, când tocmai am ieșit din starea de urgență, ne confruntăm cu o largă paletă de comportamente a oamenilor față de acest virus sau față de măsurile cu care am conviețuit în acest timp.

Față de situația de doliu sau într-o catastrofă naturală, vis-a-vis de o separare sau descoperirea unei boli, fiecare dintre noi va reacționa diferit. Psihologii reclamă acest fapt prin prisma conceptului de reziliență. Acest concept se referă la adaptarea pozitivă a fiecăruia în contextul trăirii unor factori stresori majori. Termenul provine latinescul resilio / re-salio = săritură înapoi, a se întoarce, a ricoșa, și trebuie înțeles ca o capacitatea personală a omului de a se schimba, de a se adapta, de a depăși sau de a înfrunta adversitățile vieții.

Deși, există discuții contradictorii cu privire la primul specialist care a definit aceast concept, cele mai multe studii consimt că reziliența este o construcție psihică, un proces care are loc grație interacțiunii fiecărui individ cu mediul său de viață. Oricât de mult ne-am dori, viața nu este niciodată perfectă, iar dificultățile sunt inevitabile. Din acest punct de vedere, teoria rezilienței susține că nu natura adversității este cea mai importantă variabilă, ci, modul în care ne ocupăm de aceasta. Reziliența = conștientizarea capacității de a face față situațiilor teribile / viziunea de a salva situația / analiza de a evalua-specula ceea ce se întâmplă / asumarea încrederii că lucrurile vor evolua pozitiv / analiza raportului punctele slabe-defecte versus punctele forte-resurse.

Principalii factorii care determină gradul de reziliență a unei persoane sunt împărțiti în trei mari categorii:

– calități personale: gândire optimistă, flexibilitate cognitivă, adaptabilitatea, stăpânirea de sine, orientarea spre soluții etc.

– mediul social: relația cu familia, suportul, empația, comportamentul prosocial etc.

– factori transpersonali: credința, spiritualitatea, sistemul de valori privind viața, cultura, educația

Toți acești factori ne pot conduce la posibilitatea de a trăi ca protagoniști activi în confruntarea cu dificultățile cu care ne intersectăm prin creșterea gradului de reziliență.

Dincolo de toată această complexă ecuație personală, mi-ar plăcea să mai adaug doar un factor prin care am putea crește, în fapt, și conceptul de reziliență comunitară: responsabilitatea, înțeleasă ca o capacitate de a alege și de a răspunde la diferite situații stresoare și din perspectiva comunității în care trăim și conviețuim.

În activitatea mea profesională mă întâlnesc încă, destul de frecvent, cu solicitarea de a evalua / măsura / compara QI-ul (coeficientul de inteligență) unei persoane. Într-adevăr, la începuturile studiilor mele universitare acest concept acapara mult din viziunea de dezvoltare a oricărei persoane. Multe teorii psihologice considerau că indivizii deţin în măsuri diferite o inteligenţă generală şi fixă, echivalată cu abilităţile de gândire şi concretizată în special în cât de bine sau cât de mult învaţă un individ.

Cercetările și studiile moderne evidențiază însă un alt mare adevăr cu care rezonez profesional pe deplin. Așadar, explic, tuturor celor care mă ascultă că, în fapt, conceptul de QI este depășit, retrograd sau neconcordant cu timpurile noastre. Ca atare, pentru cei doritori, ofer câteva repere.

Şcoala de Educaţie de la Harvard a demarat „Proiectul Zero” în anul 1967, sub coordonarea lui Nelson Goodman, filozof recunoscut în lumea universitară datorită interesului acestuia pentru estetică şi artă. Scopul proiectului a fost încă de la început educaţia în artă. Acest ambiţios proiect a strâns asistenți de cercetare şi cercetători în mare vogă academică. Din grupul acesta faceau parte psihologul Paul Kolers, filozoful Israel Scheffer, analistul literar Barbara Leonard şi asistenţii de cercetare Howard Gardner şi David Perkins. Înca de la începuturi proiectul s-a concentrat asupra aspectelor cognitive ale activităţii artistice cercetând procesele mentale implicate în procesul de creaţie de artă.

Astfel Howard Gardner şi-a concentrat atenţia asupra psihologiei cognitive a artiştilor şi realizează faptul că există o diferenţă între modelul de gândire al lui Mozart când a compus piesele sale de muzică, al lui Picasso când picta sau al fraţilor Bernoulli când defineau teoreme în matematică. Plecând de la acest fapt lansează faimoasa teorie a inteligenţelor multiple. Aceasta nouă teorie afirmă că omul nu are un singur fel de inteligenţă, ci mai multe, care îl definesc într-o combinaţie unică. Astfel Howard Gardner susţine existenţa a opt tipuri de inteligenţă bine definite şi o a noua care este încă în curs de studiu şi cercetare.

Inteligenţele definite de Howard Gardner sunt următoarele:

1. inteligenţa lingvistică – acest tip de inteligenţă se referă la abilitatea, la uşurinţa cu care o persoană utilizează limba vorbită şi scrisă. În această zonă intră învăţarea limbilor străine, abilitatea de a vorbi coerent în public, abilitatea de a scrie / compune orice fel de opera literară.

2. inteligenţa logico-matematică – această componentă se referă, pe de-o parte, la zona logică, la abilităţiile de a trage concluzii plecând de la anumite premise, abilitatea de a sintetiza, de a categoriza şi ierarhiza anumite lucruri, informaţii, decizii importante. Pe de altă parte, face trimitere directă şi la zona matematicii conţinănd abilităţile noastre de a calcula cu uşurinta, de a lucra cu cifre, de a memora anumiţi algoritmi de calcul sau de lucru.

Aceste prime două tipuri de inteligenţă sunt dezvoltate în şcoala tradiţională, recunoscând aici atât profilurile de real care pun accent pe inteligenţa logico-matematică, cât şi profilurile umaniste care pun accent pe inteligenţa lingvistică. Un alt aspect ce trebuie reţinut este că aceste tipuri de inteligenţă ne sunt „date” genetic.

3. inteligenţa muzicală – este determinată de acele abilităţi de a percepe şi îmbina sunete într-un mod plăcut şi armonios. Fie că cineva reuşeşte să cânte la un instrument, cânta cu vocea sau compune muzica, el are ceea ce se numeste popular „ureche muzicală”, adică înţelege muzica, este atras de ea şi o poate reproduce cu uşurinţă.

4. inteligenţa spaţială – defineşte vederea în spaţiu, capacitatea de proiecţie şi abilitatea de a putea reprezenta sau reproduce prin desen. Acest tip de inteligenţă se referă în majoritatea cazurilor la artiştii plastici sau arhitecţii şi desenatorii.

5. inteligenţa kinestezică – este specifică sportivilor care ajung să facă performanţă, să doboare recorduri sau efectiv să dobândeasca abilităţi uimitoare într-un anumit sport. Acest tip de inteligenţă reprezintă capacitatea de concentrare a energiei asupra muşchilor şi aparatului locomotor, fiind cunoscută şi sub denumirea de inteligenţa mişcării.

6. inteligenţa naturalistă – face referire la capacitatea unor persoane de a face asocieri între animale, plante, minerale, etc, de a grupa şi clasifica anumite elemente din mediul încojurator.

Aceste ultime patru tipuri de inteligenţă sunt întâlnite în formă pură doar la anumite persoane, la oameni care ajung să se remarce într-unul din domeniile de artă, sport sau ştiinţă.

7. inteligenţa intrapersonală – defineşte acea capacitate de a forma un model plin de acurateţe şi de veridicitate a sinelui şi de a fi în stare să conştientizezi şi să urmezi, fără compromisuri, acest model pentru a acţiona eficient în viata.

8. inteligenţa interpersonală – se defineşte prin capacitatea de a empatiza şi înţelege pe ceilalţi oameni, la abilitatea de a afla ce anume îi motivează, bucură, supără, dinamizează la felul cum lucrează sau cum se poate coopera cu aceştia. Agenţii de vânzări, politicienii, profesorii, medicii, dar şi liderii religioşi cu o influenţă clară, sunt cel mai adesea indivizi cu un grad ridicat de inteligenţă interpersonală.

Ultimele două tipuri de inteligenţă, adică inteligenţa intrapersonală şi interpersonală, au fost considerate ca fiind în fapt esenţa inteligenţei emotionale, determinând o dezvoltare altruistă şi empatică cu un înalt grad de excelenţă a anumitor oameni care ajung astfel să conducă destinele altora, la cei care ne fac să-i avem, drept modele şi să îi urmăm.

Ultima dintre inteligenţele pe care Howard Gardner a definit-o este inteligenţa spirituală şi se referă la acele legături ale omului cu formele spirituale şi nemateriale. Ea este obiectul de studiu al cercetărilor actuale.

Concluzia? Orice individ deține câteva puncte tari (inteligențe bine structurate, care în medii optime promit performanțe superioare) și altele mai puțin dezvoltate. Toate acestea îi conferă un profil unic de gândire – acțiune – prezență, care definesc faptul că învățăm, gândim, creăm, reacționăm, trăim în moduri disticte și diferite. Așa că, atunci când cineva mă provoacă la a evalua / măsura QI-ul unei persoane îi explic doar că inteligența nu este un bagaj fix și stabil iar experiența, stimularea și varietatea dezvoltă și amplifică inteligența!

Da! Coronavirusul CoVid19 este aici. În România, în Sibiu, lângă noi! În plus, canalele de știri ne bombardează cu anunțuri de tip: restricții de circulație, închiderea școlilor, interzicerea adunărilor, scăderea indicatorilor economici, distanțare socială, șomaj, interdicții de călătorie, anularea competețiilor sportive…

Panica poate fi definită ca un „accident emoțional”, descriind șocul emoțional și somatic ce afectează o persoană care, în mod neașteptat, experimentează o anumită situație; situație caracterizată de imprevizibilitate și caracter traumatic.