0788 233 800 psiholog@adibratu.ro

Grupurile noastre

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Fără să mă adresez unui anumit grup sau public…încerc să fiu cât mai deschis tuturor…

Grup – 1. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunități de interese, de concepții etc.(dexonline.ro)

Mai detaliat, un grup reprezintă un anumit număr de persoane care se identifică între ele pe baza unor variați factori (de exemplu: sex, rasă, religie, locație geografică sau valori existențiale). Aceste alegeri sunt determinate de nevoia noastră de apartenență care se referă la o nevoie emoțională umană bazală, la fel de importantă ca nevoia de hrană sau adăpost. Și care reprezintă trebuința unei persoane de a se afilia și de a fi acceptat de membrii unui grup.

În paralel se identifică și tendința noastră de a face o distincție foarte clară între membrii din grupul / grupurile în care coexistăm și membrii din afara grupului. În sociologie și psihologie socială, un ”in-grup” este un grup social la care o persoană se identifică psihologic ca fiind membru. În schimb, un ”out-grup” este un grup social cu care un individ nu se identifică. Terminologia a fost făcută populară de Henri Tajfel (un psiholog celebru în studiile privind teoriile identității sociale). Semnificația categorizării ”în grup” și ”în afara grupului” a fost identificată prin observarea faptului că oamenii pot forma grupuri de auto-preferință în câteva minute și că astfel de grupuri se pot forma chiar și pe baza unor caracteristici discriminatorii complet arbitrare și inventate, cum ar fi preferințele pentru anumite picturi.

Pe baza acestor alegeri și a perspectivelor de ”în interiorul” versus ”în afara” grupului, oamenii tind să emită judecăți morale total diferite. Când cineva din grupul nostru se comportă greșit, adesea, reacția noastră naturală este să minimalizăm comportamentul sau să identificăm circumstanțe contextuale explicabile acelui comportament: a fost ceva lipsit de importanță… / s-a întâmplat să apară acest comportament. Dar când cineva dintr-un grup extern nouă face același lucru, vom avea tendința de a judeca mult mai aspru atât persoana cât și comportamentul acestuia.

De exemplu, un studiu a arătat că atunci când fanii unei echipe de fotbal au văzut că alți fani ai propriei lor echipe sunt răniți, au simțit empatie. Dar când au văzut că fanii unei echipe rivale sunt afectați în mod similar, au simțit plăcere. Dar oare, din perpectiva pasiunii pentru fotbal și a comportamentelor sale pro-echipă, un fan dinamovist este fundamental diferit de un fan stelist? Unul ”acționează” alb-roșu, iar celălalt ”se comportă” roșu-albastru, dar probabil sunt destul de identici în ceea ce privește pasiunea, impulsul și devotamentul lor. Cu toate acestea, rivalitățile sportive se hrănesc din distincțiile fabricate pe care grupurile și grupurile externe le reproduc în sine.

În multe astfel de contexte, oamenii acționează mai prosocial față de membrii propriului grup în comparație cu cei din afara grupului lor. În consecință, o serie de discipline științifice preocupate de cunoașterea și comportamentul uman au căutat să explice dacă favoritismul în grup este determinat de preferințele privind bunăstarea în grup, de afecțiunea față de membrii din grup sau de asumarea convingerilor valorice ale grupului. Sau, din contră, de viziunea pulsional resimțită ca antagonică față de toate grupurile în care nu ne simțim părtași. Fără a se ajunge la o concluzie unanimă, momentan putem doar sublinia faptul că atunci când distincțiile automate ”în interiorul grupului” și ”în afara grupului” înlocuiesc reflecția conștientă și atentă, este foarte probabil să ne facem rău unul altuia și să ne comportăm lipsiți de etică.

Tocmai pentru a evita pericolele capcanei discriminării ”în interiorul grupului” versus ”în afara grupului”, ne pot fi de folos câteva posibile abordări:

  1. să recunoaștem natura pur arbitrară a variabilelor care determină clasificarea ”în interiorul grupului” și ”în afara grupului”
  2. să încercăm să vedem dacă ”in-grupul” nostru nu a fost (sau nu va fi) la un moment dat, într-un anumit context exact ”out-grupul” nostru
  3. să ne punem în locul membrilor din afara grupului nostru și să ne gândim la momentele în care noi am fost puși într-o astfel de poziție (și la toate urmările emoționale rezultate)
  4. să căutăm puncte comune între grupurile opuse, pentru că structura de bază a oameilor transcende anumite etichete
  5. să căutăm modalități de a depăși prejudecățile dintre grup și extra-grup

Rezultatele acestor posibile măsuri nu vor aduce o mare fericire în structura noastră personală. Dar, clar că pot determina o altfel de perspectivă de bine, toleranță, înțelegere și armonie în structurile sociale din jurul nostru….pentru că, indiferent de cât de diferiți am fi, toți facem parte din aceeași lume…

P.S. toți facem parte din aceeași lume…indiferent dacă suntem sau nu vaccinați…

Prezentul e aici și acum

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Fără să mă cramponez la ce sau cum vor fi citite aceste pagini, aleg să mă bucur de ceea ce scriu…

Prezent – 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o durată distinctă între trecut și viitor, reprezentând actualitatea. 2. Timp actual / situație actuală / în momentul de față(dexonline.ro)

Un concept atât de cunoscut de noi toți, dar, uneori, atât de invizibil sau neimportant… Prezentul reprezintă faptic o clipă efemeră care își schimbă extrem de rapid statutul devenind trecut. Analizând această perspectivă dintr-o dimensiune puțin mai largă, putem defini prezentul ca fiind întregul context individualizat al fiecăruia dintre noi, în momentul de maximă conștientizare a existenței actuale!

Prezentul este acel ceva pe care îl trăim clipă de clipă, dar și acel ceva care ne hrănește și consumă totodată. Prezentul ne oferă singurul spațiu real în care putem trăi cu adevărat dimensiunea reală și concretă a timpului. Psihologii (și în special psihoterapeuții) folosesc pentru definirea prezentului un dublu-concept: aici și acum. Personal, îmi place extrem de mult acest concept alternativ pentru prezent și îl folosesc în munca mea cotidiană. Pentru că aici și acum reprezintă în fapt unicul mod viabil de a exista. Nu putem acționa în trecut, pentru că acesta s-a evaporat fizic, și, în același timp, nu putem să existăm în viitor, pentru că timpul nu ni se supune (încă?!) nouă. Cuvintele „aici și acum” ne amintesc și ne definesc cum să ne concentrăm atenția asupra imediatului prezent. Ele ne stimulează conștientizarea că prezentul este vital pentru existența noastră și că reprezintă singura modalitate tangibilă de a ne dezvolta.

Și totuși atât de des ne lăsăm prea tare ghidați în (și de către) amintiri. Plăcute, relaxante, vibrante și pline de o emoție parcă de nerepetat vreodată, sau dureroase, triste, pline de rușine, frustrare sau vinovăție, față de anumite greșeli, eșecuri… în acele momente, când pierdem prezentul din viziune, parcă suntem într-o tensiune cu privire la rolurile noastre de mai demult. Sau la fel de des ”ne teleportăm” în viitor într-un fel de evadare din prezent. Și ne refugiem într-un viitor cald, plăcut, adaptat tuturor nevoilor noastre tocmai pentru că evităm să ne confruntăm cu situațiile care ne copleșesc, sperând că într-un fel, astfel, le vom depăși. Sau ne focusăm pe a ”trage cu ochiul” la un viitor de speriat pentru noi, cantonându-ne acolo doar pentru că nu înțelegem ce sau cum vom face, fiindu-ne aproape imposibil să trecem de la acele emoții puternice și să ne întoarcem în prezent.

În acest sens, concentrarea preponderentă asupra trecutului sau viitorului este o tehnică de supraviețuire, deși nu foarte bună. Pentru că, de fapt, nu funcționează. Mai devreme sau mai târziu va trebui să revenim în prezent. La… aici și acum!

Concentrarea pe prezentul imediat nu este o idee nouă. Viziunea asupra trăirii și conștientizării momentului a fost esențială pentru viața și munca lui J. L. Moreno (psihoterapeut de renume mondial, întemeietorul psihodramei și a multor tehnici de sociometrie). El a subliniat că spontaneitatea și creativitatea pot fi antrenate astfel încât să existe un răspuns adecvat la fiecare nou moment al lui ”aici și acum”. Și alte multe psihoterapii (cum ar fi gestalt) au o viziune similară în scopul ca o persoană să devină cu adevărat conștientă, în fiecare clipă, de sine și acțiunile sale. Și mindfulness-ul acordă o atenție deosebită observării gândurilor și imaginilor pe care le ”consumăm” în prezent și la emoțiile aferente.

Concluzia este clară: ne trăim cu adevărat viața doar în momentul în care focusul nostru (cognitiv și emoțional) este în concordanță cu ”aici și acum”-ul fiecăruia dintre noi. Și personal subliniez faptul că nu contest importanța de a ne uita în trecut și a învăța (pe noi sau pe alții din ceea ce am experimentat), nici de a planifica sau visa. Dar insist pe prezent…pe aici și acum! Și iată câteva mici mecanisme prin care ne putem lega mai puternic de prezent:

  • oferiți-vă mici ancore față de prezent: folosiți bilețele, hârtiuțe lipicioase sau alerte sonore sau vizuale pentru a vă reaminti de sarcini, obiective sau pur și simplu de agenda prezentului.
  • recompensați-vă: încercați să fiți conștienți de orice moment și căutați un lucru de satisfacție: ne plimbăm?! Hai să simțim natura pe deplin; mâncăm?! (chiar și un banal covrig) Hai să identificăm cât mai multe arome, gusturi, texturi; Vorbim cu cineva?! Hai să ne bucurăm de toată atenția primită și oferită.
  • faceți schimbări de rutină: în loc de pauza clasică la televizor sau stând pe canapea, faceți o plimbare sau culegeți niște flori; în loc de același drum de reîntoarcere de la servici sau același loc de făcut teme cu copilul, alegeți o schimbare care vă va aduce înapoi în prezent.
  • Împărtășiți prezentul: invitați un prieten, un vecin sau un coleg de muncă să se alăture la o activitate sau un eveniment la care participați.

Doar în prezent putem sărbători fiecare moment al vieții. Rețineți că acest moment care se întâmplă aici și acum nu se va mai întoarce niciodată. Aici și acum avem ocazia să facem lucrurile să se întâmple, să ne dezvoltăm, să creștem. Mai mult decât să ne uităm la prezent, putem FI prezenți!

Nevoia de predictibilitate

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Încerc să fiu cât mai empatic și clar în ceea ce transmit, gândidu-mă că pentru unii oameni acest dicționar poate fi o resursă inspirațională. Îmi doresc să fiu cât mai constant și predictibil…

Predictibil – care poate fi prezis, prevăzut.(dexonline.ro)

O definiție extrem de succintă, dar, poate, nu extrem de edificatoare… În fapt predictibilitatea descrie probabilitatea ca un eveniment să se întâmple / să aibă loc / să se desfășoare. Când o persoană prezice ceva, ea stabilește un anumit grad de predictibilitate a ceva ce se va întâmpla în viitor. Si va face acest lucru pe baza unor experiențe sau a unor evenimente petrecute în trecut. Când ceva este predictibil, înseamnă că este probabil să se mai întâmple pentru că s-a întâmplat în trecut. Predictibilitatea poate fi calitativă (cum ar fi comportamentele previzibile – exemplu: după ce se face întuneric unui anume copil îi va crește sentimentul de teamă), sau cantitativă (cum ar fi predicția statistică a rezultatelor pe baza datelor – exemplu: la următorul meci de fotbal între echipele X și Y, e foarte predictibil ca formația X să câștige avand în vedere faptul că acest lucru s-a mai întâmplat de 12 ori în ultimele 15 confruntări).

Pare destul de simplu: observăm, analizăm, procesăm datele și stabilim o predicție… Astfel au apărut numeroase ramuri de studiu a predictibilității în variate domenii: economie, matematică, politică, biologie, sport, psihlogie, educație, marketing, publicitate, analiza comportamentală…

În cultura populară studiul predictibilității stârnește adesea dezbateri între cei care cred că oamenii dețin controlul total asupra capacității de decizie și judecată (liberul arbitru) și cei care cred că acțiunile noastre sunt predeterminate, și, automat, pot fi previzionate. Iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că predictibilitatea comportamentului uman este uneori foarte ridicată, iar alteori extrem de scăzută.

Neurostiințele au încurajat ideea interpretării sistemului cognitiv ca o mașină de codare predictivă, dar, pe de altă parte e acceptat faptul că nici un cercetător nu poate face predicții despre comportamentul uman în același mod în care un fizician poate face predicții într-un laborator. Din punctul de vedere al psihoterapeutului din mine, comportamentul uman este influențat de o multitudine de factori biologici și de mediul (fizic, social, cultural, educațional etc) în care se află acea persoană, plus de multiplele interacțiuni dintre acești doi factori. Astfel că subliniez: doar dacă oamenii de știință ar avea absolut toate informațiile despre acești factori și funcționalitatea lor individuală în fiecare persoană, s-ar putea prezice comportamentul cu acuratețe.

Pe de altă parte dezvoltarea umană se bazează pe predictibilitate. Puterea predictibilității constă în faptul că anumite comportamente obișnuite acționează ca indicii pentru ca mintea și corpul nostru să se relaxeze, să-și conserve energia sau să poată dezvolta alte activități. Previzibilitatea îi permite unui om să estimeze la ce să se aștepte, astfel încât își poate organiza comportamentul pentru a avea succes. De exemplu, existând o predicție ridicată asupra programului și normelor unei ore de curs școlar, copiii pot respecta regulile și se pot implica eficient în învățare sau interacțiuni sociale.
Când circumstanțele se schimbă, sentimentul de predictibilitate al copiilor poate fi distrus și chiar înlocuit de incertitudine sau frică.

Cum putem crea sau crește predictibilitatea în jurul nostru? (mai ales în aceste vremuri atât de incerte?!). Rutinele și relațiile consistente oferă o bază de încredere și securitate pentru oricare dintre noi. Rutinele pot varia de la programe care clarifică ceea ce se întâmplă într-o anumită zi sau săptămână, până la ritualuri scurte de câteva minute, pe care ni le putem oferi în fiecare zi. În aceste vremuri dificile și incerte, rutinele și ritualurile ne pot ajuta să ne simțim ancorați și recompensați de faptul că și în mijlocul haosului există lucruri previzibile pe care să ne bazăm.

Autonomie

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Încerc să fiu cât mai responsabil în ceea ce transmit, gândidu-mă că pentru unii oameni acest dicționar poate fi o resursă inspirațională. E alegerea mea!

Autonomie – 1.Condiție a indivizilor, colectivităților și instituțiilor care se bucură de o anumită independență în raport cu autoritatea exterioară sau centrală.2. Independență. 3. Fig;despre oameni) Libertate de acțiune sau de dezvoltare (dexonline.ro)

În psihologie, filosofie, politică, biologie, autonomia este capacitatea ca un organism / un individ / o organizație / o societate să poată lua o decizie neconstrânsă de o altă entitate similară. Mai pe larg autonomia poate fi definită ca fiind capacitatea de a face alegeri conform propriei libere voințe. Autonomia reprezintă astfel abilitatea de a ne face singuri alegerile, mai degrabă, decât să le facă pentru oricare dintre noi alți oameni. Chiar dacă autonomia este o dorință intensă de la cele mai mici vârste, cu siguranță nu ne naștem complet autonomi. În copilărie, suntem total dependenți de părinții noștri și, din proprie inițiativă sau pentru că nu cunoaștem alte posibilități, respectăm marea majoritate a regulilor lor. În copilărie și mai târziu în adolescență, experimentăm și adesea cedăm presiunii de la egal la egal a prietenilor sau a unor cercuri sociale de interes. Chiar și ca adulți, ne confruntăm des cu așteptările societății, autorităților, politicilor, normelor…și, de asemenea, în continuare familiei, prietenilor și colegilor noștri. Putem fi vreodată cu adevărat autonomi, liberi să facem propriile alegeri?

Marea majoritate a psihologilor și neurocercetătorilor subliniază faptul că sentimentul de autonomie este o recompensă (sau o amenințare) pentru creier. Sentimentul de autonomie nu este doar un simț plăcut de a avea libertate în decizie, ci este un factor important de recompensă sau pedeapsă. Steve Maier de la Universitatea din Boulder spune că gradul de control pe care organismele îl exercită asupra a ceva, determină dacă stresul alterează, sau nu funcționarea unui organism. De exemplu Steven Dworkin, de la Universitatea din Carolina de Nord, a studiat modul în care șobolanii sunt afectați de anumite substanțe sau medicamente. Într-un studiu mai vechi un șobolan își ”oferea” cocaină prin apăsarea unei pârghii. În cele din urmă, șobolanul supraexcitat neuronal a ajuns să moară din lipsă de hrană și de somn. Cu toate acestea, un alt șobolan care a primit cocaină în același timp cu primul, dar nu din proprie voință, a murit mult mai repede. Studiul revela astfel acea diferență cauzată de percepția controlului…autonomiei.

În cadrul cabinetului meu de psihoterapie m-am confruntat des cu variante diverse ale acestei mari dileme…autonomie versus percepția autonomiei. Și părerea mea este că viața, adesea, nu permite autonomia pe care o visăm sau pe care ne-o definim ca fiind ideală. Atunci când vrem să realizăm anumite lucruri, trebuie să luăm anumite decizii conexe. În astfel de situații, de multe ori pierdem din vedere obiectivele care ne-au determinat să luăm acele decizii, concentrându-ne doar pe acțiunile pe care ne simțim obligați să le întreprindem… (de exemplu, dacă vrem să facem performanță la locul de muncă trebuie să îndeplinim anumite standarde care nu sunt neapărat personale; alt exemplu: pentru binele relației de cuplu de foarte multe ori alegem dorințele partenerului în detrimentul alegerilor noastre). Analizând doar etapa aceasta vom fi nemulțumiți de propriul stadiu de autonomie.

Dacă ne amintim însă de motivele pentru care facem ceva (ce nu vrem neapărat să facem în mod personal), motive care reprezintă dorințele noastre generale, devine clar că am renunțat voluntar la un grad de autonomie în numele dorințelor noastre autonome! Poate aici e cheia paradoxală a autonomiei: libertatea pe care ne-o oferă tocmai în situația de a renunța la ceva extrem de individual pentru binele/fericirea personală într-un anumit cadru sau context social.

„Percepția” autonomiei este cea care contează pentru creier! Când un copil nu dorește să se ducă la culcare, s-ar putea să îi putem reduce rezistența dându-i autonomia de a alege: ”Vrei să îți citesc o poveste sau sa îți cânt un cântecel înainte de culcare?”… Această alegere poate avea un impact mare. Pentru că o percepție a autonomiei reduse poate genera cu ușurință un răspuns de tip frustrare sau chiar confruntare.

Cu puțină creativitate și asumarea unei perspective generale vom putea să ne bucurăm de autonomie: în loc să ne concentrăm pe un context și să subliniem limitele unor comportamente personale, haideți să ne uităm cu adevărat pe rezultatul final așteptat. Pe decizia care ne-am asumat-o autonom în căutarea sau construirea propriei noastre identități, fericiri, vieți…

A fi responsabil

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Încerc să fiu cât mai responsabil în ceea ce transmit, gândidu-mă că pentru unii oameni acest dicționar poate fi o resursă inspirațională …

Responsabilitate – 1. atitudine conștientă, simț de răspundere față de obligațiile sociale. 2. sarcină, răspundere pe care și-o asumă cineva. (dexonline.ro)

Responsabilitatea este o capacitate a ființelor umane de a recunoaște și măsura consecințele unui comportament pe care, în mod individual, sau altcineva, l-a efectuat în deplină conștiință și libertate. Acest lucru poate fi marcat de un rol, o poziție sau o circumstanță (un loc de muncă sau relația parentală), dar nu în mod obligatoriu (simplu cetățean). Conceptul de responsabilitate se bazează pe o variabilă prezentă în conștiința oricărei persoane: orientarea valorică personală, care cuprinde profunzimea vieţii spirituale și de cunoaștere a omului şi are totodată rădăcini sociale corespunzătoare evoluției umane. Felul de a fi responsabil ajunge să fie privit astfel ca o virtute, bazată pe o anumită capacitate de a acționa pozitiv în conformitate cu anumite standarde de cultură, legislație, știință, religie…

Practic, comportamentul responsabil înseamnă a face ceea ce trebuie. Sau
să faci ceea ce ar trebui să faci în orice situație (chiar și atunci când nu este ușor, distractiv sau popular). Partenerul tău de relație vrea să te ocupi de cumpărături. Copilul tău vrea să îl ajuți la teme. Șeful tău vrea să îți faci treaba la timp și productiv. Societatea ta vrea să respecți legile structurate întregii comunități din care faci parte. Toată lumea așteaptă să faci ceva pe baza unor norme valorice, sociale, culturale, cognitive… să fii, într-un cuvânt, responsabil. A fi responsabil înseamnă să iei în considerare modul în care acțiunile tale vor afecta oamenii din jurul tău.

Din perspectiva mea de psihoterapeut, cred că am identificat principalele elemente esențiale susținerii unui comportament responsabil:

Onestitate – Uneori, este ușor să emitem judecăți pe baza a ceea ce credem că știm. Dar, a fi sinceri înseamnă a fi dispuși să luăm în considerare toate variabilele
înainte de a trage o concluzie. Ca oameni, perspectivele noastre pot fi uneori distorsionate. Când suntem sinceri, suntem dispuși să luăm în considerare explicații alternative și să considerăm că există anumite aspecte ale noastre pe care trebuie să le schimbăm. A fi responsabil cu adevărat înseamnă a fi deschiși și la o critică constructivă.

Respect – Cu toții vrem să fim înțeleși, acceptați și apreciați și ne așteptăm să fim tratați cu înțelegere. Deci, a fi responsabil înseamnă a nu face distincții între oameni (poate doar între acțiunile lor). Toată lumea este unică și merită să fie tratată cu bunătate și respect.

Corectitudine – Corectitudinea seamănă mult cu respectul. În viața noastră de zi cu zi punem o mare valoare privind drepturile noastre personale și credem că toată lumea merită astfel de drepturi. Dar asta nu înseamnă că se respectă întotdeauna ceea ce
noi vrem. Fiind corecți înseamnă să ne echilibrăm nevoile personale cu nevoile altora. Înseamnă să ne asigurăm că o persoană nu câștigă întotdeauna
în detrimentul alteia. A fi responsabil înseamnă să nu ne căutăm propria cale în defavoarea altora.

Asumare – Pe scurt: fă ce spui tu și spune ce ai făcut. Este mai bine pentru toată lumea când fiecare își acceptă consecințele tuturor comportamentelor sale, învață din orice greșeală neevitată și luptă pentru a se îmbunătăți pe sine în raport cu alții.
A fi responsabil înseamnă a ne gândi la ceea ce s-ar putea întâmpla ca urmare a acțiunilor noastre și a hotărî cum vrem să acționăm cât mai benefic. Când alți oameni depind de noi, să ne gândim că și noi depindem de alții.

Cunoaștere – Comportamentul responsabil înseamnă să fim cât putem fi de fideli cu ceea ce credem că este corect. Cu cât ne bazăm mai mult pe ceea ce știm că este corect, cu atât ne devine mai ușor în a fi responsabil. Și aici intervine adevărata provocare: abordarea responsabilă a adevărului sau relevanța fiecărei informații pe care o deținem. Dezavantajul epocii digitale stă în faptul că oricine poate să scrie despre orice, adevărat sau fals, lucru care poate influența vieți. Astfel pentru a fi responsabil trebuie să fim mereu atenți și în alertă în ceea ce privește nivelul propriu de cunoștințe, sursele de cunoaștere sau informare, precum și raportul emoții-cogniții în toate demersurile realizate de noi! Nu putem fi responsabili fără a fi corecți cu noi înșine în ceea ce privește ceea ce știm (pe baza unor procese concrete de studiu și aprofundare), în raport cu ceea ce credem sau simțim că știm!


Într-o perioadă sfâșiată de tabere extreme pro sau anti (vaccin, politică, organizare socială, libertăți de exprimare, culte) a fi responsabil înseamnă mult mai mult decât a face ceea ce alții iți spun să faci: înseamnă să te respecți pe tine însuți
suficient de mult pentru a putea fi cu adevărat onest, respectuos, corect, asumat și încărcat de cunoaștere autentică. Înseamnă să fi deschis la a-ți revizui atitudinea când noi dovezi de cunoaștere îți relevă schimbarea. Înseamnă a avea un sistem bun de etică personală care îți subliniază că nu ești niciodată perfect sau nu vei deține niciodată adevărul absolut.

Nu este întotdeauna ușor să fii responsabil, dar este întotdeauna onorabil să încerci!

Unde e sensul vieții?

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii, gândindu-mă că pentru unii oameni acest dicționar poate fi o resursă inspirațională spre a-și contura, explica sau valida, cu bucurie, o parte din sine…spre a-și sublinia sau contura un sens…

Sens – 1. Înțeles (al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale); semnificație; conținut noțional sau logic.2. Temei rațional; logică, rost, rațiune, noimă, scop, menire.(dexonline.ro)

Întreaga noastră existență se desfășoară (într-un mod asumat și conștient sau într-o manieră mai pulsională și spontană) într-o înlănțuire de comportamente, pe care le declanșăm (voluntar sau nu) pentru a ne dezvolta, adapta, conserva, organiza propria noastră ființă la tot ce înseamnă viața. Extrem de vagă această definiție a unui context de viață… dar și deosebit de complexă…nu?! Indiferent dacă motivația unui anumit comportament stă în acoperirea unor nevoi fiziologice, de securitate sau sociale, acel fel de a acționa are un rost, un scop…un sens. Fiecare dintre noi îşi pune un număr infinit de întrebări, legate de tot ceea ce ne înconjoară. La unele găsim răspuns foarte facil, la altele avem nevoie de ceva timp pentru a ne contura un răspuns, iar altele rămân retorice și transmisibile din generație în generație.

A avea un scop / un sens în viață este una dintre cele mai fundamentale întrebări sau nevoi umane. Acestă adevărată dilemă, exprimată și în alte diferite forme (“De ce suntem aici?“, “Ce este viața în general?“, “Care este scopul existenței?“, “Ce suntem noi?” etc) a fost subiectul multor abordări filosofice, teologice, literare sau științifice de-a lungul istoriei.

În viziunea anticilor (prin abordarea mitologică) menirea vieții e văzută doar ca un ciclu nesfârşit, care nu are nici cel mai mic sens şi din care e imposibil să ieşim. Viaţa omului este asociată astfel cu un chin etern din care nu ne putem elibera (asemeni existenţei lui Sisif).

O altă interpretare a sensului vieţii este cea religioasă: omul, care provine din nimic şi se raportează la Divinitate, nu îşi poate afla sensul vieţii dacă îl caută în lumea materială (care şi ea provine din nimic). Prin capacitatea de a se dezice de bucuriile vremelnice, trupești şi prin tinderea spre ceva suprem, omul capătă un sens al vieții prin contopirea sufletului cu divinitatea.

Interpretarea filosofică cunoaște o foarte largă paletă de viziuni în ceea ce privește sensul vieții, între care cele mai cunoscute sunt: îndemnul lui Socrate: “cunoaşte-te pe tine însuţi”, prin care sensul vieţii rezidă în căutarea înţelepciunii, acceptarea destinului şi depăşirea fricii de moarte; postulatul lui Platon care considera că „sensul vieţii omeneşti stă în a ne îndepărta de rău şi a ne apropia de bine; abordarea lui Epicur care spunea că sensul vieţii rezidă în căutarea fericirii sau a plăcerii; speranța lui Kant, care credea în progresul umanităţii și transformarea unei lumi mai bune, în care sensul vieții e însăși libertatea ca oamenii să fie niște scopuri în sine și nu mijloace…

Din perspectiva mea (pe care încerc să o dezvolt și în activitatea mea de psihoterapeut) este deosebit de important ca fiecare dintre noi să își asume și adapteze un sens al vieții, chiar dacă se ghidează după percepte religioase sau filosofice… Cred cu tărie că sensul nostru ca oameni, ca ființe sociale și comunitare este ceva ce construim zilnic prin decizii, alegeri, confruntări, compromisuri sau control. Orice alegere facem (să fac sau să nu fac ceva, cumva, cândva, undeva, cu cineva…) e ghidată de un anumit sens pe care îl dăm propriei persoane sau celor din jur, naturii sau divinității care ne înconjoară, timpului sau spațiului pe care îl parcurgem.

Sensul existenţei umane nu constă doar în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Am auzit de curând o abordare remarcabilă a unui cunoscut florist la perspectiva unui potențial client care dorea un buchet pentru o cununie: ”pentru ce să fac un aranjament scump?! oricum ulterior acestui eveniment îl voi arunca…”. Iar floristul i-a răspuns subtil: ”oare și la doctor îi vei spune să nu te trateze cât mai bine pentru că oricum vei muri?!”. Și aici văd eu cel mai pur răspuns al tuturor întrebărilor legate de sensul vieții: sensul vieții constă în sensul florilor, muzicii și a celorlalte arte, prieteniilor, familiei, înghețatei, studiilor de perfecționare, coabitării cu cineva drag, reușitei profesionale, jocului de popice, savurării unui măr, descoperirii sinelui, naturii sau călătoriilor prin lume…

Sunt absolut sigur că nu e necesar să căutăm sensul vieţii doar în evenimente majore, ci putem construi fericirea descoperii rostului în ceea ce facem zi de zi. Sensul vieții e tot ceea ce facem și trăim, în spiritul valorilor interne care ne ghidează și ne insuflă. Bob Moawad (un celebru speaker motivațional american) sublinia: ”Cea mai bună zi din viața ta este cea în care decizi că viața ta este a ta. Fără scuze sau acuze….Viața este o călătorie uimitoare – și tu singur ești responsabil pentru calitatea acesteia. Aceasta este ziua în care viața ta începe cu adevărat! ”

Prietenie

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii, gândidu-mă că pentru unii oameni acest dicționar poate fi o resursă inspirațională spre a căuta motive de a zâmbi. Singuri sau împreună cu un prieten…

Prietenie – Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două (sau mai multe) persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciție. (dexonline.ro)

Identificarea unei definiții complete a ”prieteniei” poate fi un obiectiv extrem de dificil, având în vedere diversele contexte temporale și domenii sociale în care se formează aceste relații sociale unice numite prieteni. Din cele mai vechi timpuri relația de prietenie a fost studiată în multiple domenii academice precum comunicare, diplomație, sociologie, psihologie, antropologie, politică și/sau filosofie… Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că prietenia este o relație de afecțiune reciprocă între oameni și este marcată de interdependență și de natura voluntară a tuturor interacțiunilor dintre aceștia. Ca structură explicativă a acestei interacținui sociale, au fost propuse diverse teorii ale prieteniei: teoria schimbului social (care implementează o analiză cost-beneficiu pentru a determina riscurile și beneficiile unui comportament social), teoria echității (care se bazează pe determinarea faptului dacă distribuția resurselor este echitabilă pentru ambii parteneri relaționali), dialectica relațională (care definește că viața este un raport de negociere între dorințe și nevoi) sau nevoia de atașament (relațiile sociale ne determină dezvoltarea socială și emoțională normală).


Deși există multe forme de prietenie, toate acestea presupun plăcerea resimțită în compania partenerului de prietenie (când a fi cu cineva devine o datorie, mai degrabă decât o preferință, prietenia se estompează!). Construcția prieteniei implică reciprocitate afectivă de genul oferă-și-primește. Este un fel de atașament ”negociat” între persoane, care reflectă dispozițiile personale și disponibilitățile socioculturale comune. Nu se poate forța sau impune o prietenie autentică. Între timp, odată cu proliferarea rapidă a rețelelor sociale, conceptele „prieten” și „prietenie” s-au extins cumva extrem de mult. Personal, aș spune că tocmai diluându-și semnificația. Din acest punct de vedere, psihoterapeutul din mine subliniază faptul că nu toate contactele de pe Facebook sau Instagram ne sunt prieteni! Tocmai pentru că nu creează neapărat structura de reciprocitate autentică sau de spontaneitate și unicitate relațională.

Prin ce mecanisme prietenia contribuie la fericirea noastră? În primul rând printr-o ajustare socio-emoțională a propriei persoane la anumite domenii sociale. Să nu uităm că prietenia ne oferă:

  • companie – prietenii petrec frecvent timp împreună, implicându-se reciproc
    în variate activități plăcute .
  • ajutor – în anumite situații dificile ne așteptăm ca prietenii să ne fie mai de ajutor
    decât alte persoane.
  • un sentiment de alianță de încredere – a fi loial și disponibil e un adevărat acord tacit între prieteni, care implică respect reciproc și înțelegere
  • senzația de securitate – a avea un prieten pe care să te bazezi poate reduce substanțial anxietatea sau sentimentele de vulnerabilitate, printr-o oglindire a valorilor comune
  • o sursă importantă de afecțiune – prietenia este o relație eminamente afectivă.

Având în vedere toate aceste funcții importante pe care prieteniile le pot îndeplini în sprijinirea bunăstării sinelui nostru, nu este surprinzător faptul că cei care nu au
prietenii sau care au experiențe de prietenie de o anumită calitate slabă, sunt vulnerabili la o varietate de trăiri negative. Astfel, cercetătorii subliniază modurile în care experiențele de prietenie lipsesc sau sunt deficitare vor determina ajustării socio-emoționale de tip singurătate, depresie, anxietate sau stimă de sine deficitară.

Trăim niște vremuri grele cu niște experiențe care ne schimbă viața și ne fac să ne simțim uneori copleșiți. Paradoxal, dar acesta este unul dintre acele momente în care prieteniile joacă un rol deosebit de important în susținerea noastră și a celor din jurul nostru… pentru că ”a avea un prieten înseamnă a avea încă o viața…”

Soluții

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Cred, astfel, că unele dintre aceste pagini de (subiectiv) dicționar pot fi parte din soluțiile unor oameni în căutarea zâmbetelor…

Soluție – Modalitate de a rezolva o dificultate, de a ieși dintr-un impas / cheie, dezlegare, leac, remediu, rezolvare, soluționare, metodă, procedeu / Răspuns la o problemă. (dexonline.ro)

Trăim atât de intens o amplă perioadă de stres și agitație. Incertitudinile și provocările legate de numeroasele probleme ale vremurilor noastre durează de o perioadă îndelungată, care, mai mult, încă nu au o perspectivă de finalizare: criza medicală, probabilitatea unor noi dificultăți economice, limitările socializării (din punct de vedere al nevoilor noastre), fluctuația pieței muncii sau a costurilor ”vieții cotidiene”, dinamica legislativă și politică…. E absolut normal ca lumea noastră mentală / interioară să se schimbe împreună cu cea fizică exterioară. Ca atare, dincolo de dilemele, frustrările, nemulțumirile sau problemele pur personale, noile noastre ”preocupări” sunt: teamă, depresie, insomnie, anxietate, disperare, indignare…Toate aceste ”probleme” nu sunt altceva decât un decalaj între ”ceea ce trăiesc acum” şi ”ceea ce cred că ar trebui să fie”, între situaţia existentă şi situaţia dorită. O soluţie reprezintă o acţiune (sau un set de acţiuni) menită să ne conducă la situaţia dorită, prin rezolvarea adecvată a problemelor cu care ne confruntăm.

Soluţionarea problemelor necesită două deprinderi mentale diferite: cea analitică şi cea creativă. Gândirea analitică include deprinderile de ordonare, comparaţie, evaluare sau selectare (operațiile gândirii) și se bazează preponderent pe identificarea și înțelegerea cauzei problematice și evaluarea unor tipare de soluții în limitarea sau eludarea completă a acelei cauze. Gândirea creativă se foloseşte de imaginaţie pentru crearea unei game largi de idei în vederea găsirii soluţiilor, în special în momentele în care problemele nu au o cauză bine definită sau se află în afara propriului control comportamental. Având în vedere specificul individual al acestor procese, trebuie să fim conștienți și de faptul că multe dintre soluțiile personale pot să nu fie de folos altor persoane în varianta identificată de noi. Problemele sunt adesea complexe şi încurcate și chiar dacă seamănă, în cele mai multe cazuri, pentru fiecare e nevoie de o altă soluţie.

Pe de altă parte, un indicator real al problemelor care afectează oamenii, în perioada actuală, este frecvența cu care sunt propuse soluții generale sau universale (prin intermediul mediilor online sau a rețelelor de socializare). Aceste soluții unanime pot apărea tocmai ca răspuns la suferința unor persoane afectate probabil de același tip de problemă, dar se recomandă o evaluare obiectivă aprofundată și personală a oricărei soluții înainte de a acționa individual. Există la fel de multe scenarii de soluționare a unor probleme precum numărul celor care se confruntă cu acea problemă!

Personal, mă feresc să ofer soluții universale sau chiar și generale pe o anumită clasă sau categorie socială. Prefer să caut soluții cât mai individualizate și personalizate. În plus, ofer perspective de soluții pentru problemele altor persoane, doar dacă îmi sunt cerute și dacă se pliază pe nivelurile mele de competență. De ce? Pentru că îmi ofer aceste jaloane: cât de bine și corect am înțeles problema? / chiar dacă am înțeles, știu sau pot să o și rezolv? / soluția identificată de mine respectă alți oameni sau alte soluții? / ce câștig eu sau alții aplicând această soluție? / soluția relevantă pentru cineva e valabilă și pentru altă persoană? Altfel spus, îmi place să cred că oferirea unei soluţii sub orice formă (idee, sugestie, produs, serviciu) se structurează pe baza unui dialog, ca răspuns la o necesitate. Și nu pe instigare de masă, sau pe poziția socială pe care o ocup (în mediul fizic sau virtual). Cred și susțin că soluțiile trebuie construite sau oferite fără discriminare, fără agresivitate, fără lezare sau jignire. Cât mai constructiv individulizate. Cu compromisuri. Cu ajutorul unor oameni cu adevărat specializați în anumite problematici și nu doar pe baza influenței sau imaginii lor. Îmi place să caut și să găsesc astfel de soluții!

P.S. În procesul de căutare de soluții mă ghidez mult de principiul ”este mai eficient să fac ceea ce trebuie într-un ritm lent decât să fac ceea ce nu trebuie într-un ritm rapid”.

Mentalitatea de creștere

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Și chiar dacă, în acest sens, nu am cum să estimez sau măsor efectele acestor pagini, nu renunț. Și chiar mai mult, cred că acest demers contează.

Pagina de astăzi din acest subiectiv dicționar nu se regăsește în dicționarele explicative uzuale… mentalitate de creștere.

Mentalitate – Fel particular de a-și reprezenta lumea al unui individ sau al unei colectivități. (dexonline.ro)

Creștere Dezvoltare, mărire, ridicare a unui nivel profesional, cultural, etc., evoluție, ridicare, educare. (dexonline.ro)

În cadrul cabinetului de psihoterapie, obișnuiesc destul de des să deschid ample discuții cu această întrebare: ”Ce este succesul / eșecul pentru tine?”. Clar că apar variate răspunsuri extrem de subiective, pentru că, pentru fiecare dintre noi, ceea ce înseamnă să ai succes / eșec (în activitatea profesională, în viața personală, în dinamica relațională sau în parcursul educativ) este foarte diferit: pe baza propriilor noastre medii de dezvoltare și a tuturor structurilor valorice asimilate și asumate. Ne naștem total neajutorați, dar învățăm încă din primele noastre clipe de viață cum să transmitem ceea ce vrem sau ceea ce ne displace. Prin încercări multiple și erori pe măsură, acest proces ne ajută în cele din urmă să învățăm să mergem, să vorbim și să devenim ceea ce suntem astăzi. Deși, per ansamblu, cu toții suntem capabili să transformăm slăbiciunile într-o mare sursă personală: schimbarea, totuși, noi ne împărțim în două mari categorii în ceea ce privește abordarea eșecului: pentru unii este doar o oportunitate de analiză și un nou start, în timp ce pentru alții reprezintă doar ceva de care trebuie să te ferești cât mai mult.

În anii 2000, psiholoaga Carol Dweck a definit două tipuri diferite de mentalități. Ea le-a numit „mentalități de creștere” și „mentalități fixe” explicând astfel: unii oameni cred că raportul succes / eșec se bazează pe capacități înnăscute, pe o teorie „fixă” a inteligenței sau a altor abilități cognitive (mentalitate fixă); pe de altă parte, alții, consideră că succesul se bazează pe muncă dedicată, învățare, antrenament și perseverență (mentalitate de creștere). Este posibil ca oamenii să nu fie în mod necesar conștienți de propria lor mentalitate, dar aceasta poate fi totuși ușor observată pe baza comportamentului lor. Cercetările și analizele desfășurate în compararea celor două tipologii au relevat faptul că oamenii cu mentalități fixe cred că succesul nu depinde neapărat de un proces (educativ, lucrativ, relațional), ci este pur și simplu o consecință a unor talente înnăscute.
Deoarece cred că astfel de talente sunt ceva cu care oamenii se nasc (sau nu), tind să renunțe mai ușor în fața unei provocări. Ei renunță atunci când lucrurile nu vin ușor, deoarece cred că le lipsește abilitatea înnăscută necesară pentru a excela într-un anumit domeniu. Cei care au o mentalitate de creștere, pe de altă parte, simt că se pot schimba, crește și/sau învăța prin efort. Aceștia, când provocările lor devin grele, caută modalități de a-și îmbunătăți abilitățile și de a continua să lucreze să se perfecționeze spre succes. Altfel spus, oamenii cu o mentalitate de creștere cred că au control asupra vieții lor, în timp ce cei cu o mentalitate fixă cred că lucrurile sunt în afara controlului lor. În ceea ce privește eșecul, persoanele cu mentalitate fixă se tem de eșec, deoarece este o subliniere negativă asupra abilităților lor de bază, în timp ce persoanele cu mentalitate de creștere nu se deranjează sau se tem de eșec, deoarece își dau seama că performanța lor poate fi îmbunătățită, iar învățarea provine din eșec. Ca atare Dweck susține că mentalitatea de creștere va permite unei persoane să ducă o viață mai puțin stresantă și mai de succes.

Ce putem face pentru a (ne) construi o mentalitate de creștere?

Cel mai important aspect, din punctul meu de vedere, este legat tocmai de abordarea eșecului: putem să ne focusăm pe a crede că toate eforturile noastre contează, iar eșecurile nu sunt altceva decât niște experiențe de învățare. Astfel când ne vom confrunta cu o provocare, vom caută modalități de a ne dezvolta cunoștințele și abilitățile de care avem nevoie pentru a (ne) depăși și a (ne) dezvolta. Prin eșecurile noastre aflăm de fapt cum trebuie să ne adaptăm și să creștem pentru a avea succes, indiferent dacă succesul este gătirea următoarei mese sau lansarea unei afaceri complexe.

Apropo știați că:

– Walt Disney a fost concediat de un redactor de ziar pentru că „îi lipseau ideile”. Apoi a dat faliment de mai multe ori înainte de a dezvolta acel imperiu al divertismentului care este cunoscut drept unul dintre „cele mai fericite locuri de pe pământ”.

– Albert Einstein nu a vorbit decât la vârsta de patru ani și nu a citit până la vârsta de șapte ani. Unii profesori l-au descris ca fiind „lent din punct de vedere mental, nesociabil și în derivă pentru totdeauna în visele sale prostești”.

– Fred Astaire la prima sa probă pentru marele-ecran, directorul de testare a scris o notă în care preciza: „Nu poate performa. Poate dansa puțin”. Se spune că Astaire a ținut deasupra șemineului casei sale această notificare…

Care este rolul meu?

În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Din prisma rolului meu uman și profesional (psiholog – psihoterapeut), îmi doresc ca majoritatea oamenilor să își identifice fericirea ca standard și nu doar ca deziderat. Încerc să creionez anumite repere de ghidaj în acest sens, iar punerea în practică a acestor idei e doar un alt rol al cititorilor…

Rol1. Partitură scenică ce revine unui actor într-o piesă de teatru, unui cântăreț într-o operă etc. pentru interpretarea unui personaj. ♦ Personaj interpretat de un actor într-o piesă, într-o operă etc. 2. Atribuție, sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acțiuni; misiune, atribuție, menire, îndatorire (dexonline.ro)

După cum se poate ușor observa definiția principală a acestui concept e strâns legată de utilizarea verbelor „a juca”, ”a interpreta”, referindu-se la acea parte pe care o primește un actor în distribuția unui program artistic. Mai pe larg, conceptul de rol ilustrează totalitatea comportamentelor (verbale sau nonverbale) atribuite unui personaj interpretat într-un spectacol. Abia ulterior, definiția ne oferă nuanțat, rolul ca un act personal pe care ni-l putem asuma (sau care ne este atribuit de un anumit statut). Astfel, fiecare dintre noi poate să performeze un anumit rol… În acest sens, genialul William Shakespeare enunța: ”Toată lumea este o scenă și toți bărbații și femeile sunt jucători de roluri”. Abordând această metaforică perspectivă putem sublinia că un rol poate fi definit atât ca un comportament caracteristic într-o anumită conjunctură socială, cât și ca un set de așteptări cu privire la modul în care un individ ar trebui să se comporte într-o anumită situație. Indiferent daca e vorba de un decor de teatru sau o scenă de viață…

Așadar, rolul fiind o formă funcţională prin care reacţionează un individ, într-un anumit moment, presupune și existența altor persoane şi obiecte din anturajul acelui om. Rolul este o sinteză de experienţe personale, sociale şi culturale, fiecare din noi exersând permanent un larg evantai de roluri. J. L Moreno, celebru psihiatru, psiholog și psihoterapeut (născut în România) a studiat în detaliu conceptul de rol, punându-l în baza structurării unei celebre forme de psihoterapie: psihodrama sau în diverse tehnici sociologice și sociometrice. Astfel, el subliniază că rolul reprezintă unicitatea personală a fiecăruia dintre noi.

După cum spuneam, toți avem mai multe roluri în viața de zi cu zi:

  • roluri de gen: bărbat, femeie
  • roluri sociologice: mamă sau tată, fiu, soră, soț, prieten, partener etc
  • roluri profesionale: profesor, instalator, șofer de taxi etc
  • roluri comportamentale: curios, circumspect, curajos, fanatic etc
  • roluri organizatorice: șef, elev, coleg, adversar etc
  • roluri contextuale: pieton, client, jurat, activist etc.
  • roluri fiziologice: flămând, nedormit, suferind etc.

După cum se poate ușor observa anumite astfel de roluri se pot intersecta din prisma mai multor criterii, fiecare combinație declanșând un stil propriu și personal de acțiune. Rolurile nu numai că (ne) stabilesc un plan pentru a ghida comportamentul, ci și definesc obiectivele de urmărit, sarcinile de îndeplinit și/sau modul de realizare pentru un anumit scenariu. Specialiștii cred că prin înțelegerea rolurilor se poate prezice comportamentul: dacă înțelegem caracteristicile personale ale unui anumit rol (cum ar fi tată, comerciant, lacom), putem prezice o mare parte din comportamentul acelui om în acele roluri.

Dificultățile relaționale și chiar conflictele interpersonale pot apărea tocmai din diferențele perceptive asupra unui rol. ”Cum vedem noi înşine rolul, cum îl văd alţii sau cum îl îndeplinim în mod real, pot fi lucruri destul de diferite” (J.L. Moreno). Cauzele diferenţelor perceptive pot proveni din:

– calitatea comunicării interpersonale;

– raportul aşteptărilor dintre (și față de) propriul eu și ceilalți;

– identificarea, asumarea și controlul rolului.

În general, oamenii sunt motivați să se comporte într-un mod în care rolurile jucate de ei sunt apreciate, recompensele provenind, în general, din bucuria personală a acelui rol dar și din alinierea la standardele celorlalți. Astfel, pentru a ne bucura de experiențe sociale plăcute, am putea încerca să înțelegem / să asumăm / să respectăm rolurile… (persoanale și ale celorlalți). Așa ne vom crea un cadru util pentru a înțelege comportamentele, gândurile și atitudinile, indiferent dacă ne sunt sau nu confortabile.