0788 233 800 psiholog@adibratu.ro

Identitatea Romaniei

Ernest Gellner (celebru profesor-cercetător şi filosof al societăţii secolului XX) afirma că „doi oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă ei se recunosc ca aparţinând aceleiaşi naţiuni. Pe de altă parte naţiunea va avea rolul de a oferi oamenilor care o crează răspunsuri şi resurse la întrebări de genul: ”cine suntem?”, ”ce ne ține împreună?”, ”ce avem în comun?”, ”de ce suntem împreună?”, ”de cine aparținem?”, ”ce am moștenit și ce o să lăsăm în urma noastră?”.

Astăzi vreau să dedic paginaDicţionarului de fericire1, unui concept care poate fi un posibil izvor al faptului că împreună, astăzi, ne gândim la aceste întrebări.

Identitate = (subst.) 1. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 2. Asemănare, similitudine, potrivire perfectă (dexonline.ro)

Înpsihologie termenul „identitate” este frecvent folosit pentru a descrie caracteristicile, trăsăturile sau specificităţile distinctive care fac un individ unic. Astfel, identitatea personală a cuiva va cuprinde, dar nu se va limita, la un mod de a fi, de a se comporta, de a simţi, gândi, reacţiona a acelei persoane cu asumarea unor variabile externe acesteia precum situaţii, contexte, antecedente sau schimbare. Ulterior, conform postulatului lui Peter Burke, istoric şi profesor britanic, aceasta „identitate” ne răspunde nouă înşine cine suntem, dar şi arată altora acest lucru, oferindu-le posibilitatea de a se ralia sau nu cu noi. Astfel apare ceea ce sociologii numesc identitatea colectivă, în care accentul este pus pe comportamentele de rol sau pe caracteristicile specifice ale unui grup. Exact pe baza acestor abordări propun să ne uităm astăzi, 1 Decembrie, la ideea de Identitate națională.

Identitatea naţională se referă atât la sentimentul de apartenență a unei persoane la statul sau naţiune sa, cât şi la simţămintele şi credinţele împărtășite de un grup de oameni despre națiunea lor. Identitatea națională poate fi privită şi ca o conștientizare, recunoaștere şi asumare a diferenței dintreeu-noi” și „ei”, pe baza prezenței unor elemente comune, în viața de zi cu zi a oamenilor: simboluri, limbă, istorie, tradiţii, religie, cultură…

Identitatea naţională desemnează ceea ce oamenii unui anumit stat au specific (distinct de alte comunităţi naţionale)şi reflectă calea specifică în care acei oameni îşi organizează viaţa printr-un mod particular de a răspunde la constantele universale ale culturii: habitare, îmbrăcăminte, hrană, religie, joc, artă, comunicare, limbă! Identitatea naţională derivă din participarea oamenilor la aceste specifice şi presupune, totodată, anumite atitudini pozitive faţă de valorile naţionale: ataşament şi mândrie, sentimente de protecţie, apartenenţăşi loialitate faţă de membrii grupului naţional, asumarea şi împărtăşirea aceloraşi tradiţii şi obiceiuri.

Identitatea națională nu este o trăsătură înnăscută și este în esență construită social. Automat este un mecanism extrem de dinamic şi poate tocmai din această caracteristică pare să o facă tot mai puţin vizibilă (cel puţin pentru poporul nostru). În trecut identitatea naţională se baza preponderent pe elemente mai mult legate de etnic: moștenirea biologică, relațiile de sânge, structuri comune în limbă și religie, istoria locală. Fără a fi contestate toate aceste valori, în prezent, identitatea naţională se concentrează pe lege şi legislaţie, libertate, unitate prin consimţământ sau pluralism democratic. În trecut naţiunea crea persoana, astăzi persoana creează naţiunea. Şi automat identitatea naţională, generând o cultură comună distinctă prin care toți cetățenii îmbrățișează comunitatea.

Pe baza acestei dinamici cred că am putea astfel să răspundem mai uşor la întrebarea destul de generică a prezentului: „românii trăiesc sau nu o criză identitară?”. Eu cred că nu! Doar ne modelăm această identitate românească la tot ce ţine de actualul ţării noastre, raportându-ne la atât de multe variabile contextuale prezente: de la marea familie europeană din care facem parte până la provocările crizelor umanitare, sociale, economice care ne ating direct sau indirect. Horia Roman Patapievici subinia că identitatea efectivă a unui popor este realizata de politica pe care o face sau pe care o suporta, dar, în acelaşi timp fiecare dintre noi este responsabil de această identitate! Uitându-ne cu atenţie şi respect la tot ceea ce suntem şi vrem să fim putem da cu adevărat sens şi valoare identităţii noastre de români!

La mulți ani, români! La cât mai buni ani, Românie!

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

A te simți jignit

Una dintre cele mai cunoscute organizații neguvernamentale care apără și promovează drepturile copilului în România, Salvaţi Copiii, trage un semnal de alarmă privind fenomenul de bullying, subliniind faptul că aproape 3 sferturi dintre şcolari au “trăit” un astfel de eveniment din perspectiva de victimă, agresor sau martor. În sprijinul diseminării a ceea ce înseamnă acest adevărat flagel social, am prelucrat în paginile Dicţionarului de fericire câteva din comportamentele precursoare bullying-ului: intimidare şi tachinare. Ambele au o anumită subiectivitate în ceea ce priveşte caracterul volitiv al intenţiei de a răni. Astăzi o să definim un comportament în care intenţia de a agresa este pe deplin asumată, apropiindu-ne astfel de zona cea mai dureroasă a bullying-ului.

A jigni = (verb.) 1.A atinge pe cineva în onoarea sau în demnitatea sa; a ofensa, a insulta. 2. A înjosi prin vorbe sau purtare nedemnă. (dexonline.ro)

Sunt convins de faptul că cei mai mulți dintre noi am trăit anumite emoţii negative (durere, frustrare, invalidare, umilire) în diferite contexte sociale când am fost expuşi într-un mod voluntar la o remarcă denigratoare adresată nouă în mod direct, la un comentariu despre noi sau la un anumit comportament al cuiva din cercul nostru social. Atunci când vine vorba de jigniri ne gândim automat la înjurături, remarci pline de răutate, etichetări negative şi admonestări verbale, reproşuri sau pur şi simplu atitudini sau reacţii ofensatoare şi degradante. De regulă, persoana care jigneşte o face într-un mod intentionat (cazurile în care se întâmplă acest lucru într-un mod pur accidental fiind rapid catalogate ca greşeli sau erori de comunicare şi relaţionare). Dar oare ce declanşează acest tip de manifestare? Din păcate nu există o abordare unitară care să explice dinamica nevoii unei persoane de a apela la jigniri faţă de semeni de-ai săi, principalele teorii subliniind trei mari posibile explicaţii ale acestui comportament. Astfel o persoană jigneşte pentru că:

  1. aşa îşi poate structura un proces de diminuare a capacităţilor psihice ale persoanei victime; prin destructurarea imaginii şi încrederii de sine a victimei sau prin provocarea de vinovăţie, persoana care jigneşte urmăreşte un fel de manipulare prin care îşi va edifica (pentru sine sau pentru alţii) o imagine, un status, un rol de superioritate şi putere (de exemplu: „tu nu eşti în stare de nimic” / „nu poţi nici să treci strada fără mine” / „nici să respire nu ştie fără să-i spună cineva”).
  2. prezintă o slabă capacitate de a integra diferenţele dintre Sinele personal şi Sinele altor persoane; totodată managementul deficitar al iertării sau poziţia narcisistă prin care adevărul subiectiv e obligatoriu pentru toţi, oferă unor persoane „dreptul” de a eticheta jignitor (de exemplu: „eşti …. pentru că…” / „tu şi tot neamul tău sunteţi…” / „cine crede că… ,e prost” / „toţi cei care pleacă din ţară sunt nişte trădători”).
  3. se confruntă cu o frustrare legată de anumite așteptări eșuate; pe baza unor astfel de trăiri se poate naşte dorinţa de a pedepsi sau eticheta într-un mod jignitor (de exemplu: „eşti un prost că nu ai înţeles ce vroiam eu” / „a fost un măgar atunci când…” / „când am văzut ce primar a ieşit mi-am dat seama că sunteţi …”)

In afară de aceşti posibili determinanţi ai unui comportament de jignire, din calitatea mea profesională de psiholog – psihoterapeut, cred că trăim o perioadă în care diferenţele de opinie şi libertatea de exprimare contrabalansează de tot mai multe ori anumite libertăţi esenţiale (libertatea de a fi diferit, libertatea la viaţă privată, libertatea la credinţă şi spiritualitate). Iar rețelele de socializare sunt un teren propice pentru aceste tipare comportamentele. Fiecare dintre noi are dreptul să aibă propriile opinii și să le şi exprime, dar cu asumarea unei anumite limite, desigur. Este inacceptabil ca exprimarea noastră să se axeze într-un mod repetat şi voluntar pe devalorizare, critici și insulte gratuite, ofense şi denigrări. Din acest punct de vedere am putea explica un comportament jignitor ca o modalitate total neetică (posibil structurată pe o educaţie deficitară) şi absolut subiectivă de a transmite cuiva un anumit aspect deranjant din comportamentul său.

Ce e de făcut când ne confruntăm cu un astfel de comportament? Pentru persoana care apelează în mod frecvent la jigniri e util să-i arătăm că are posibilitatea de a alege: în loc să ofenseze poate să accepte orice diferenţă de opinie, de percepţie, de judecată, fel de a fi sau să respingă aceste diferende, dar fără ofensă.

Pe de altă parte „jignirile implică două părți, un făptuitor și o țintă, eventual și o audiență. Nu poate exista insultă / o jignire fără un făptuitor sau fără o parte insultată. Dacă ținta nu va înregistra faptele sau cuvintele cuiva ca pe o insultă, aceasta nu poate reprezenta cu adevărat o jignire, chiar dacă publicul care asistă a recunoscut intenția”, arată Yiannis Gabriel, profesor de teorie organizațională la Universitatea din Bath.

Atunci când vrem să facem față insultelor, nu există un mod corect de a reacționa, pentru că psihicul nostru se va simţi îndreptățit să găsească soluţii pentru a-l bloca pe abuzator. Modul în care cineva reacționează la o jignire va depinde de eveniment, de persoană, de mediu, de audienţă, de starea subiectivă în care ne aflăm sau alte multe variabile personale şi de mediu. În general există două variante generale majore: uneori evaluăm situația și consecințele, ne asumăm controlul şi ne ocupăm de problema cu calm, stopând agresorul sau îndepărtându-ne de el. Alteori, putem fi reactivi, cu o explozie de eliberare de emoții, care ne fac să ne „pierdem” simțul rațiunii şi să alunecăm într-un schimb de jigniri care o să ne afecteze din nou şi din nou. Părerea mea este că atunci când simţim că cineva intenţionează să ne jignească (prin ironii, comentarii, acțiuni etc) cel mai potrivit e să nu răspundem cu aceeași atitudine, întrucât vom menține o stare de tensiune cu multe emoții negative și toate acestea se vor răsfrânge din nou asupra noastră.

Altfel spus, putem bloca un act de jignire dacă alegem să nu fim o victimă sau o țintă unui comportament ofensator direct adresat nouă. Asumându-ne faptul că nu deţinem controlul asupra a ceea ce fac ceilalți, putem să ne focusăm controlul asupra reacțiilor noastre. Distanţa, indiferența faţă de atac, întreruperea sau securizarea relației cu persoana agresoare, filtrarea persoanelor din proximitatea socială pot fi măsuri optime pentru a ne îndepărta de statutul de victimă a unei jigniri. Da! este dificil să gestionăm uneori orice formă de jignire, însă putem să ne concentrăm să alegem (chiar dacă nu instant) o variantă cât mai optimă pentru noi.

Papa Francisc spune: „atunci când îi insultăm / jignim pe ceilalți, încercăm să îi reducem la tăcere, să le luăm orice posibilitate de a reacționa, să le reducem stima de sine. Jignirea are la bază invidia, concurența, rivalitatea. Aceste lucruri trebuie eliminate din inima noastră, pentru ca lumea să devină mai bună. O persoană care păstrează seninătatea și iubirea în suflet nu va insulta niciodată pe nimeni.” Şi, foarte probabil, nici nu va fi atrasă uşor într-un rol de victimă a unei jigniri.

Să evităm tachinarea

Săptămâna trecută am început o mică analiză privind un fenomen din ce în ce mai amplu şi mai de necontrolat în unităţile şcolare din România (şi nu numai): bullying-ul. Şi tocmai pentru că acest complex comportament poate atât de uşor să interfereze negativ cu fericirea anumitor copii, am decis să conturăm câteva pagini ale Dicţionarului de fericire pe principalele aspecte psihologice ale unor astfel de manifesări. Am discutat despre intimidare (şi perspectiva caracterul său voluntar – involuntar) iar astăzi o să ne axăm pe un comportament în care intenţia este asumată şi atent direcţionată.

A tachina = (verb.) 1. a necăji în glumă și fără răutate, a contraria în lucruri mărunte; 2. a glumi pe socoteala unei persoane cu însăși acea persoană. (dexonline.ro)

Personal, această definiţie îmi ridică anumite dileme (poate din cauza formării mele de psihoterapeut?!): nu pot înţelege foarte clar combinaţia „a necăji” cu „fără răutate”, apropierea acestor expresii părând un oximoron (figură de stil care combină doi termeni contradictorii; de exemplu soarele negru sau tăcere asurzitoare). Din perspectiva mea „a necăji” induce clar o anumită doză de răutate. E adevărat o doză care poate fi la un nivel atât de scăzut încât să nu provoace reacţii comportamentale, dar totuşi e un dram de răutate. Ca atare am căutat să definesc mai larg conceptul de astăzi „a tachina”, prin intermediul unor alte surse explicative.

Am găsit astfel o abordare deosebit de interesantă a unui psiholog specializat pe relaţia dintre emoții şi interacțiune socială, profesor la Universitatea Stanford: Dacher Keltner defineşte tachinarea ca o provocare jucăușă în care o persoană comentează ceva relevant despre o altă persoană, adresându-i-se direct. Tachinarea este îndreptată către ceva relevant pentru persoana ţintă: un comentariu privind o caracteristică a acelei persoane sau a relaţiilor ei etc. Însă componenta cea mai importantă pe care cercetătorul o atribuie comportamentului de tachinare este faptul că această provocare (verbală sau fizică – o remarcă „acidă” sau un gest „jenant” care atinge un subiect uşor disconfortant pentru subiectul ţintă) este însoţită de anumiţi markeri care semnalează caracterul ludic şi non-agresiv al acestui comportament. Aceşti indicatori includ, dar nu se limitează la utilizarea unor voci / tonuri improprii vorbitorului, utilizarea de cântece, rime, expresii faciale exagerate, metafore sau posturi corporale simbolice. Inclusiv viteza, ritmicitatea sau erorile gramaticale folosite în comunicare pot arăta spectrul jucăuş al transmiterii mesajului. Cel care iniţiază comportamentul de tachinare îşi asumă din start că, dacă provocarea sa este prea dură, persoana ținta riscă să fie jenată, iar tachinarea riscă să pară agresivă. Tocmai pentru a minimiza aceste riscuri, tachinările sunt obligatoriu însoțite de acele comportamente jucăușe menite să semnaleze că abordarea nu este menită să fie luată prea serios, ci că este redată cu un spirit de joacă.

Altfel spus tachinarea reprezintă un mod alternativ de a atrage atenţia sau a comenta ceva relevant pentru o persoană. Şi, dacă ne uităm în trecut observăm acest tipar de comunicare alternativă: bufonii și măscăricii se bucurau de un statut înalt. Cu un spirit extrem de acid de exprimare („limbă ascuțită”), ajutaţi şi de o diversitate de ținute jucăuşe, dar şi extrem de provocatoare, aceştia dezvoltau o serie de comentarii şi farse amuzante, evidenţiind caracteristici de necomentat altfel. „Ocupaţia” bufonului era în fapt tachinarea – un stil de comunicare provocator jucăuș prin care se evidenţia o caracteristică personală sau socială şi se propunea voalat o perspectivă de schimbare. Astfel tachinarea s-a definit ca o reflecție sinceră asupra anumitor diferențe, exprimată în glumă…

Uneori, însă, să tachinezi pe cineva chiar şi într-un mod jucăuș sau să-l faci de râs cu umor nu este atât de distractiv pentru toţi. Mai ales dacă persoanei-subiect al tachinării nu i se pare amuzant (au existat destui bufoni decapitaţi de stăpânii lor…). Uneori, fie tachinarea în sine, fie bunele intenţii ale persoanei care tachinează este ambiguă. Iar când se întâmplă acest lucru, tachinarea devine o formă (mai mult sau mai puţin subtilă) de agresiune. Indiferent de motiv, persoana tachinată se simte confuză, nesigură pe ea și enervată de toate acele comportamente sau comentarii pe care le etichetează ca fiind răutăcioase, incorecte sau de prost-gust. Când se întâmplă acest lucru, e tentant să se dea vina pe țintă spunându-i să „învețe să accepte o glumă” sau „să nu mai fie atât de sensibilă”. Iar această glisare a responsabilităţii asupra persoanei care este tachinată face situația mai inconfortabilă sau chiar traumatică.

În concluzie un astfel de comportament poate fi recepţionat ca o tachinare jucăușă sau o comunicare agresivă cu potenţial de a răni. Depinde în cea mai mare măsură de interpretarea persoanei ţintă. Dacă cineva se percepe pe sine ca fiind victimă, tachinarea este considerată vătămătoare. Cu atât mai mult dacă cealaltă persoană continuă să „tachineze” după ce i s-a cerut să se oprească, atunci este o formă de agresiune sau abuz.

Soluţia optimă pentru stoparea unui comportament de tachinare se referă în primul rând la dezvoltarea capacităţilor de socializare alături de persoane care empatizează, răspund pozitiv atunci când li se cere să înceteze tachinarea şi își acceptă responsabilitatea când au rănit. Totodată propria noastră stimă de sine ne ajută să putem face faţă sau să respingem tachinarea abuzivă. Prin faptul că ne putem ancora de realitatea noastră internă care să verifice valoarea de adevăr a celor spuse pe seama noastră de alţii. Iar când simţim că nu putem face unui proces de tachinare, puterea de a diminua efectele dureroase va fi tot în mâinile noastre prin apelarea la familia, grupul sau colectivitatea în care suntem integraţi şi admiraţi…şi doar în joacă tachinaţi…

O vorbă din popor ne spune că cei care se iubesc se tachinează. Ce ar fi ca noi să acceptăm să fim tachinaţi doar de cei care cu adevărat ştim că ne iubesc?!

Să reducem intimidarea

Deşi cursurile şcolare s-au reluat de puţin timp după o scurtă vacanţă, parcă au explodat ştirile privind violenţa, agresivitatea, bullying-ul sau alte comportamente indezirabile ale unor şcolari. Marea majoritate a acestor manifestări au ca şi victime directe alţi copii care ajung să se simtă răniți, nesiguri și vulnerabili. Iar repetarea unor astfel de episoade ar putea să-i facă pe aceştia să se simtă nerespectați, neajutorați, singuri şi fără nici o putere să schimbe lucrurile. Având în vedere aceste aspecte, precum şi multiplele discuţii deschise de cadre didactice sau părinţi privind aceste probleme, am decis să conturăm câteva pagini ale Dicţionarului de fericire pe câteva perspective psihologice ale acestor provocări. Astăzi o să ne uităm la un comportament care mi se pare fundamental în procesul analizei agresivităţii şi a bullying-ului.

Intimida = (verb.) 1. A face (pe cineva) să devină sau a deveni timid; 2. a insufla cuiva sau a simți teamă, frică; 3. a (se) speria; a (se) încurca, a (se) zăpăci, a (se) fâstâci. (dexonline.ro)

Deşi definiţia Dex-ului subliniază clar şi valoarea reflexivă a verbului în forma de „a se intimida (cineva / cândva / cumva) pe sine însuşi”, discuţia noastră va viza doar valoarea tranzitivă a verbului în sensul „a intimida pe cineva”. Ca atare putem evidenţia ca fiind foarte clară explicaţia dată: intimidarea (actul de a intimida) reprezintă un comportament al unei persoane (sau mai multora) care determină ca o altă persoană să se teamă, să se sperie de ceva. Deosebit de important în această definiţie este faptul că nu se specifică absolut deloc caracterul de voinţă în derularea efectivă a actului intimidant. De ce? Pentru că a intimida poate fi un gest asumat şi clar intenţionat sau poate fi doar o manifestare involuntară care a determinat pe cineva să experimenteze panică, teamă, frică. Să explicăm:

În cazul unui act intenţionat, un comportament intimidant va presupune atitudini, posturi, cuvinte, acțiuni sau amenințări implicite care sunt etalate tocmai pentru că se ştie că vor putea provoca o teamă de vătămare a sănătății, siguranței sau imaginii unei anumite persoane sau asupra caracteristicilor ei (relaţii, proprietăţi, cunoştinţe). De regulă aceste acțiuni includ, dar nu se limitează la: amenințări cu agresiuni fizice sau atitudini de violenţă, intimidare psihologică sau hărțuire. Persoanele care folosesc intimidarea în mod conștient o pot face fie ca utilitate de a se apăra de anumite ameninţări asupra propriei lor persoane, fie ca abilitate de a determina anumite persoane să acționeze irațional şi cu teamă. Prin această insuflare a unei stări de frică altor persoane, cel care intimidează simte că va putea să-şi crească puterea, influenţa, controlul sau statutul personal. Totodată intimidarea voluntară poate fi declanşată pentru obţinerea unor beneficii materiale sau financiare de la persoana înfricoşată. Toate aceste potenţiale „câştiguri” clarifică una din teoriile explicative ale nevoii de a intimida: intimidarea este o consecință dezadaptativă a impulsului competitiv pentru ierarhizarea relaţiilor dintr-un grup (lucru foarte des observat la animale).

Pe de altă parte, de foarte multe ori ne dorim să influențăm modul în care oamenii din jurul nostru ne percep. Fie că este vorba de un profesor care doreşte ca studenţii lui să îl „vadă” cu o competenţă de necontestat, fie că un boxer vrea ca adversarii săi să-l vadă ca fiind puternic și „rău”. Atât profesorul, cât și boxerul vor dezvolta anumite modele de comportament care să le satisfacă doleanţele: profesorul s-ar putea să folosească formulări cât mai impresionante în prelegerile sale, în timp ce boxerul ar putea poza mereu încruntat. Deși aceste tipuri de autoprezentări sunt concepute pentru a determina anumite impresii asupra propriei lor persoane, ambele modele au capacitatea în primul rând de a intimida pe cei din jur.

Intimidarea joacă un rol permanent în interacțiunile noastre sociale de zi cu zi. Şi dincolo de caracterul de voinţă în „a fi intimidant” identificăm multe posibilităţi de manifestare a acestui proces. Unii oameni sunt intimidanți din punct de vedere fizic, alţii se impun intimidător datorită intelectului, personalităţii sau statutului lor social sau economic. Alți oameni ne pot intimida doar pentru că prin prezenţa lor ne amintesc de ceva / cineva care ne-a speriat mai demult. Analizând din poziţia celui care este intimidat, oricare ar fi sursa acestei intimidări, rareori o să fie discutată sau abordată, acest lucru fiind adnotat cu o recunoaştere deschisă a unei vulnerabilităţi ruşinoase. Acest lucru poate comporta riscuri reale, deoarece sentimentul de a fi intimidat poate declanșa un răspuns de luptă sau fugă, la fel ca la orice altă amenințare percepută.

Din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, cel mai eficace antidot pentru orice formă de intimidare este stima de sine. De ce? Pentru că în foarte multe situaţii „a fi intimidat” nu are o legătură prea mare cu persoana care ne intimidează, dar are o foarte mare legătură cu nesiguranța noastră. Oare cât de des suntem intimidaţi doar pentru că permitem nesiguranțelor noastre să creeze scenarii despre noi în raport cu alţii?! Câți oameni se confruntă cu o emoţie negativă atunci când se întâlnesc cu anumite persoane mai influente, mai bogate, mai impozante fizic sau pur şi simplu mai frumoase, deoarece cred că nu sunt suficient de buni pentru a comunica / relaţiona / colabora cu acele persoane?! Câți oameni evită să meargă la petreceri sau să vorbească în faţa unui public mai larg, doar pentru că simt că auditoriul îi va judeca, cataloga, rejecta?! Câţi oameni acceptă un comportament injurios sau defăimător doar pentru că încrederea în sine e la un nivel atât de scăzut încât nu pot să-şi construiască un mod adecvat de apărare, evitare sau chiar pedepsire a celui care îi răneşte?!

Din păcate, în zilele noastre, există destul de mulți oameni care se hrănesc din intimidarea altor semeni. Credinţa mea este că ei reuşesc acest lucru pentru că indirect le dăm voie. Indiferent de cât de puternici, inteligenţi, faimoşi sunt alţi oameni, şi noi suntem la fel de buni (sau chiar mai buni decât aceştia) în anumite domenii, contexte sau dimensiuni personale. Iar când simţim că singuri nu putem face unui proces de intimidare, puterea de a diminua efectele intimidării va fi tot în mâinile noastre prin apelarea la familie, grupul sau colectivitatea în care suntem integraţi şi admiraţi.

„Nu-ți permite niciodată să fii victimă. Nu accepta definiția nimănui despre viața ta, ci definește-te pe tine însuți.” – Harvey S. Firestone (celebru om de afaceri american)

Cum putem gândi

Am definit săptămânile trecute paginile Dicţionarului de fericire având ca bază previziunile de redimensionare a formării profesionale pentru angajaţii anului 2025 (anticipări stabilite de către Forumul Economic Mondial). Astfel, am discutat despre creativitate, dar şi despre întregul setting al abilităților de rezolvare a problemelor. Astăzi o să mă axez pe cea de-a treia caracteristică care completează topul primelor 3 estimări privind cele mai căutate abilităţi în cadrul pieţei muncii a viitorilor ani.

Critic = (adj.) 1. Care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. 2. Care demonstrează o evaluare atentă și o judecată pătrunzătoare (a unei persoane, a unui fenomen, a unei activități, a unei opere literare, de artă etc.). (dexonline.ro)

Abilitatea / deprinderea atât de căutată pe piaţa muncii se referă la a fi critic în toată complexitatea proceselor cognitive. Altfel spus a gândi critic. Gândirea critică defineşte capacitatea de a gândi clar și rațional, bazându-se pe analiza informaţiilor disponibile şi a cât mai multor şi variate dovezi, observaţii, relaţii, argumente a acestora, în scopul structurării unei judecăţi. Şi dacă această definiţie e un pic prea complicată vă propun un exerciţiu: căutaţi pe internet beneficii / riscuri privind consumul de alcool, cafea, droguri, jocuri video sau orice. Eu am făcut acest joc cu ciocolata neagră şi am descoperit beneficii precum: susţinerea aparatului cardiovascular, îmbunătăţirea funcţiilor cerebrale sau sprijin în diete de slăbire, iar ca dezavantaje: insomnii, nervozitate, deshidratare, dureri de cap, migrene, greaţă, constipaţie… Greu de stabilit, dacă e bine sau nu să mâncăm câteva pătrăţele de ciocolată neagră… Aici intervine, în fapt, procesul gândirii critice.

Având în vedere atât volumul uriaș de informații la care suntem expuşi în aproape orice domeniu cât şi libertatea şi amploarea opiniilor personale şi chiar a știrilor false, devin din ce în ce mai importante abilităţile precum capacitatea de a analiza toate aceste informaţii, rapiditatea de a evalua fiabilitatea unor surse, uşurinţa de a stabili anumite relaţionări logice de tip cauză – efect sau de a discrimina date, fapte, fenomene, observaţii și rezultate ale cercetării. În esenţă – a gândi critic. Şi cel mai probabil acesta este principalul motivul pentru care, gândirea critică se preconizează a fi una dintre cele mai vitale abilități pentru viitor. Gândirea critică este analiza în detaliu a unei probleme sau a unei situații, într-un mod cât mai obiectiv – adică o cât mai redusă influență a sentimentelor personale, opiniilor sau părtinirilor. Tot la nivel de ideal ar fi ca acest proces să se bazeze pe informațiile faptice, măsurabile şi recunoscute de cât mai multe surse independente.

Gândirea critică este o abilitate care ne permite să luăm decizii logice și în cunoștință de cauză, cât mai corect posibil. De exemplu, un copil care nu a dezvoltat astfel de abilități (gândirea critică e un proces care se dezvoltă la vârste mai mari) ar putea crede că Zâna Măseluţă a lăsat câţiva bani sub pernă pe baza poveștilor pe care le-a auzit de la părinții săi. Cu toate acestea, un gânditor critic poate concluziona rapid că acest lucru este extrem de puțin probabil – chiar dacă sub pernă nu mai există dinţişorul căzut, iar în schimb au apărut bănuţii.

Conceptul critic vine din grecescul ”kritikos” şi defineşte capacitatea intelectuală și a mijloacelor de judecată de a fi capabile să discearnă. Tocmai de aceea nu e de mirare că gândirea critică îşi are originile în Grecia antică, unde Socrate pune bazele unei adevărate strategii de gândire critică printr-o interogare socratică prin care subliniază importanța căutării de dovezi, a examinării raționamentelor și presupunerilor, analizarea conceptelor de bază și urmărirea implicațiilor „nu numai a ceea ce se spune, ci și a ceea ce se face” . El deschide perspectiva de a (ne) pune întrebări profunde care să provoace profund gândirea înainte de a accepta o opinie ca fiind o judecată de valoare. E important de subliniat aspectul reflexiv specific gândirii critice: gândirea critică se referă în primul rând la propria gândire. Cu scopul de a-i creşte eficienţa prin organizarea și clarificarea informaţiilor şi identificarea şi limitarea erorilor. Gândirea critică nu este îndreptată înspre exterior către rezolvarea problemelor, ci către interior spre „îmbunătățirea” propriei gândiri.

Dar dacă este atât de subiectiv acest tipar de gândire, oare de ce ar aprecia angajatorii acest tip de abilitate? Hai să ne uităm la principalele caracteristici ale unui gânditor critic! O astfel de persoană formulează clar şi precis întrebări și perspective de analiză, adună și sortează informații relevante, folosind idei generale pentru a le interpreta în mod eficient şi ajunge la concluzii și soluții bine motivate, testându-le în raport cu criteriile și standardele relevante. Prin gândirea deschisă va putea recunoaşte și evalua ipotezele, implicațiile și consecințele practice ale problemelor cu care se confruntă. În plus, va comunica eficient cu ceilalți pentru a găsi soluții la probleme complexe şi îşi va recunoaşte fără probleme anumite limite personale şi/sau profesionale. Cel mai probabil angajatorii şi-ar dori un astfel de angajat. Iată câteva exemplificări concrete ale gândirii critice într-un rol profesional:

  • un zugrav evaluează materialele (cantitate, cost, calitate, fiabilitate) care s-ar potrivi cel mai bine unui proiect
  • un profesor analizează rezultatele unui test atât din punct de vedere individual pentru fiecare elev al său cât şi ca rezultat colectiv al întregii clase tocmai pentru a identifica cele mai oportune abordări de predare în viitor
  • personalul medical din secţiile de urgenţă analizează cazurile semnalate și decide ordinea în care trebuie tratați pacienții sau stabilesc alte unităţi de transfer în cazul în care identifică alte soluţii optime pentru unii pacienţi
  • un manager analizează formularele de feedback ale clienților și folosește aceste informații pentru a dezvolta o sesiune de perfecţionare pentru angajați.

Cum putem să ne creştem această abilitate? Printr-un exerciţiu pe care ni-l putem propune în viaţa de zi cu zi cât mai des:

1. Verificăm informațiile noi cu precauţie şi curiozitate (de exemplu: „Sunt aceste informații complete și actualizate?”)

2. Luăm în considerare mai multe puncte de vedere (fiecare dintre noi are propriile opinii, percepţii și automat motivații)

3. Exersăm ascultarea activă şi empatia (ascultând cu atenție şi empatie discursul altora putem să ne nuanţăm propria părere)

4. Adunăm informații suplimentare (ne punem întrebări de genul „cine”, „ce”, „de ce”, „cum”, „când” şi căutăm surse de informare cât mai credibile şi mai general recunoscute)

5. Formulăm o judecată personală (dar luăm în considerare propriile preferințe, antipatii, convingeri personale, astfel încât să putem relua acest exerciţiu ori de câte ori simţim că ne lipseşte ceva în claritatea actului nostru decizional).

Închei această pagină cu o recomandare extrem de oportună (din punctul meu de vedere) pentru zilele noastre, a contemporanul autor american Neale Donald Walsch: „Gândiţi critic şi nu memoraţi doar ceea ce vor alţii să gândiţi.”

Probleme… hai să le rezolvăm

Vorbeam săptămâna trecută de previziunile de redimensionare a formării profesionale pentru angajaţii anului 2025, aceste anticipări fiind oferite de Forumul Economic Mondial. Subliniam că una dintre principalele abilități de lucru pe care am putea să ni le dezvoltăm deja este creativitatea şi pe baza acelui articol am primit întrebări legate de alte astfel de abilităţi atât de imperioase pentru viitor. Ca atare, astăzi, o să structurez pagina Dicţionarului de fericire1 pe abilitatea cu cea mai mare cotă de cerere a viitorului profesional .

Rezolvare = 1. Soluționare. 2. Elucidare a unei controverse, a unui litigiu, a unui conflict. 3. Dezlegare, găsirea soluţiei unei probleme. (dexonline.ro)

Cine oare dintre noi nu ar înţelege acest concept, structurat atât de temeinic încă din anii de educaţie când exerciţiile şi problemele şcolare sau anumite contexte şi împrejurări sociale impuneau o anume rezolvare?! Aşadar, cum de un astfel de comportament ar putea fi o cerinţă atât de importantă pentru viitor? În primul rând trebuie să subliniez că cerinţa angajatorilor va fi „abilităţi de rezolvare de probleme”.

Deci, ce sunt abilitățile de rezolvare a problemelor? Răspunsul rapid (şi amuzant) ar fi: acele abilităţi care te ajută să rezolvi problemele. Şi acest răspuns simplist (şi redundant) e determinat de faptul că aceste abilităţi de a rezolva probleme reprezintă, în fapt, anumite deprinderi de bază, esențiale pentru viața noastră de zi cu zi, acasă, la școală, în societate sau la locul de muncă. Rezolvăm atât de multe probleme în fiecare zi fără să ne gândim cu adevărat la cum le rezolvăm. De exemplu trebuie să mergem la magazin, dar ne roagă copilul să-l ajutăm la teme. Ce facem? Există o mulțime de soluții posibile: prioritizăm cele două cerinţe şi stabilim ordinea lor, modificăm caracteristicile unei acţiuni (mergem cu maşina la cumpărături sau responsabilizăm copilul pentru teme, urmând doar a le verifica) pentru a avea timp de ambele, identificăm alte variante (comandăm cumpărăturile prin curier sau sunăm un prieten pentru ajutor la teme), renunţăm la una dintre activităţi asumându-ne efectele ei… Nu există o modalitate corectă de a rezolva această problemă și diferiți oameni o vor rezolva diferit. Sau, poate, chiar şi acelaşi om va identifica mai multe soluţii pentru acelaşi tip de problemă în spaţii sau contexte diferite.

De ce este important acest setting “rezolvarea problemelor”? Exersarea şi practicarea abilităților de rezolvare a problemelor ne dezvoltă, şi nu doar în viața personală, ci ne sunt determinante şi în viața profesională. Aşa cum am arătat, abilitățile de rezolvare a problemelor necesită o identificare rapidă a unei probleme și implementarea cât mai eficientă a unei / unor soluții. În planul economiei actuale (plină de dinamism, viteză, schimbări, multiple variabile), a rezolva rapid şi eficient o problemă poate însemna o uşurinţă de a dezvolta soluții practice și creative atât unor probleme de rutină cât şi unor provocări neaşteptate. În plus, a avea disponibilitate de a căuta noi şi noi soluţii, de a rezolva o anumită problemă, de a arăta independență și inițiativă, factori extrem de căutaţi de către angajatori.

Modalitatea de a rezolva probleme este o abilitate, și, la fel ca orice altă abilitate, cu cât o să o exersăm mai mult, cu atât o să devenim mai buni. Pe de altă parte “rezolvarea problemelor” este un proces, care constă în derularea anumitor paşi de lucru. Din acest punct de vedere există două tipuri de bază de strategii (paşi de urmat): stil algoritmic sau euristic. Strategiile algoritmice sunt ghiduri tradiționale pas cu pas pentru rezolvarea problemelor (de exemplu la un calcul matematic complex, efectuăm înmulțirile și împărțirile şi abia apoi adunăm sau scădem; şi toate acestea respectând şi ordinea parantezelor). Cu toate că algoritmii sunt cei mai eficienţi, multe din problemele cu care ne confruntăm nu sunt atât de liniare pentru a exista o singură soluție sau un unic demers rezolutiv corect.

Aici intervin metodele euristice care, pentru a ajunge la soluționarea eficientă a unei probleme, se bazează pe utilizarea strategiilor bazate pe experiență, practică și observație a faptelor şi informaţiilor.

Indiferent de ce metodă utilizăm pentru a contracara o problemă, putem generaliza că abilitățile de rezolvare a problemelor presupun două etape principale:

  • identificarea problemei,
  • alegerea / implementarea unei soluții.

Astfel, rezolvarea problemelor este procesul de identificare a unei probleme şi dezvoltarea unor posibile soluţii. Bineînţeles că fiecare dintre aceste etape se poate analiza din mai multe perspective, dar părerea mea este că cel mai simplu putem identifica o „problemă” ca fiind orice discrepanță între „ceea ce este” și „ceea ce ne-am dori să fie”. Iar dezvoltarea de soluţii reprezintă orice mijloc prin care ne apropiem de acel „ceea ce ne-am dori să fie”.

Din perspectiva mea de psiholog, una dintre cele mai optime abordări a unor probleme defineşte importanţa focusului de atenţie şi energie personală: concentrarea pe soluții şi nu pe problemă reprezintă în foarte dese cazuri o abordare de succes. În plus, e ideal să ne asumăm că nu există un singur răspuns, o singură soluţie! Fiecare dintre noi are un set propriu de a face ca lucrurile să funcţioneze. Totodată, putem folosi orice problemă ca o oportunitate de învăţare. Şi, având în vedere aceste idei, ne susţinem flexibilitatea, gândirea deschisă şi inovativă, relaţia de stimă şi auto-apreciere…pe scurt: ne dăm voie să creştem…într-o societate a cărei valoare de bază (se pare că) va fi dinamica şi viteza de reacţie.

În loc de concluzia finală vă invit la o scurtă vizionare… https://www.youtube.com/watch?v=fPz6uvIbWZE

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Să fim creativi

Zilele trecute am citit câteva extrase dintr-un amplu raport al Forului Economic Mondial desfăşurat în octombrie 2020 (probabil subiectul pandemiei atât de acoperitor în acea perioadă, mi-a umbrit lectura temeinică la acea dată a acestui raport?!) şi cel mai tare mi-a atras atenţia faptul că estimările specialiştilor prevedeau faptul că circa 50% dintre toți angajații vor avea nevoie de recalificare până în anul 2025. Această opinie era explicată pe baza “dublei perturbări” a impactului economic al pandemiei și a creșterii fulminante a automatizării. Dacă o să completăm acum şi variabilele legate de structura geopolitică tot mai conflictuală sau de potenţiala resetare a structurii energetice clasice, vom ajunge probabil la opinia că acest procent e subdimensionat. Tot în cadrul acestui Forum a fost schiţat un top 10 al principalelor abilități de lucru pe care am putea să ni le dezvoltăm deja. Fără a sublinia o anumită ierarhizare a acestor abilităţi, astăzi, o să construiesc pagina Dicţionarului de fericire1 pe un astfel de concept, foarte drag mie.

Creativitate = 1. Însușirea de a fi creator; putere creatoare (dexonline.ro)

Şi pentru că Dex-ul ne oferă o definiţie atât de succintă, am apelat mai departe şi la conceptul de creator, aflat în definiţie, care ne este explicat ca cel care creează, produce, făurește (ceva nou sau inedit). Totodată ne sunt oferite o sumedenie de sinonime precum imaginativ, ingenios, inventiv, iscoditor, iscusit, născocitor, făuritor, înfăptuitor, plăsmuitor, realizator. Din această perspectivă creativitate este pur și simplu actul de a face ceva nou. Din punct de vedere psihologic, creativitatea este un proces care implică generarea de idei / concepte noi sau dezvoltarea unor noi asocieri între concepte existente și structurarea acestora într-un produs original.

Există multe teorii şi abordări care sugerează că a fi creativ este un dar dat de Dumnezeu sau ţine doar de o înzestrare biologică, naturală, dar vreau să subliniez că nu se pot ignora influenţele culturii, educaţiei sau a formării pentru acest proces. Creativitatea cuiva este o funcție a dotării naturale, dar şi a susţinerii şi dezvoltării ei.

Deşi pare că este o abilitate “rezervată” doar artiștilor sau designerilor, creativitatea este o abilitate a tuturor, indiferent de statutul profesional, genul, vârsta sau locaţia cuiva. Creativitatea se manifestă atunci când cineva vine cu o idee inovativă sub forma unor soluții sau posibilităţi la anumite probleme (unice, dificile sau de rutină). Astfel, creativitatea poate fi regăsită în fiecare domeniu al vieții, de la modul în care ne decorăm locuința sau ne pregătim micul dejun până la un nou mod de a ne uşura procesul de economisire a banilor sau a putea explica mai bine unor copii cum “funcționează” fotosinteza. Putem fi creativi lucrând ani de zile în căutarea unor soluții noi, sau pur şi simplu identificând spontan o posibilitate pe care cei din jur nu au identificat-o până acum. Creativitatea poate fi văzută în fapt ca o formă vitală de inteligență care îi susţine pe oameni să descopere ceva nou în diverse domenii. Bineînţeles că întreg procesul de creativitate este mult mai larg decât a descoperi nişte idei noi. Creativitatea este acțiune fără de care creatia ar rămâne doar la stadiul de imaginaţie.

A fi creativ înseamnă a avea curiozitate, abilitatea de a observa cu atenție sau de a extrage informaţii relevante din anumite relaţii de tip cauză-efect, o pasiune pentru inovație sau o dorinţă de acţiona într-un mod mai altfel decât până acum. Înseamnă să încercăm ceva diferit! Iar acest lucru ne impune să avem încredere în noi pentru a putea aborda zona de nou şi necunoscut. Cei mai creativi oameni găsesc frecvent modalități de a ocoli obstacolele, pentru că nu le văd ca nişte piedici, ci ca pe nişte oportunități. În esență, creativitatea este un instrument care poate face munca sau rutina mai distractivă, viața mai ușoară, ne poate scuti de plictiseală și ne oferă sentimentul de împlinire.

La începutul vieții noastre, suntem încurajați și chiar învățați să explorăm, să punem întrebări și să fim curioși. Pe baza acestor obiceiuri descoperim rapid bucuria de a fi creativi în descoperirea mediului şi a vieţii personale. Ulterior regulile și reglementările sociale reduc substanţial creativitatea. De asemenea sistemele educaționale ne învață să nu gândim prea diferit, şi să respectăm instrucțiunile și să ne adaptăm unui cadru general. Astfel, acel impuls inițial de creativitate tinde să fie înlocuit de un proces de gândire mai rigid.

Anii 1990 – 2000 au reprezentat un moment de cotitură în recunoaşterea importanței creativității prin observaţia că lumea se schimbă atât de rapid, încât învățarea unui anumit set de abilități și cunoştinţe nu garantează un succes de dezvoltare. Ceea ce ne pregătește pentru larga paletă de provocări a vieţii este flexibilitatea şi adaptabilitatea declanşate de creativitate. Astfel, am ajuns ca de la potenţialul de a fi creativi, astăzi să ni se sugereze că acest mod de a fi ne este imperios necesar.

În încheiere încurajez în a ne folosi creativitatea pentru a crește (apropo: termenul de creativitate provine din termenul latin “creare” care înseamnă a crea, a face, a creşte). Şi chiar dacă iniţial ni se pare dificil (sau inutil) acest proces, exersarea creativităţii ne poate face viața mult mai dinamică, interesantă, fructuoasă și împlinită. Cum putem să ne jucăm cu creativitatea? Simplu: gătind / inventând reţete noi de mâncare, redecorând camera de zi sau biroul de la serviciu, jucându-ne cât mai multe jocuri, căutând trasee noi în drumeţii şi excursii, exersând diverse hobby-uri de pictat, cântat, scris sau grădinărit, imaginând o lume, un mediu sau un context mai ecologic, făcând fotografii din unghiuri cât mai nonformale, testând noi şi noi forme de calcul, organizare sau gândire de tip AI etc. Aplicând gândirea creativă în viața de zi cu zi, inovăm și ne dăm şansa să ne facem viața mai ușoară și mai adaptată.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

A controla controlul

Săptămâna trecută am discutat despre conceptul de control şi auxiliarul lui emoţional, frica de a pierde controlul. Ulterior am primit câteva întrebări legate de fragilul raport între nevoia de control şi exercitarea propriu-zisă a acestei nevoi. Ca atare, astăzi, o să încerc să răspund acestor întrebări (mulţumesc de interes!) prin abordarea unui concept actiune în paginile Dicţionarului de fericire.

A (se) stăpâni = 1. A (se) reține de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri, a (se) înfrâna, a (se) tempera, a (se) potoli; 2. (despre sine) a avea stăpânire de sine, a se controla de la ceva (dexonline.ro)

Subliniam faptul că dorința de a avea control (asupra sinelui sau împrejurimilor şi circumstanțelor proximale) este înrădăcinată în conștiința noastră prin perspectiva unei permanente nevoi de securitate. Este ceva ce ne dorim cu toții în mod inerent pentru că ne face să ne simțim cel mai bine atunci când știm exact ce / cum / când / de ce se întâmplă ceva în orice domeniu al vieții noastre. Căutarea predictibilităţii a ceea ce se va întâmpla ne împinge des spre a încerca să ne lărgim limitele controlului personal asupra oricăror variabile din jurul nostru. Cu cât știm mai multe despre lumea noastră, cu atât ne simțim mai în siguranță, şi cu cât știm mai puține, cu atât ne simțim mai speriați, mai nefericiţi. Acest lucru ne-ar putea modula opinia că ar fi firesc (şi chiar benefic) să vrem să controlăm totul, dar, experienţa de viaţă ne arată că încercarea de a controla totul s-ar putea întoarce exact împotriva persoanei care o exercită.

Cele mai dese astfel de efecte adverse remarcate în cadrul activităţii mele psihoterapeutice se pot clasifica în două mari dimensiuni:

– nivel crescut de stres şi anxietate – tocmai pentru că oamenii care încearcă să controleze totul au o abordare mult mai panicată şi temătoare atunci când constată că anumite lucruri nu decurg conform planului lor; în plus permanenta nevoie de a verifica şi valida un anumit parcurs comportamental va face ca tensiunea arterială a acelei persoane să crească.

– un sistem critic /autocritic foarte bine dezvoltat – pentru că, în esenţă, nu există nici o modalitate efectivă de a controla totul în viață, simpla evidenţiere a faptului că anumite lucruri / comportamente / persoane / situaţii nu “respectă” scenariul visat, va determina acelei persoane cu dorinţa de control un set de critici sporite cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Ulterior, acest spirit constant critic / autocritic va creşte nivelul de insatisfacţie personală, putând contribui chiar la depresie și anxietate.

Stăpânirea de sine, din perspectiva controlului dorit şi exercitat, se referă tocmai la asumarea faptului că nu totul ne poate fi subordonat propriului control. O proprie nevoie de control neajustată de perspectiva capacităţilor şi libertăţilor de control ale altor oameni, va determina o permanentă creştere a dorinţei de a controla, intrând în sfera a ceea ce specialiştii numesc “comportamente problematice de control”. În timp ce toată lumea vrea să aibă un anumit grad de control asupra vieții lor, oamenii cu comportamentele de control nesănătoase vor duce acest lucru la un alt nivel: simt nevoia să-și controleze viața, dar și viața altora. Aceste persoane prezintă anumite trăsături de narcisism sau alte comportamente centrate pe sine: simt nevoia să fie în centrul atenției şi de a dicta comportamentele celor din jur, au probleme în a-şi accepta o vină, îndreptând-o către alţii, sunt imprevizibili afectiv, comutând frecvent între emoţii, se comportă posesiv cu oamenii din jurul lor, resimt un grad ridicat de gelozie etc.

Depășirea comportamentelor problematice de control sau creşterea stăpânirii de sine din perspectiva controlului presupune un efort, pentru că presupune tocmai limitarea percepţiei de siguranţă. Nu avem cum să renunțăm la control până nu știm unde cu adevărat este nevoie de el, şi unde putem să nu îl căutăm. Acest exerciţiu cognitiv ne poate deconecta de la aşteptările unor rezultate anume sau de la tratarea negativă a celor din jur atunci când aceștia nu se comportă exact așa cum dorim. A asuma că şi alţii deţin un grad de control asupra unor domenii comune vom putea trata situațiile în care suntem mai axaţi pe ce se intâmplă (prezent) decât pe ce ar fi fost bine să se întâmple (trecut) sau pe ce ar fi posibil să se întâmple (viitor). A ne asuma prezentul ca unicul timp efectiv de control, ne vom putea stăpâni mai lejer nevoile şi pulsiunile controlului viitor.
Stăpânirea de sine privind exercitarea controlului ne poate învăţa să renunţăm uneori la control. Pe termen mediu şi lung acest lucru ne va aduce satisfacţii. Aceptarea incertitudinilor din jurul nostru reprezintă un foarte bun exerciţiu de a ne accepta pe noi înşine şi pe toţi ceilalţi aşa cum sunt. Fără tipare sau criterii provocate de anxietatea lipsei de control. În general, acceptarea de sine și acceptarea celorlalți este o modalitate excelentă de a înțelege conceptul de stăpânire de sine și de a reduce anxietățile atunci când vine vorba de situații imprevizibile.

„Sarcina ta nu este de a controla vântul ci de a controla mişcările navei în care te afli pentru ca aceasta să aibă cel mai bun traseu.” (Michael şi Jessica Hinz)

Controlul între nevoie dorința

Conflictul de la graniţele ţării noastre, situaţia strategică internaţională, instabilitatea şi vulnerabilitatea economică, contextul social post-pandemic sau fragilitatea raportului venituri – cheltuieli generează actualmente numeroase reacții, dezbateri, ştiri, scenarii sau politici. Desigur, nu am (şi nici nu îmi doresc) calitatea de a evalua dacă toate aceste puncte de vedere sau analize sunt pertinente sau dacă modurile lor de gestionare, prezentare, asumare sunt eficiente. Însă, din postura mea profesională, ca psiholog şi psihoterapeut, am identificat în toate aceste discuţii o variabilă comună: cine deține controlul (sau mai mult control) la un anumit nivel global / teritorial / economic / de resurse… Şi acest lucru mi-a subliniat încă o dată importanţa acestui concept, pe care o să îl abordez astăzi în paginile Dicţionarului de fericire (bineînţeles abordarea va surprinde doar nivelul individual, personal al fiecăruia dintre noi).

Control = 1. Verificare permanentă sau continuă a unei activități, situații etc., pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire. 2. Set de măsuri destinat să asigure buna funcţionare a unui proces, persoane, activităţi 3. Supraveghere economică, politică, morală sau materială. (dexonline.ro)

Definiţia ne arată îndeajuns de clar manifestarea acestui proces / acestei acţiuni, care se bazează pe o verificare şi evaluare a unui anumit domeniu, în general cu scop de a asigura sau dezvolta funcţionalitatea acelui domeniu.

În psihologie conceptul de “control” defineşte capacitatea unei persoane de a avea o anumită influenţă asupra unor proprii capacități de a acţiona sau de a afecta pe alţii. Acest controlul a sinelui sau asupra altora se poate referi la domeniul emoţiilor, a gândurilor, a acţiunilor, a atenţiei, experienţei etc.

Dorința de a ne putea controla sinele, împrejurimile sau circumstanțele proximale este înrădăcinată în conștiința noastră prin perspectiva unei permanente nevoi de securitate. Acest lucru se explică prin faptul că, deţinerea a cât mai multor informaţii, cunoştinţe despre lumea noastră, ne determină să ne simțim mai în siguranță. Pe de altă parte, cu cât știm mai puține, cu atât ne simțim mai speriați, mai în slab control de acţiune sau reacţiune. A simți nevoia de a “deţine controlul” este firească pentru că ne simțim cel mai bine atunci când știm exact ce se întâmplă. Totodată nevoia de a controla este direct înrădăcinată în frică – în special, frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în afara controlului nostru.

De unde vine această frică? Tocmai din parcursul nostru evolutiv: cu cât deținem un control mai mare asupra mediului nostru, cu atât avem șanse mai mari de supraviețuire. Structura noastră psihică îşi calibrează opţiunile de acţiune în funcţie de cantitatea de informaţii externe şi de percepţia controlului asupra acestora. Ca rezultat ulterior sentimentul de control ne-a oferit anumite efecte comportamentale, care ne fac plăcere: sentimente de certitudine, satisfacţie faţă de predictibilitatea unor situaţii, înţelegerea unor relaţii de tip cauză – efect, aprofundarea unor concepte precum ritmicitate, periodicitate, consecvenţă.

În afara temerii efective de ce se poate întâmpla când nu deţinem controlul, sentimentul de control este “însoţit” de obicei de o reacţie de teamă de a pierde controlul. Complex, nu?! Când simțim că ne scapă controlul, experimentăm o trăire de tensiune frustrantă între nevoia de control, sentimentul de control și realitatea care ne înconjoară. De exemplu: o persoană este chemată în biroul şefului său profesional şi resimte teama că nu deţine controlul acestei întâlniri: de ce este chemată?, oare ceva nu a făcut bine?, se schimbă ceva în jobul său? Nevoia de control o va face pe acea persoană să dea un telefon în drum spre biroul şefului spre a se interesa de ce ar putea fi vorba sau să întrebe despre starea emoţională a șefului său, orice informaţie obţinută dându-i un pic de claritate privind scenariul ce poate avea loc. Odată intrată în biroul, acea persoană va resimţi gradul sentimentului de control în funcţie de ce subiect va fi abordat: se va simţi în deplin control, dacă se va discuta un lucru pe care îl cunoaşte şi îl poate explica, spre deosebire de momentul în care subiectul va fi total necunoscut.

Dorinţa de control nu este ceva ce dobândim prin învățare, ci mai degrabă este înnăscută, dar totuşi putem să ne educăm această nevoie. Existența dorinței de control este prezentă la animale și chiar la sugari foarte mici înainte ca orice valori societale sau culturale să poată fi învățate, dar această nevoie poate deveni copleșitoare și epuizantă, dacă nu conştientizăm şi asumăm faptul că nu totul ne poate fi subordonat propriului control. O nevoie de control neajustată de perspectiva capacităţilor de control a altor oameni, va provoca conflicte în relații și calitatea vieții în general.

Închei pagina de astăzi cu prezentarea unui punct de vedere ludic al nevoii / exercitării controlului care, din punctul meu de vedere, seamănă mult cu pescuitul. Dacă tragem cu putere de undiţă (pentru că avem sau doar vrem control) există mari şanse ca peștele să alunece din cârligul nostru. Dacă ne lăsăm de tot la o parte controlul, firul undiţei se va lărgi şi peștele va evada. Doar printr-un proces (uneori mai îndelungat şi mai frustrant) de a ne exercita controlul versus a ne recunoaşte că nu deţinem tot controlul o să putem simți în mod constant peștele….

A sti să oferim recompense

Obişnuinţa a început să se instaleze în agitata lume şcolară. Orarele par că s-au stabilizat, dinamica acoperirii catedrelor didactice s-a ameliorat, fluxul informaţional are o continuitate tot mai mare, iar cerinţele şcolare se împletesc tot mai armonios cu rutina de zi cu zi a elevilor. Tot ce ne dorim acum este ca tot acest complex demers educaţional să îşi atingă cât mai bine scopul: a educa şi forma generaţiile viitoare. Având în minte acest imens deziderat vreau să subliniez faptul că motivația este o componentă esențială a succesului în învățare. Şi pentru că procesul motivaţional e atât de amplu şi complex, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va focaliza doar un concept adiacent.

Recompensă = 1. apreciere, răsplată a rezultatelor muncii, a unor merite sau realizări; gratificație. (dexonline.ro)

Motivația reprezintă în esenţă mecanismul care ne determină să realizăm o acțiune sau să ne angajăm într-un comportament, fie că este vorba despre alegeri minore, cum ar fi cumpărarea unei cămăși, sau altele mai importante, cum ar fi obținerea unei diplome, schimbarea carierei sau alegerea unui partener de viață. Şi mai pe scurt motivația este “motoraşul” prin care oamenii (și animalele) inițiază, continuă sau opresc un comportament la un moment dat.

Procesul motivaţional e atât de amplu şi complex, încât stabilirea unor criterii de obiective de definire şi/sau interpretare a favorizat formularea unui număr mare de teorii explicative. Fără a intra în detalii privind aceste teorii, menţionez faptul că ele se pot grupa în două mari categorii: cele care explică motivaţia pe baza unor factori interni (nevoi psihologice sau instincte) şi cele care focusează explicaţiile motivaţiei pe anumite răspunsuri externe omului care îl motivează în a face (sau nu) ceva – cândva – cumva.

Deşi există multiple controverse metodologice şi conceptuale între susţinătorii acestor două mari clase, personal, ca psiholog şi psihoterapeut, am ţinut cont de ambele perspective, luând în considerare, de exemplu, atât teoria piramidei lui Maslow (pe baza unei ierarhizări a nevoilor, psihologul american Maslow descifrează motivațiile ce stau la originea acțiunilor umane) cât şi teoria motivației stimulente (care subliniază că acțiunile umane sunt efectuate fie pentru a obține recompense, fie pentru a evita o pedeapsă).

Şi acum, ne întoarcem la conceptul analizat astăzi: recompensa. O recompensă este un obiect, un eveniment, o atitudine, un comportament care urmează îndeplinirii unei sarcini şi care generează o experiență plăcută, satisfăcătoare, gratificantă pentru cel care a îndeplinit acea sarcină. Mai concis o recompensă (un stimulent) poate fi orice lucru care motivează o persoană să efectueze (sau să înceteze) o acțiune: un biscuit, un card valoric, o notă, o laudă, un anumit ritual, o bătaie pe umăr, o melodie, o teamă, un vis…

Studiul recompenselor și al rolului lor în procesul motivației l-a avut ca pionier pe psihologul BF Skinner, care în anii 1930 a identificat principiul condiţionării operante (Skinner a efectuat diverse experimente cu animale care îndeplineau sarcini simple, cum ar fi tragerea unei pârghii sau apăsarea unui buton în corelaţie cu oferirea unor recompense alimentare). Ulterior, alte numeroase astfel de studii au dezvăluit modul complex în care creierul nostru răspunde la recompense. Astfel se pare că unii neuroni din creierul nostru se declanșează atunci când anticipăm o recompensă, alții când primim efectiv o recompensă și un alt grup de neuroni reacționează diferit când stimulentul pe care l-am estimat este omis. Prin urmare, creierul are reacții extrem de precise și diferenţiate cu privire la recompense (obţinere, omitere sau chiar și ideea).

Ca şi efect direct asupra comportamentului uman, există două tipuri de stimulente: pozitive și negative. Stimulentele pozitive au valoare de întăriri comportamentale (de exemplu un profesor își laudă elevul pentru că și-a terminat temele… acest lucru va face ca elevul să-și dorească să își dezvolte activitatea la acea materie pentru că s-a simţit foarte bine apreciat de profesor). Stimulentele negative sunt exact opuse și se referă la inhibarea unor comportamente (de exemplu același profesor și-ar putea critica elevul pentru că nu și-a terminat temele… acest fapt îl face pe elev să încerce data viitoare să îşi termine sarcinile şcolare tocmai pentru a evita situaţia neplăcută la care a fost supus).

Bineînţeles că ambele exemple sunt ideale. Pentru că multiplii factorii psihologici, cognitivi și sociali pot juca un rol în cea ce priveşte considerarea unor stimulente ca motivante și în ce măsură. Astfel valoarea unui stimulent depinde foarte mult de percepţia persoanei asupra căreia se aplică acel tip de stimulent. Continuăm cu exemplul anterior când profesorul ceartă un elev, în dorinţa ca acesta să-şi reducă un anumit comportament. Acest stimulent negativ ar putea să nu aibă un efect de diminuare a comportamentului nedorit, ci ar putea declanşa dorinţa elevului de a se distanţa sau a evita acea oră de curs, acea materie sau chiar profesorul.

Desigur că nu toate stimulentele sunt egale, iar recompensele care ne entuziasmează și ne incită pe unii dintre noi s-ar putea să nu fie motivante pentru alte persoane. Un elev va ţinti să obţină un premiu la un concurs în aşteptarea unei console de jocuri, în timp ce alt elev poate o face doar pentru a obţine mulţumirea tatălui. În plus „valoarea unui stimulent se poate schimba în timp și în diferite situații”, notează psihologul Stephen L. Franzoi, oferind şi o exemplificare: „…a câștiga laude de la părinții tăi poate avea o valoare pozitivă de stimulare pentru tine în unele situații, dar nu în toate: când ești acasă, laudele părinților tăi pot fi un stimulent pozitiv, dar atunci când eşti cu prietenii tăi probabil vei evita a primi laudele părinților, deoarece prietenii tăi te vor tachina.”

Un alt aspect deosebit de important pe care cred că ar trebui să îl avem în vedere în ceea ce priveşte motivarea copiilor din preajma noastră se referă la faptul că recompensele sunt puternice doar dacă persoana în cauză acordă importanță acelei recompense (pe care ar urma să o primească pentru acțiunile sale). De asemenea, recompensele trebuie să fie realiste și pe deplin realizabile.

În această lună am încercat să subliniez prin diferite metode faptul că nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm procesul cunoaşterii! Împreună putem analiza ce şi cum îi motivează pe copii în procesul educativ. Pentru că înțelegerea acestor caracteristici ne poate apropia cu adevărat de atingerea obiectivelor propuse.