Categorie: Dictionar de fericire

Am analizat săptămâna trecută conceptul de suspans și nevoia creierului de a finaliza o activitate începută, acordând o atenție deosebită evenimentelor incerte (incertitudine între perspectiva unui eveniment nedorit, cu un acut sentiment de nemulțumire, și speranța, ca sentiment de plăcere, cu privire la perspectiva unui final dezirabil). În urma unor întrebări suplimentare legate de acest subiect (mulțumesc pentru feed-back-uri) pagina Dicţionarului de fericire va detalia câteva aspecte legate de o acțiune des căutată (și recomandată) în activitatea umană. Iar pentru un adevărat suspans, vă anunț că la finalul acestei pagini va fi o mică știre surpriză…

Dar, să revenim la pagina de astăzi:

A organiza (verb) = 1. A proceda metodic și ordonat în acțiunile sale 2. A-și coordona acțiunile orientându-le după un plan. (dexonline.ro)

Creierul caută în mod natural un mod de a încheia lucrurile, o finalitate, o continuare! În caz contrar, o parte a creierului se încăpățânează parcă de activitatea deschisă până când o completează. Putem ușor testa acest lucru: nu-i așa că la un moment dat un gând nu ne dădea nicicum pace? Și parcă ne-a venit în minte zi de zi, timp de o săptămână, o lună sau chiar mai mult. Clar că în această situație ne-am confruntat cu un exemplu al efectului Zeigarnik, care stabilește că o sarcină incompletă sau neterminată creează o tensiune psihică care acționează ca un îndemn la finalizarea sau terminarea sarcinii.

Ce consecințe poate avea acest mecanism al minții noastre în desfășurarea activităților noastre zilnice? Din experiența mea profesională pot evidenția două astfel de urmări majore:

1. ne ajută să evităm amânarea. Pe baza observațiilor psiholoagei lituaniene Bluma Zeigarnik, creierul nostru rămâne alert și atent la activitățile care nu s-au încheiat. Tocmai de aceea putem profita de această tendință care să ne ajute să depășim marele obstacol al amânării. Unul dintre cei mai importanți pași în limitarea amânării unei activități, este să începem concret acea activitate! În felul acesta, efectul Zeigarnik va fi de partea noastră, determinându-ne să rămânem activi și atenți la sarcina începută, pe care o să vrem mai acut să o finalizăm.

2. ne poate perturba concentrarea. Sunt momente în care, deși suntem prinși într-o activitate importantă, de exemplu redactarea unui raport, repararea calculatorului sau a mașinii, brusc ne amintim că trebuia să ne validăm rezervarea concediului sau să trimitem un email sau să verificăm, dacă am oprit alimentarea cu apă la furtunul din grădină. Din acel moment, concentrarea la activitatea inițială este grav perturbată de celelalte activități programate, dar nefinalizate. Creierul va continua să reproducă la nesfârşit acel gând care nu a fost încheiat, iar intruziunea acestui gând în mijlocul concentrării creează distragere, stres și scăderea eficacității.

Soluția pentru a putea continua dincolo de acest stres suplimentar este dată de o minimă acțiune de organizare. Există un proverb care spune că “niciodata nu vei avea suficient timp sa faci toate lucrurile pe care le ai de facut, însă întotdeauna este timp pentru lucrurile cu adevarat importante”. Tot ce putem face este să ne stabilim prioritățile în așa fel încât să acordăm mai mult timp activităților mai importante. O organizare eficientă se va canaliza pe un cât mai pertinent și personal echilibru între stabilirea și urmărirea sarcinilor / oboiectivelor personale și deschiderea la adaptare continuă pentru a putea urmări nevoile personale în structura contextului care nu poate fi de fiecare dată predicționat.

Stabilirea și urmărirea sarcinilor propuse ne ajută să ne eliberăm mintea și să ne concentrăm asupra angajamentelor și priorităților. Iar în momentul în care suntem expuși la anumite perturbări de genul ”activitate nefinalizată”, putem să le notăm ca sarcini viitoare și să ne eliberăm de presiunea Zeigarnik. Deschiderea și asumarea adaptării se referă la faptul că există zile în care pur și simplu nu ne putem ține de planurile făcute, pentru că apar probleme neprevăzute. Într-o asemenea situație, e important să nu ne panicăm și să avem puterea de a ne modifica programul în funcție de noile priorități.

Din acest punct de vedere, psihologul american John Atkinson a remarcat că suspansul este recepționat diferit de oameni (și implict efectele lui în a-i determina să acționeze) în funcție de motivația și organizarea lor. Astfel statutul incomplet al unei sarcini va fi mai motivantă spre acțiune pentru o persoană motivată și organizată decât pentru o persoană care nu e interesată de stadiul de finalizare (de suspansul) unei sarcini de producție.

Odată ce vom putea corela și organiza obiective personale, dar și impredictibilitatea contextului din jurul nostru sau impulsurile nervoase ale sistemului nostru psihic, vom putea evita suprasolicitarea, dezamăgirea și vom fi mai aproape de parcursul optim al dezvoltării noastre.

La începutul acestor rânduri v-am promis o mică surpriză: proiectul Dicționarului de fericire împlinește doi ani de zile, în care, în fiecare zi de luni, a propus un termen de analizat și înțeles din perspectiva a ceea ce poate oferi pentru fericirea noastră. Și, pentru a nu cădea într-o rutină demotivantă, pe baza sugestiilor și ideilor primite de la voi, cititorii mei (VĂ FOARTE MULȚUMESC!) vă anunț că după sărbatorile Pascale se va încerca oferirea unui alt format editorial bazat pe dialog direct cu cititorii.

Vă mulțumesc și vreau să vă mulțumesc! Cu drag!

Cât de des vi se întâmplă să vă rămână în minte un email primit dar la care încă nu ați reușit să răspundeți? Sau să vă frământe serialul văzut aseară cu imperioasa nevoie de a vedea cât mai repede următorul episod sau următoarea serie? Sau să fredonaţi obsesiv un fragment dintr-o melodie pe care aţi auzit-o la radio și să vă concentrați asupra amintirii versurilor sau a restului melodiei? Sau să vă ”urle” mintea că mai era ceva scris pe lista de cumpărături, pe care, însă, ați uitat-o acasă? Pagina de azi a Dicţionarului de fericire va dori să explice tocmai mecanismele psihice din spatele acestor comportamente.

Suspans (substantiv) = 1. Moment dintr-un film, dintr-un spectacol sau dintr-o operă literară când acțiunea se întrerupe (temporar) într-un punct culminant, ținând pe spectator sau pe lector într-o stare de tensiune, în așteptarea deznodământului; stare de tensiune provocată de un astfel de moment. 2. Stare de tensiune provocată de un moment de maximă emoție (dexonline.ro)

Foarte multe dintre activitățile de comunicare sau de petrecere a timpului liber sunt pline de suspans. Pornim televizorul și vedem o mulțime de concursuri din care ni se prezintă mici fragmente înregistrate, dar prezentate astfel încât să nu ghicim, intuim câștigătorul, golden-buzz-ul, echipa care va pleca acasă sau cine pe cine va păcăli, înșela, atrage… Evenimentele sportive ne sunt completate cu o mulțime de statistici, declarații sau repere de tip ”dacă va câștiga / pierde echipa X, atunci antrenorul / finanțatorul / jucătorul va…”. Filmele cele mai urmărite sunt cele învăluite de mister sau necunoscut în care totul pare atât de credibil dar atât de puțin predictibil (îți vine să crezi?!). Chiar și topurile de muzică sau știrile sunt umplute cu moduri diferite de a genera suspans și așteptare : „după pauză urmează”, ”în curând aflăm…”, ”rămâneți aproape, va urma un comunicat de tip break-news…”.

Psihologii americani Andrew Ortony, Gerald Clore și Allan Collins au elaborat o teorie explicativă a suspansului, susținând că acesta este compus dintr-o stare cognitivă de incertitudine. Încertitudine între perspectiva unui eveniment nedorit, cu un acut sentiment de nemulțumire, și speranța, ca sentiment de plăcere, cu privire la perspectiva unui eveniment dezirabil. Altfel spus, oamenii simt suspans atunci când se tem de un rezultat prost, speră la un rezultat bun și nu sunt siguri cu privire la ce se va întâmpla (exemplu: când suntem singuri într-un loc necunoscut, ne putem teme că vom păți ceva rău – ne rătăcim / vom fi jefuiți / pierdem autobuzul de întoarcere / intrăm în diverse probleme etc, dar sperăm că vom fi în siguranță și chiar ne vom simți bine și ne vom distra…dar nu suntem siguri de ce se va întâmpla). Astfel, cu cât rezultatul este mai incert și mizele sunt mai ample, cu atât va crește gradul de suspans.

Ok. Putem înțelege mecanismul suspansului, dar care este explicația pentru care suspansul este atât de promovat în filme, știri, sporturi, cărți sau teatru? Pentru că s-a descoperit că atunci când un lucru început ( film, carte, serial, temă sau proiect de muncă) nu are un final cert, ne simţim oarecum presaţi pentru faptul că nu l-am finalizat. Această senzaţie neplăcută poate fi explicată prin tendinţa noastră de a ne aminti mai degrabă lucrurile neterminate decât de cele finalizate, fenomen denumit „Efectul Zeigarnik”. Acest efect apare atunci când mintea noastră, căreia i-am dat obiective noi de rezolvat, ne trimite semnale că parcă „lipsește ceva”. Adică încearcă să ne avertizeze că o activitate anterioară a fost lăsată incompletă. Ceea ce îi displace și, automat, ne displace.

Acest fenomen a fost descoperit în anii ’20 de către Bluma Zeigarnik, psiholoagă lituaniană, în timp ce era la restaurant în Austria. Aceasta a observat că ospătarii, în gestionarea numeroşilor clienţi, își aminteau foarte bine de comenzile care nu fuseseră servite încă, în timp ce tindeau să uite pe cele care au fost finalizate. Zeigarnik a stabilit ca ipoteză faptul că o sarcină incompletă sau neterminată creează o tensiune psihică care acționează ca un îndemn la finalizarea sau terminarea sarcinii și împiedică mintea să se concentreze adecvat asupra altor procese cognitive. Păstrarea în memorie a unei sarcini incomplete poate avea chiar efectul secundar al unei „anxietăți de finalizare”. Aceste ipoteze au fost surse pentru o mulțime de studii și cercetări. De exemplu, participanţii la studiu au fost rugaţi să efectueze mai multe sarcini ușoare ca și dificultate cognitivă, însă nu au primit timpul necesar pentru a termina întregul set de provocări. La final, experţii au observat că voluntarii își aminteau mai detaliat și exact de sarcinile nefinalizate decât de cele terminate.

„Creierul are o nevoie puternică de a termina ceea ce a început. Atunci când nu poate termina ceva, rămâne oarecum blocat. În capul nostru ar putea apărea gânduri intruzive despre ceea ce nu am putut termina, ca o modalitate de a aminti sistemului cognitiv că este nevoie ca ceva să fie finalizat”, explică dr. Stephanie Sarkis. Tot ea subliniază că „efectul Zeigarnik ar putea explica și de ce regretăm mai mult lucrurile pe care nu le-am făcut decât pe cele pe care le-am realizat”.

Ne place să terminăm ce am început. Și pe acest fapt se bazează unul dintre cele mai vechi trucuri TV pentru a ține telespectatorii aproape: ”va continua…”. Cei mai mari scriitori ai romanelor foileton au ştiut să creeze suspans la finalul fiecărei părți pentru a-i face pe cititori să dorească să citească mai departe. Efectul Zeigarnik este, de asemenea, exploatat foarte mult în publicitate, unde, de exemplu, sunt utilizate reclame sub formă de întrebare fără răspuns, cum ar fi: “Vreţi să vă decorați casa? Aflaţi cum puteți face acest lucru, sunând la acest numar…”. Același lucru este valabil şi pentru jocuri. Tetris, de exemplu, (inventat în 1984) ”supraviețuiește” și în prezent jocurilor mult mai complexe și mai elaborate datorită efectului Zeigarnik. Cel puțin, asta spune dr. Tom Stafford de la Universitatea din Sheffield: ”cu Tetris – ca în cazul multor jocuri video – ne fixăm obiectivul de a-l rezolva (chiar dacă un adevărat final nu există) și apoi începem din nou, cu aceeași satisfacție iar si iar”.

Chiar dacă efectul Zeigarnik nu poate fi totalmente validat științific (încă… suspans…), acesta ȋși face simțită prezența și atunci când amânăm sau evităm să ne gândim la un subiect care ne preocupă, iar cu cât vom ȋncerca să ținem gândul departe, cu atât mai puternic acesta va reveni ȋn mintea noastră. Pentru că suspansul incertitudinii se vrea rezolvat…

Cu toţii trăim în suspans de pe o zi pe alta; cu alte cuvinte, suntem eroii propriilor noastre poveşti…

Personal nu obișnuiesc să îmi structurez obiective personale sau profesionale la începutul unui nou an calendaristic, dar, primăvara, simt bucuria de a-mi înnoi unele deziderate, obiceiuri sau rezoluții, animat de mega-schimbările naturii. E ca și când încerc să îmi re-actualizez softul meu interior în concordanță cu bucuria, verdele și lumina renașterii plantelor. Inspirat de această dimensiune, pagina de azi a Dicţionarului de fericire va suprinde un concept mai puțin folosit în limbajul cotidian, concept izvorât în sine dintr-un termen atât de comun.

Actualizare (substantiv) = 1. aducere în prezent. 2. corespondență cu gusturile și cerințele prezentului 3. aducere a uneia din înfățișările sau însușirile unui obiect în centrul atenției noastre, prin intermediul unui context situațional. (dexonline.ro)

Conceptul ”actualizare”este ușor de înțels și folosit tocmai prin nevoia permanentă de a ne recalibra propria persoană și întregul nostru comportament la prezentul care ne înconjoară. Pe de altă parte, spuneam în introducerea acestei pagini că termenul urmărit astăzi este unul mai special. Iar acest termen este ”auto-actualizarea”, un concept destul de rar utilizat în cotidian, dar cu o multitudine de semnificații pentru psihologi și psihoterapeuți. Acest concept este folosit pentru a se referi la o maturitate deplină, înaltă, a unei persoane, caracterizată prin atingerea principalelor obiective de dezvoltare, atingând cel mai înalt nivel de dezvoltare psihologică.

Conceptul de auto-actualizare a fost definit inițial de către neurologul și psihiatrul Kurt Goldstein, dar a fost cu adevărat pus în valoare de către celebrul psiholog american Abraham Maslow prin introducerea acestei noțiuni în ”Teoria ierarhiei nevoilor”. Maslow a explicat acest termen afirmând: „Ce poate fi un om, trebuie să fie! iar această nevoie o putem numi auto-actualizare”. Ulterior, auto-actualizarea a fost descrisă ca: ”procesul psihologic care vizează maximizarea utilizării abilităților și resurselor unei persoane.” Cu alte cuvinte, auto-actualizarea poate fi considerată ca realizarea deplină a potențialului creativ, intelectual și social al cuiva.

Auto-actualizarea (putând fi înțeleasă ca o auto-realizare) este etapa finală în creșterea liniară a unui individ. Maslow credea că pentru a atinge această stare de împlinire personală, persoana trebuie mai întâi să-și satisfacă nevoile din baza pirmaidei: nevoile fiziologice, nevoile de siguranță și protecție, nevoile de dragoste și apartenență și nevoile de stimă de sine. Primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise “deficiente”, adică o persoană nu simte nimic extraordinar dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort acut când acestea nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, etapa de auto-actualizare este numită de “creștere”. Nevoile din această etapă nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare spre o dezvoltare tot mai intensă.

Cele mai cunoscute caracteristici care definesc această nevoie sau caracteristică umană de auto-actualizare se referă la:

– acceptare și realism: auto-actualizarea reflectă acceptarea individuală cu privire la cine este și de ce este capabil și determină o percepție realistă și precisă asupra capacitățiilor dar și a limitelor proprii;

– centrarea problemelor: persoanele aflate în această etapă de auto-actualizare nu sunt concentrate exclusiv pe câștigul propriu, ci, la fel de puternic, apreciază beneficiile rezolvării problemelor care îi afectează pe alții; astfel apare și tendința de a-i ajuta pe ceilalți;

– spontaneitate: în etapa de auto-actualizare o persoană gândește și acționează spontan, ca rezultat al unei viziuni precise despre sine și despre lume, respectând totodată normele sociale și așteptările celorlalți;

– capacitatea crescută a aprecierii: indiferent câte de comună sau de extraordinară este o experiență, persoanele auto-actualizate au capacitatea de a vedea orice astfel de experiență din perspective multiple, fiind capabil să le aprecieze în totalitate, pe baza a trei caracteristici de bază: semnificație, împlinire și spiritualitate; astfel, multe dintre experiențele trăite includ bucurie, uimire, recunoștință sau extaz; neurocercetătorii subliniază că trăirea unor astfel de emoții produc la rândul lor sentimente revigorante, cum ar fi inspirație, vitalitate fizică și mentală și un perpetuu simț al perspectivei.

Nevoile de auto-actualizare vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacitățile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. Deoarece auto-actualizarea se bazează pe valorificarea abilităților fiecăruia pentru a-și atinge potențialul, este un proces foarte individual și personal. Cu toate acestea, țin să subliniez, atât ca psiholog cât și ca om, că acest tipar de ”a fi” nu este rezervat doar unor oameni. Nu toată lumea are aceleași obiective sau aceleași abordări ale conceptului de succes, prin urmare, pentru a ne atinge acest nivel nu e nevoie să ne comparăm cu ceilalți. De exemplu, o persoană s-ar putea simți auto-actualizată prin locul său de muncă din cadrul unui minister, în timp ce altă persoană poate obține auto-actualizarea făcând excursii cu copiii dintr-un centru de plasament. Fiecare dintre noi are vise diferite și asta înseamnă că putem atinge starea de auto-actualizare în diferite situații, moduri și durate.

În momentul în care realizăm că auto-actualizarea nu înseamnă a câștiga mai mulți bani sau a obține un cât mai înalt statut (profesional, social, relațional, politic etc), ci este o stare dezirabilă determinată prin atingerea potențialului personal maxim, deschidem ușa unor noi posibilități de a fi fericiți, satisfăcuți, împliniți în propriile noastre vieți.

Auto-actualizarea înseamnă realizarea viselor noastre, ceea ce înseamnă că este la îndemâna noastră, indiferent dacă asta înseamnă să pictăm sau să experimentăm rețete noi de gulaș, să devenim mecanici auto sau specialiști în crypto, să facem donații sau voluntariat, să ne jucăm cu copiii sau să adoptăm un animal abandonat …orice ne stârnește pasiunea și ne face să ne simțim împliniți.

Am trecut de jumătatea primei luni de primăvară și ne bucurăm tot mai tare de razele de soare care animă și energizează întreaga natură. Și pe noi. Acum câteva zile, însă sclipirea soarelui primăvăratic a fost obturată dramatic de o serie de nori înfrigurați plini de lapovită și chiar ninsoare. Personal am resimțit atât de acut o stare de uimire și stupoare în fața acelei imagini hibernale încât pagina de azi a Dicţionarului de fericire va încerca să explice această stare emoțional-mentală.

Surpriză (substantiv) = 1. Faptul de a lua pe cineva prin surprindere. 2. Tot ceea ce surprinde prin caracterul său neașteptat, neprevăzut. 3. Stare sufletească produsă de un lucru neașteptat; surprindere (plăcută sau neplăcută) declanșată de punerea în fața unei (sau unor) situații neprevăzute. (dexonline.ro)

Modul în care trăim și interacționăm cu ceilalți este puternic influențat de complexe și diferite tipuri de emoții. Alegerile pe care le facem, comportamentele pe care le declanșăm, senzațiile și percepțiile pe care le trăim sunt condimentate de una sau mai multe emoțiile pe care le resimțim permanent. În lumea psihologilor există numeroase puncte de vedere privind clasificarea sau ierarhizarea emoțiilor, momentan neexistând o abordare unanimă. Surpriza reprezintă un exemplu de contraziceri între specialiști: în timp ce unii consideră că surpriza este una dintre emoțiile de bază ale fiecărui om (alături de fericire, tristețe, dezgust, frica, furie etc), unii cercetători ai emoțiilor nu consideră surpriza ca fiind o emoție, deoarece nu este nici plăcută, nici neplăcută (în general toate emoțiile se încadrează destul de clar la o astfel de stare).

Dincolo de această dilemă, starea de surpriză presupune o scurtă trăire afectivă, dublată de o analiză mentală și un răspuns fiziologic. Toate aceste caracteristici comportamentale apar ca rezultat al percepției unui eveniment neașteptat. Surpriza poate avea o largă polaritate, putând fi neutră, pozitivă (plăcută) sau negativă (neplăcută). De asemenea surpriza se poate ”trăi” în diferite niveluri de intensitate, de la o profunzime puternică, acută (care poate determina chiar și reacții de apărare sau atac), la un nivel moderat sau chiar insignifiant (care provoacă un minim răspuns). În plus surpriza se caracterizează printr-o durata extrem de scăzută: cel mult câteva secunde. Și acest fapt se datorează faptului că imediat după apariția surprizei, aceasta este completată sau chiar înlocuită de frică, amuzament, ușurare, furie, dezgust (și așa mai departe) în funcție de ceea ce ne-a surprins.

În general surpriza trăită de cineva este însoțită de o serie de reacții faciale destul de distincte. Astfel se observă sprâncene ridicate, încât devin curbate și înalte (ridicarea sprâncenelor este cel mai distinctiv semn de surpriză), apariția de riduri orizontale pe frunte, o anumită tensiune în jurul gurii (de la maxilar coborât până la o anumită rigiditate a întregii guri) sau dilatarea pupilelor. Aceste reacții faciale sunt completate de inflexiuni ale vocii și modificări substanțiale ale timpilor de răspuns, a contactului vizual realizat de persoana surprinsă sau a întregului comportament exercitat anterior surprizei. Toate aceste caracteristici sunt influențate, la rândul lor de valența pozitivă sau negativă a surprizei percepute.

Mecanismul surprizei este strâns legat de relația apariției unui eveniment în paralel cu o anumită conformitate așteptată / predicționată de noi. Atunci când realitatea generează evenimente care se distanțează de așteptările noastre, apare surpriza. Cu cât e mai mare diferența dintre ipotezele / credințele / așteptările noastre de evenimentele din jurul nostru, cu atât factorul de uimire și surprindere va fi mai crescut.

Astfel ni se relevă poate cele mai importante două funcții a surprizei:

1. de a ne concentra atenția, astfel încât să putem determina ceea ce se întâmplă și dacă suntem sau nu în pericol;

2. identificarea decalajului între realitatea externă și lumea interioară a fiecăruia; prin conștientizarea acestei diferențe putem să ne asumăm noi obiective de cunoaștere și învățare.

Psiholoaga LeeAnn Renninger, specializată în psihlogie cognitivă, subliniază că surpriza determină creierul nostru să se concentreze și să lucreze din greu pentru a procesa noua informație (care a determinat surpriza) pentru a da rapid un sens la ceea ce se întâmplă. Așa s-ar putea explica de ce ulterior surpizei apar rapid alte emoții (de regulă destul de intense) sau de ce ce oamenii pot deveni, în timp, mai obișnuiți cu anumite tipuri de surprize.

Asumându-ne capacitatea limitată de control și cunoaștere, ne putem scădea în intensitate sau durată proprietățile negative ale experiențelor de tip surpriză neplăcută. Iar pe cele pozitive le putem îmbrățișa cu o mai mare bucurie și satisfacție.

Încheiem această pagină cu un aforism pe care îl știu de mult timp (dar, surpriză: nu mai știu de unde îl cunosc!) avantajul de a fi pesimist constă în faptul că fie ai permanent dreptate, fie ai doar surprize plăcute…

Spuneam săptămâna trecută despre oglindire ca fiind comportamentul în care o persoană imită subconștient anumite aspecte din comportamentul altei persoane, pe care o place sau admiră. Descriam astfel cum oglindirea devine o modalitate non-verbală de a arăta / trăi empatie și de a ne conecta cu ceilalți. Mulțumesc cititorilor care au ”răsfoit” pagina respectivă, și mai ales celor care au ridicat alte semne de întrebare: ce reprezintă / ce înseamnă pentru noi înșine faptul că suntem oglindiți, reflectați de către cei din jurul nostru, sau ce denotă faptul că acordăm atâta însemnătate comportamentului de a ne privi într-o oglidă. Ca atare, pagina de azi a Dicţionarului de fericire va încerca să acopere puțin din această problematică

Reflexie (substantiv) = 1. Fenomen de reîntoarcere parțială a luminii, a sunetului, a radiațiilor în mediul din care au venit; 2. Fenomen de răsfrângere a unei raze luminoase sau sonore atunci când aceasta întâlnește o suprafață lucioasă sau dură. (dexonline.ro)

Având în vedere tematica de astăzi, îmi permit să fac o adnotare simbolică definiției Dex-ului printr-o perspectivă psihologică: reflexia se poate referi și la fenomenul de ”întoarcere” a unor imagini sau caracteristici umane (fizice sau comportamentale) către persoana care le posedă prin oglindirea lor de către altcineva.

Din punct de vedere psihologic, o oglindă este mai mult decât un instrument decorativ, extrem de util, a cărui suprafață este atât de lucioasă încât poate să formeze o imagine. Astfel, oglinda poate fi un mecanism de a culege și verifica perspective despre noi înșine, care, de regulă, nu ne sunt evidente. În copilărie, învățăm să ne identificăm, să cunoaștem și chiar să înțelegem (chiar și pe noi înșine) inițial prin reflectările și oglinzile primite de la cei din jurul nostru. Așa se concretizează una dintre cele mai importante nevoi psihologice ale dezvoltării umane: dorința noastră de a fi văzuți, validați și reflectați. De cei din jurul nostru sau chiar de către noi înșine: prin oglinzi fizice, materiale sau prin oglinzi psihologice (verbale, comportamentale, atitudinale etc). Prin orice astfel de oglindă, ne putem întâlni față în față cu noi înșine.

Uitându-ne în oglindă sau primind reflexii de oglinzi psihologice, de atâtea și atâtea ori, de-a lungul întregii noastre existențe, interiorizăm o imagine despre noi înșine. În plus, această imagine devine parte clară a identității noastre, pentru că stima, încrederea sau cunoașterea de sine încep cu imaginea de sine. Un copil nu se naște cu un sentiment de sine. Acest simț este dobândit prin efectul oglinzilor obținute în cadrul interacțiunii cu ceilalți. Copilul care este iubit, admirat și bine îngrijit interiorizează acele experiențe și se simte demn de iubire. Copilul care este neglijat sau abuzat acumulează aceste experiențe negative, oglindindu-și faptul că nu merită sau nu poate obține dragostea de la alții.

În cazul ”accesării” unei oglinzi, apar răspunsuri comportamentale și psihologice față de propria persoană și propriul sine: reacții faciale, mișcări sau schimbări de poziție, gesturi de corectură, apreciere sau negare, precum și anumite răspunsuri emoționale: bucurie, satisfacție, încântare sau dispreț, dezgust, furie ori tristețe. Astfel, ne declanșăm anumite experiențe în funcție de cum ne vedem. Bineînțeles că subliniem importanța factorului subiectivism în prelucrarea acestor oglinzi: o persoană care ”se vede” urâtă sau neimportantă, clar nu este obligatoriu să fie percepută la fel de către alte persoane!

Subliniam săptămâna trecută faptul că un set de celule nervoase specifice din creier, numite ”neuroni oglindă”, sunt responsabile cu mecanismul de a copia, imita, prelua din anumite aspecte comportamentale ale unor persoane importante din jurul nostru. În anul 2009 (la circa 20 de ani de la descoperirea neuronilor-oglindă), Vilayanur S. Ramachandran, director al Centrului pentru Studiul Creierului si Mecanismelor Cognitive de la Universitatea din San Diego, declara faptul că ”acești neuroni nu ajută doar la simularea comportamentului altor oameni, ci pot fi îndreptați către interior ca și cum am crea o reprezentare a proceselor propriei minți”. Teoria lui Ramachandran susține că neuronii-oglindă influențează conștiința noastră de sine și că aceasta ar putea fi baza neuronală pentru introspecție.

Din acest punct de vedere, introspecția activităților noastre pot reprezenta o sumedenie de oglinzi, pentru că fiecare dintre ele reflectă o relație pe care o avem cu o anumită dimesnsiune a lumii noastre. Așadar, pe lângă faptul că fiecare persoană din jurul nostru este o potențială oglindă pentru noi înșine, și fiecare activitate desfășurată de noi se poate materializa într-un astfel de instrument de refexie personală. Și toate aceste experiențe devin o parte importantă a realității noastre. Conceptul personal de Sine se hrănește din suma tuturor oglinzilor receptate.

De ce ne place sau ne este important să luăm contact cu propriile reflexii personale? Pentru că fiecare dintre noi suntem o oglindă pentru ceilalți la fel cum ceilalți sunt oglinzi pentru noi. Și, având aceste roluri, putem să ne asumăm mai clar și mai concret dezvoltarea pe care ne-o dorim pentru noi sau pentru cei din jurul nostru. În plus, acordând importanță tuturor oglinzilor pe care le primim, ne acordăm importanță nouă înșine. Și energie, speranță, dragoste… de schimbare, de creștere, de recunoștință…

“Ceea ce vezi că eşti tu, este şi lumea. Şi fără ca tu să te schimbi, nu poate exista nici o schimbare a lumii.” Jiddu Krishnamurti (filosof indian)

Primăvara ne ademenește încet-încet să ieșim mai mult din case, să testăm plimbările, să gustăm mirosurile mugurilor și bobocilor de flori, să respirăm bucuria unui nou început. Încurajați parcă de aceste invitații, ieșim din adăpostul caselor și ne întâlnim tot mai mult și des cu alți oameni. Cu care povestim și ne arătăm reciproc cum am traversat iarna. Ne uităm la cei din jurul nostru, și ne lăsăm priviți pentru a încerca să ne cunoaștem mai bine și mai profund. Pagina de azi a Dicţionarului de fericire¹ vă propune un concept atât de vital pentru fiecare dintre noi înșine, dar care nu poate fi realizat decât prin cei din jurul nostru:

Oglindire (substantiv) = 1. Acțiunea de a (se) oglindi și rezultatul ei; reflectare ; 2. Proiectare pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă. 3. Reflectare a unor stări, fenomene, acțiuni, comportamente, modele. (dexonline.ro)

Înainte de a încerca să definim din punct de vedere psihologic acest concept, vă invit să răspundeți la câteva întrebări simple. Oare care este partea corpului nostru care nu poate fi observată direct, oricât de maleabili sau contorsioniști am fi? Oare faptul că nu ne putem observa fața / înfățișarea (care ne reprezintă atât de specific și individual încât e engramată pe actele noastre de identitate) e un lucru care în fapt nu ar trebui să ne intereseze? Cum ne satisfacem nevoia de a ști ce și cum arătăm celorlalți?

În Orientul antic, oglinzile erau considerate obiecte sacre cu puteri magice, iar în Roma antică, femeile romane erau dispuse să plătească o avere pentru un astfel de artefact. Oglinzile ca obiecte personale au fost mici, fragile și scumpe, timp de secole. Primele oglinzi din sticla au fost inventate de sticlarii din Murano in cursul secolului al XII-lea. In Veneția, cei care știau secretele fabricării oglinzilor și le divulgau, erau condamnați la moarte, astfel că, statul venețian a avut monopolul producției de oglinzi până la mijlocul secolului al XVII-lea. În secolul al XIX-lea, a fost inventat procesul de acoperire a suprafeței de sticlă cu argint metalic, și, astăzi, oglinzile sunt peste tot în jurul nostru, în case, magazine, birouri, saloane, spitale sau mașini. Și ele vin în întâmpinarea unei nevoi importante: impulsul de a copia, imita, prelua din anumite aspecte comportamentale ale unor persoane importante din jurul nostru.

Din punct de vedere psihologic, oglindirea reprezintă comportamentul în care o persoană imită subconștient anumite aspecte din comportamentul altei persoane. Oglindirea apare cel mai des în compania membrilor familiei, prietenilor, sau a unor persoane importante pentru cel care prezintă comportamentul de oglindire. Oglindirea este ceva ce facem cu oamenii care ne plac sau de care suntem interesați – le copiem limbajul corpului, vorbirea, expresia facială si multe altele. Acest comportament trece adesea neobservat de ambele părți. Astfel, oglindirea este diferită de procesul de imitație care are premisa unui efort conștient, deschis, de a copia o altă persoană.

Comportamentul de oglindire începe la vârste foarte fragede, pe măsură ce bebelușii încep să-și stabilească conexiuni cu anumite mișcări ale corpului său. Psihoterapeuta Andrea Mathews explică atât de plastic acest început al oglindirii: ” când suntem bebeluși, în timp ce stăm întinși pe spate, ne uităm la fețele părinților noștri și ne vedem pe noi înșine prin ochii lor… și devenim imprimați de acele imagini despre noi înșine. Dacă nimeni nu ne-a oglindit când eram sugari și copii mici, ne va fi destul de greu să vedem cine suntem de fapt în oglinda de pe perete sau în oglinda din mintea noastră.”

Capacitatea de a oglindi acțiunile altor persoane îi permite copilului să stabilească un sentiment de empatie, și astfel începe să înțeleagă și spectrul emoțional al acestora, fapt ce îl va ajuta în stabilirea de conexiuni emoționale. Oglindirea devine astfel și o modalitate non-verbală de a arăta / trăi empatie. Deoarece cele două persoane (cel care oglindește și cel oglindit) vor prezenta gesturi, idei, comportamente oarecum similare, ei pot crede că împărtășesc aceleași valori sau interese.

Un set de celule nervoase specifice din creier, numite ”neuroni oglindă”, sunt responsabile de oglindire. Acești neuroni oglindă sunt o descoperire relativ recentă (sfârșitul anilor ‘90) când oamenii de știință italieni Giacomo Rizzolatti și Vittorio Gallese împreună cu echipa lor au observat creierele maimuțelor. Ei au observat că anumite celule din creierul maimuței se activau atunci când o maimuță realiza o acțiune. Aceleași celule se activau și când maimuța urmărea o altă maimuță făcând aceeași acțiune.

Cu ajutorul neuronilor oglindă învățăm foarte repede în primii ani de viață să zâmbim, să plângem, să ne încruntăm, să exprimăm discomfort, să cerem ajutorul, să mergem, să mâncăm singuri… De fapt, să preluăm din setul de comportamente și norme ale familiei și grupurilor din care facem parte. Prin oglindire, practic, copilul are acces la informațiile furnizate de toți strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei extinse. Pe baza acțiunii acestor neuroni putem explica acum de ce simțim nevoia de a căsca când vedem pe altcineva căscând, sau de ce bebelușii imită mișcările gurii și expresiile faciale ale celor ce-i îngrijesc.

Importanța oglindirii subliniază că sugarii își formează în primul rând abilități sociale de la părinți și, astfel, un mediu care nu susține oglindirea poate inhiba dezvoltarea socială a copilului. Ca atare, unele persoane cu anumite dificultăți sociale sau de dezvoltare pot fi mai puțin naturalizate cu fenomenul de oglindire, deoarece sunt mai puțin conștiente sau interesate de acțiunile celor din jurul lor, sau mai puțin expuse la modele sau tipare comportamentale viabile. Această caracteristică poate cauza dificultăți suplimentare acestor persoane, deoarece fără oglindire, stabilitatea conexiunilor cu alte persoane va fi mai dificilă. În plus, persoanele fără un exercițiu natural și precoce al oglindirii pot avea dificultăți în anumite contexte sociale, deoarece pot fi mai puțin capabile să înțeleagă perspectiva altor persoane fără o explicație amănunțită.

Dintr-o perspectivă evolutivă, a fi sincronizat cu membrii grupului de origine, a fost vital pentru supraviețuire, iar oglindirea (prin complexul mecanism al neuronilor oglindă) stabilește relații extrem de strânse între membrii unui grup social. Totodată, să nu uităm că mecanismul de oglindire este prezent chiar înainte de a ne naște: bătăile inimii bebelușilor prezintă același ritm ca al mamelor lor.

“Suntem extraordinare creaturi sociale. Supraviețuirea noastră depinde de înțelegerea acțiunilor, a intențiilor și a emoțiilor celorlalți. Iar neuronii oglindă ne permit să pricepem intențiile altora, nu prin înțelegere conceptuală, ci prin simulare directă: prin a simți, nu prin a gândi” (G. Rizzolatti).

1pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Într-una din vizitele mele de activități într-un centru de plasament (mulțumesc Asociația de Poveste pentru suport și susținere), un adolescent m-a întrebat foarte contrariat care este motivul pentru care unii oameni fac activități de voluntariat. De ce își ”consumă” timpul și energia pentru a ajuta, ce ”câștig” au acești oameni pentru astfel de activități… Cred că am reușit să ofer un răspuns destul de coerent pentru că adolescentul curios și-a pus apoi o întrebare legată de timpul în care va face și el astfel de activități. Inspirat de acea discuție, astăzi, pagina Dicţionarului de fericire se va concentra pe unul dintre conceptele fără de care voluntariatul nu ar fi posibil.

Reciproc = 1. (Despre acțiuni, fenomene, sentimente etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile; 2. formă de exprimare care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau de mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. (dexonline.ro)

Trăim într-o lume în care unul dintre principiile morale ale educației se referă la a-i trata pe ceilalți așa cum ne-ar plăcea noi să fim tratați. Să dezvoltăm anumite comportamente așa cum ne-ar plăcea să fim tratați de către cei din jurul nostru. Poate tocmai din această cauză cei mai mulți dintre noi au tendința de a simți că este necesar să fie răsplătiți atunci când fac un lucru bun pentru alții sau să răsplătească atunci când ei înșiși sunt destinatarul unor fapte bune de la alții. Poate așa apare această reacție de a ne simți oarecum obligați să facem același lucru bun în schimb: când cineva face ceva pentru noi și noi trebuie să facem ceva pe măsură către acea / acele persoane: reciprocitatea. Pe lângă această posibilă cauzalitate, cercetătorii ștințelor sociale afirmă cu tărie că regula reciprocității este adânc înrădăcinată în cultura și dezvoltarea umanității în general. Asumarea reciprocității reprezintă una dintre cele mai vechi legi nescrise a oamenilor care și în prezent e la fel de puternică și influentă. Astfel, în cela mai multe cazuri, când facem ceva care aduce beneficii pentru altcineva, conexiunea emoțională care s-a creat cu acea persoană, o determină ca în timp să răspundă cu o acțiune pozitivă care ne avantajează în schimb. Reciprocitatea implică un schimb de sprijin bivalent benefic care face ca fiecare persoană dintr-o anumită relație să se simtă văzută, validată, îngrijită sau iubită.

Regula de aur, care spune „fă altora așa cum ai vrea ca ei să-ți facă ție” apare atât în scrierile spirituale religioase cât și în cele mai vechi norme legale cum ar fi Codul lui Hammurabi precizând clar faptul că o acțiune pozitivă va fi recompensată indirect cu o satisfacție personală, dar și atrâgând atenția că un comportament distructiv pentru cineva se va întoarce la fel de dăunător asupra celui care a inițiat acel comportament (”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Totodată principiul reciprocității a stat la baza primelor schimburi între oameni, când aceștia se bazau pe reciprocitate ca formă de tranzacție, deoarece nu exista un sistem formal de guvernare sau comerț. Acest lucru este evidențiat și de arheologii Richard Leakey și Roger Lewin care în studiile lor susțin că oamenii au supraviețuit deoarece strămoșii noștri au învățat să împartă bunuri și servicii „într-o rețea onorată de obligații și asumări reciproce”.

Pe baza acestor considerente, actualmente putem defini reciprocitatea ca fiind un schimb bivalent între cel puțin doi participanți, schimb în care fiecare parte primește un beneficiu imediat sau viitor. General, reciprocitatea este schimbul de favoruri sau asistență între două sau mai multe persoane sau grupuri, în expectanța ca toate părțile să beneficieze de pe urma schimbului. Principiul reciprocității sau o anumită variație a acestuia se regăsește în multe discipline precum psihologie, economie, filosofie, antropologie sau fizică.

Ca și mecanism social putem evidenția doi poli: reciprocitatea pozitivă și cea negativă. Reciprocitatea pozitivă apare atunci când o acțiune comisă de un individ care are un efect pozitiv asupra altcuiva este răsplătită cu o acțiune care are un efect pozitiv aproximativ egal. De exemplu, dacă cineva are grijă de copilul vecinului care are o treabă urgentă, părintele care a primit acest ajutorprobabil va resimți nevoia de a face un mic cadou sau serviciu. Reciprocitatea negativă apare atunci când o acțiune care are un efect negativ este urmată cu o acțiune inversă care are un efect negativ aproximativ egal. Dar ce se întâmplă când favorurile nu sunt returnate? Pe de-o parte cine nu răspunde unui gest amiabil, s-ar putea să simtă un sentiment de povară, îndatorare sau chiar vinovăție. Pe de altă parte, atunci când simțim că noi nu am fost parte a reciprocității în forma de răsplătă, putem experimenta un fel sentiment de trădare sau dezamăgire, iar persoana care nu a returnat favoarea poate fi percepută ca egoistă, superficială sau avară. Din acest punct de vedere sociologii specifică faptul că relațiile de succes și durabile între oameni, fie că sunt intime, amicale sau profesionale, se formează cu precădere atunci când există echilibru între a oferi și a primi.

Această normă socială a reciprocității mai poate fi clasificată și după tiparul sau dinamica relației de răspuns. Astfel avem reciprocitatea echilibrată și cea generalizată. Un exemplu de reciprocitate echilibrată este dintre doi frați care își fac cadouri de ziua de naștere. Schimbul este considerat a fi egal deoarece fiecare participant este conștient că imediat sau la o dată estimată reciprocitatea va fi înfăptuită într-un mod oarecum echivalent. Diferența dintre reciprocitatea generalizată și cea echilibrată este percepția de tratament egal și durata acestui schimb. Definiția reciprocității generalizate este o relație între participanți în care un participant oferă ceva altui participant fără a aștepta un beneficiu de la acesta. Beneficiul viitor poate fi fie pozitiv, fie negativ și nu e obligatoriu să vină exact de la persoana care a primit comportamentul inițial. Un exemplu în acest sens este o companie care oferă o mostră gratuită unor persoane. Care ulterior, pot cumpăra sau nu acel produs promovat. Sau îl pot recomanda altor persoane. Chiar în momentul în care au primit acea mostră, sau niciodată.

În această categorie de reciprocitate generalizată întrevăd eu activitatea de voluntariat sau întrajutorare. Știm că reciprocitatea este un mecanism care a facilitat evoluția umană. Împărtășirea resurselor, promovarea comportamentelor prosociale și disponibilitatea de a ajuta ca să fim ajutați au permis umanității să avanseze și să se dezvolte.

Închei această succintă pagină cu îndemn al celebrului politician și filosof chinez antic, Confucius: Există, oare, vreun cuvânt care poate fi luat drept regulă de comportare pentru întreaga viaţă? Dascălul spune: Nu este oare reciprocitatea acest cuvânt? Ceea ce nu-ţi doreşti să ţi se facă, nu fă nici tu altuia. Și ceea ce dorești să trăiești, fă pentru alții.

Am discutat aici, de curând, despre procesul decizional și despre autodeterminare ca spectru motivațional esențial în determinarea oamenilor de a învăța, asuma, căuta, schimba, realiza, îndeplini, identifica un scop, un rol, un status, un obiectiv. Pe baza acestor subiecte am primit câteva întrebări de la cititori (Mulțumesc!) privind importanța stărilor emoționale în problematica decizională. Și pentru că a explica complexa relație dintre motivație și emoție ar necesita mult mai mult decât o pagină a Dicţionarului de fericire, astăzi o să propun să ne uităm la termenul care fundamentează relația emoție-motivație.

(a) regla = (verb.) 1. a reglementa funcționarea unui organ, a unui sistem etc. dintr-un organism viu. 2. a potrivi / a dirija cu scopul de a face o regulă de bună funcționare. (dexonline.ro)

Nu-i așa că se observă ușor asemănarea lingvistică dintre cuvintele emoție și motivație? Tulpina latină, -mot, înseamnă „mișcare” și, așa putem să înțelegem mai bine relația dintre dinamicele concepte de emoție și motivație. Mulți psihologi consideră că, în afară de tulpina lexicală comună, legătura dintre motivație și emoție a apărut din două motive: în primul rând, trăirea emoției și nevoile motivației activează sau determină comportamentul uman. În al doilea rând, ambele concepte sunt legate de o anumită energie și intensitate dinamică. Astfel, în timp ce cogniția pare a fi învelită în „răceală” și calm, emoția și motivația sunt adesea asociate cu presiunea și acțiunea.

În multe cazuri, o emoție este ceva care ne motivează. De exemplu, dacă suntem fericiți, suntem energizați să facem ceva care credem că ne va ajuta să menținem acel sentiment de plăcere. Dacă suntem supărați, putem fi motivați să acționăm (chiar și agresiv) împotriva persoanei / mediului / contextului care ne-a determinat acea stare. Dar se întâmplă destul de des și situația în care am fost triști pentru ceva, și tocmai acest lucru ne-a făcut să încercăm mai mult în a ne atinge anumite obiective. Acele emoții negative au putut chiar să ne ajute să ne ignorăm anumite suferințe, să ne motivăm mai acerb în a ne căuta o soluție optimă pentru o nevoie internă. De asemenea am trăit și situații în care am fost încântați, fericiți, entuziaști să realizăm ceva, dar ne-a lipsit dorința de a începe?

Echipa de psihologi Thayer, Newman și McClain au dezvoltat ample studii privind auto-reglarea dintre emoții și motivații, explicând că emoția este legată de motivație în așa fel încât ființele umane tind să execute lucruri care speră că vor duce la fericire, satisfacție și orice altă emoție pozitivă. Acestea fiind spuse, emoțiile ar putea fi privite ca o recompensă sau o pedeapsă pentru un anumit comportament motivat. Totuși, analizând relațiile dintre schimbarea unei dispoziții proaste, creșterea energiei și reducerea tensiunii, echipa de cercetare psihologică remarcă faptul că nu există o relație directă emoții pozitive = motivație pozitivă (puternică) sau invers. De fapt, ambele constructe psihologice: emoțiile și motivațiile se bazează pe relația dintre individ și mediul său. Intern sau extern. Astfel ajungem la conceptul de reglaj și de reglare.

O emoție reprezintă o stare mentală și fiziologică de energie care ne captează atenția și ne ghidează un comportament. Emoțiile au în mod normal un rol adaptativ și de dezvoltare: avem grijă de copiii noștri din cauza dragostei pe care o resimțim pentru ei, evităm să mergem pe bicicletă cu ochii închiși pentru că ne temem de un accident, simțim un val de pierdere când ne depărtăm de oamenii dragi sau adoptăm o poziție de regret față de cineva față de care știm că am greșit. Dar emoțiile pot fi, de asemenea, distructive (pentru noi sau cei din jurul nostru). Atunci când trăim furie, frică, rușine, vinovăție, invidie sau frustrare ne setăm să ne atacăm pe noi înșine sau pe alții. Când emoțiile sunt prea intense, ele ne pot cauza probleme.

Unii oameni sunt obișnuiți și lejeri în a-și regla emoțiile, fiind conștienți atât de experiențele lor interne (incluzând aici și perspectivele proceselor lor decizionale sau motivaționale) cât și de sentimentele trăite. Pot exista o serie de motive pentru care cineva își pierde controlul asupra emoțiilor: predispoziții genetice, lipsa unor modele comportamentale în acest sens, existența unor situații negative cu spectru traumatic sau anumite schimbări fiziologice cum ar fi scăderea bruscă a concentrației zahărului din sânge. Cu toate acestea, există anumite metode prin care putem să ne creștem capacitatea de reglare și control al emoților.

Principalele strategii care ne pot ajuta să ne reglăm emoțiile se referă la:

1. conștientizarea emoțiilor – Crescând gradul de conștiență al acestor emoții le putem controla mai eficient. Oare în ce părți ale corpului iradiază aceste emoții? În stomac, inimă sau în cap? Simptomele fizice pot oferi indicii despre intensitatea reglajului emoțional. Ulterior, exercițiul de a numi emoția ne poate ajuta să obținem controlul asupra a ceea ce se întâmplă. Mulți dintre noi simțim mai multe emoții la un moment dat, așa că a le identifica concret pe fiecare ne ajută: oare ce emoție e predominantă? sau e mai de durată? sau pe care o resimt și alte persoane? este mânie, tristețe, dezamăgire sau resentimente, frică? Capacitatea de a denumi emoțiile ne va ajuta să ne apropiem cu un pas de reglarea emoțională dorită.

2. identificarea și reducerea factorilor declanșatori – Nu o să putem evita toate emoțiile negative, dar putem să căutăm modele sau factorii care sunt prezenți atunci când simțim aceste emoții; când identificăm acești factori declanșatori, putem să le gestionăm mai ușor.

3. abordarea ”altfel” a emoțiilor neplăcute – Emoțiile se întâmplă rapid și ne antrenează în anumite comportamente la fel de rapid.O principală abilitate în reglarea emoțiilor dificile, este să ne oferim o pauză. Să lărgim tempoul dintre declanșare emoțională și răspuns comportamental. În plus, acordând atenție la ceea ce este în interiorul nostru, ne ajută să evităm angajarea în tipare de gânduri sau comportamente negative atunci când ne aflăm în mijlocul unei dureri emoționale.

Emoțiile fac parte din viața noastră de zi cu zi, și a pretinde că nu există nu le va face să dispară. În loc să încercăm să le evităm, ar trebui să încercăm să dezvoltăm inteligența emoțională și abilitățile de reglare. Gestionarea propriilor emoții poate fi dificilă și necesită de un grad ridicat de conștientizare de sine. Care poate începe și prin asumarea acestor informații despre ceea ce simțim și trăim.

De ce facem lucrurile pe care le facem? De ce am plecat azi dimineață la lucru, deși încă eram un pic obosiți? De ce am luat micul dejun sau doar am băut o cafea? De ce avem atâtea de făcut și totuși uneori nu reușim să facem mai nimic? De ce am scris acest articol și mai ales, de ce îl citești tu? Răspunsul unitar al acestor întrebări este motivația. Dar pe lângă faptul că vedem că nu ne motivează aceleași valori ca și pe colegii noștri de birou, sesizăm că și noi suntem atât de dinamici în propriile mecanisme de motivare. Gradul de motivație oscilieză și este atât de inegal uneori…

Astăzi, pagina Dicţionarului de fericire¹ schițează unul dintre conceptele fundamentale din spatele întregului proces motivațional.

Autodeterminare = (subst.) 1. Dreptul unui popor de a lua singur decizii în problemele politice, economice, administrative, culturale, naționale, fără imixtiuni din afara sa. 2. Ansamblu de acte normative care pun în aplicare principiul autodeterminării. (dexonline.ro)

Principiul autodeterminării, alături de alte principii, este proclamat în Carta Organizației Națiunilor Unite, și urmărește sprijinirea și dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni, pe baza dreptului popoarelor și al națiunilor de a-și determina singure cursul propriilor dezvoltări politice, economice, culturale și sociale, fără intervenții directe sau indirecte din exterior. Principiul autodeterminării constituie o normă generală care produce efecte juridice pentru întreaga comunitate de state. După cum ușor se poate vedea, conceptul de autodeterminare este utilizat în special în domeniul administrativ, legal și politic, și face referire la capacitatea cetățenilor unui teritoriu legal constituit ca stat de a lua decizii cu privire la viitorul lor.

În domeniul psihologiei și/sau psihoterapiei, autodeterminarea (personală) se referă la capacitatea unei persoane de a decide și a hotărî pentru sine ceea ce îl privește. Acest fapt se bazează pe caracteristica marii majorități în care fiecare dintre noi are puterea de a lua decizii și de a-și structura scopul/parcursul vieții sale în funcție de voința sa. În acest sens, autodeterminarea nu implică doar drepturile și libertățile de sine, ci și responsabilitatea pentru deciziile luate ca scop al creșterii și dezvoltării personale.

Pe baza acestui concept, al autodeterminării, se structurează mecanismele motivaționale, care determină oamenii să învețe, să își asume, să schimbe, să caute, să identifice un scop, un rol, un status, un obiectiv de viață.

Celebrii psihologi americani, Richard Ryan si Edward Deci au structurat, în anii ’70, o teorie a autodeterminarii, care este și în prezent adnotată și completată cu numeroase studii și cercetări. Principala întrebare care a inspirat cercetarea în acest sens este ”de ce oamenii acționează sau nu în anumite moduri”, iar cei doi cercetători au identificat trei obiective majore care influențează întreg spectrul motivațional. Astfel, pentru ca o persoană să devină responsabilă, hotărâtă și pe deplin funcțională, are nevoie să își acopere trei nevoi psihologice de bază: autonomia, competența, relația.

Cercetătorii susțin că facem ceea ce facem deoarece suntem motivați de combinația acestor trei nevoi de bază, care ne ghidează comportamentul. Nevoia de autonomie se referă la dorința de a avea libertatea de a face propriile alegeri și să nu fim forțați să facem ceva ce nu ne dorim. Ne motivăm mai eficient când simțim că facem ce vrem și nu sub un anume control. Cerința de competență se poate explica prin faptul că nu agreăm să fim confruntați cu sarcini pe care nu le înțelegem. În plus, ne dorim să simțim că avem abilitățile necesare pentru a putea duce la bun sfârșit activitatea dorită. Sentimenul de a fi eficienți ne crește considerabil motivația viitoare. Al treilea nivel reprezentat de conexiune indică nevoia de apartenență: apreciem când e nevoie de noi și ne demotivăm când ne simțim inutili. Ne motivează să fim observați, validați, lăudați, adică în contact și relație cu alții.

Astfel, poate, suntem mai aproape de a explica anumite situații cum ar fi: un copil este total demotivat de o anumită materie școlară. S-ar putea ca nivelul de predare să fie prea ridicat pentru el, și astfel, acel copil nu înțelege și se simte deconectat de materie. Nevoia lui de competență rămâne total nesatisfăcută, autonomia îi este subminată, toate acestea determinându-l să piardă controlul asupra situației și să creadă/simtă că acea materie chiar nu are rost. Sau de ce unii copii învață doar pe baza unor motivații externe: pentru că acelor copii le lipsește autonomia în procesul de învățare, nevoia de recompense motivându-le propriile alegeri. În același timp teoria autodeterminării poate face diferența între motivațiile aceluiași tipar comportamental. Astfel, dacă cineva renunță la fumat, pentru că altfel nu poate face o anumită operație, sau din cauze material-financiare, nu prezintă aceeași consistență motivațională, ca o altă persoană care renunță la fumat pentru că el, personal, crede că este un obiectiv important de îndeplinit pentru persoana și sinele lui. Astfel, primei persoane se pare că îi lipsește autonomia (face acest gest pentru că ”ceva” îl obligă), competența (e confruntat cu o opțiune pe care nu o controlează) sau relația (utilitatea acestui comportament nu e asumată pentru sine). A doua persoană din exemplul anterior se pare că renunță la fumat pentru că își prețuiește sănătatea, iar acest fel de a fi este în concordanță cu celelalte obiective ale ei în viață (de exemplu, menținerea unei rutine regulate de exerciții fizice, conviețuirea cu bucurie alături de familia sa), demomnstrând autonomie, competență și relație. Adică e mult mai bine autodeterminat!

Complexul sistem psihic uman ne structurează acest nivel de autodeterminare la diferite grade de excelență, putând fi la un moment dat perfect motivați ( autonomi, competenți și conectați față de un anumit obiectiv), pentru ca pentru un alt scop să fim demotivați complet. Astfel, în momentul în care resimțim demotivare, soluția posibilă ar putea fi creșterea autodeterminării, prin oricare dintre componentele sale. Richard Ryan si Edward Deci au observat că atunci când nevoile lor psihologice sunt îndeplinite, oamenii tind să tind să învețe mai profund, să fie mai creativi, să performeze mai bine la sarcini care necesită angajamente de înaltă calitate și să dezvolte relații autentice cu cei din jur.

Facem atât de multe lucruri în fiecare zi, și toate acestea cer un anumit nivel motivație. Prin conștientizarea și aprofundarea punctelor forte ale autodeterminării, putem fi mai bine pregătiți să dezvoltăm comportamente eficiente pentru sănătate, bunăstare și fericire.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!