Categorie: Dictionar de fericire

Am trecut de jumătatea primei luni de primăvară și ne bucurăm tot mai tare de razele de soare care animă și energizează întreaga natură. Și pe noi. Acum câteva zile, însă sclipirea soarelui primăvăratic a fost obturată dramatic de o serie de nori înfrigurați plini de lapovită și chiar ninsoare. Personal am resimțit atât de acut o stare de uimire și stupoare în fața acelei imagini hibernale încât pagina de azi a Dicţionarului de fericire va încerca să explice această stare emoțional-mentală.

Surpriză (substantiv) = 1. Faptul de a lua pe cineva prin surprindere. 2. Tot ceea ce surprinde prin caracterul său neașteptat, neprevăzut. 3. Stare sufletească produsă de un lucru neașteptat; surprindere (plăcută sau neplăcută) declanșată de punerea în fața unei (sau unor) situații neprevăzute. (dexonline.ro)

Modul în care trăim și interacționăm cu ceilalți este puternic influențat de complexe și diferite tipuri de emoții. Alegerile pe care le facem, comportamentele pe care le declanșăm, senzațiile și percepțiile pe care le trăim sunt condimentate de una sau mai multe emoțiile pe care le resimțim permanent. În lumea psihologilor există numeroase puncte de vedere privind clasificarea sau ierarhizarea emoțiilor, momentan neexistând o abordare unanimă. Surpriza reprezintă un exemplu de contraziceri între specialiști: în timp ce unii consideră că surpriza este una dintre emoțiile de bază ale fiecărui om (alături de fericire, tristețe, dezgust, frica, furie etc), unii cercetători ai emoțiilor nu consideră surpriza ca fiind o emoție, deoarece nu este nici plăcută, nici neplăcută (în general toate emoțiile se încadrează destul de clar la o astfel de stare).

Dincolo de această dilemă, starea de surpriză presupune o scurtă trăire afectivă, dublată de o analiză mentală și un răspuns fiziologic. Toate aceste caracteristici comportamentale apar ca rezultat al percepției unui eveniment neașteptat. Surpriza poate avea o largă polaritate, putând fi neutră, pozitivă (plăcută) sau negativă (neplăcută). De asemenea surpriza se poate ”trăi” în diferite niveluri de intensitate, de la o profunzime puternică, acută (care poate determina chiar și reacții de apărare sau atac), la un nivel moderat sau chiar insignifiant (care provoacă un minim răspuns). În plus surpriza se caracterizează printr-o durata extrem de scăzută: cel mult câteva secunde. Și acest fapt se datorează faptului că imediat după apariția surprizei, aceasta este completată sau chiar înlocuită de frică, amuzament, ușurare, furie, dezgust (și așa mai departe) în funcție de ceea ce ne-a surprins.

În general surpriza trăită de cineva este însoțită de o serie de reacții faciale destul de distincte. Astfel se observă sprâncene ridicate, încât devin curbate și înalte (ridicarea sprâncenelor este cel mai distinctiv semn de surpriză), apariția de riduri orizontale pe frunte, o anumită tensiune în jurul gurii (de la maxilar coborât până la o anumită rigiditate a întregii guri) sau dilatarea pupilelor. Aceste reacții faciale sunt completate de inflexiuni ale vocii și modificări substanțiale ale timpilor de răspuns, a contactului vizual realizat de persoana surprinsă sau a întregului comportament exercitat anterior surprizei. Toate aceste caracteristici sunt influențate, la rândul lor de valența pozitivă sau negativă a surprizei percepute.

Mecanismul surprizei este strâns legat de relația apariției unui eveniment în paralel cu o anumită conformitate așteptată / predicționată de noi. Atunci când realitatea generează evenimente care se distanțează de așteptările noastre, apare surpriza. Cu cât e mai mare diferența dintre ipotezele / credințele / așteptările noastre de evenimentele din jurul nostru, cu atât factorul de uimire și surprindere va fi mai crescut.

Astfel ni se relevă poate cele mai importante două funcții a surprizei:

1. de a ne concentra atenția, astfel încât să putem determina ceea ce se întâmplă și dacă suntem sau nu în pericol;

2. identificarea decalajului între realitatea externă și lumea interioară a fiecăruia; prin conștientizarea acestei diferențe putem să ne asumăm noi obiective de cunoaștere și învățare.

Psiholoaga LeeAnn Renninger, specializată în psihlogie cognitivă, subliniază că surpriza determină creierul nostru să se concentreze și să lucreze din greu pentru a procesa noua informație (care a determinat surpriza) pentru a da rapid un sens la ceea ce se întâmplă. Așa s-ar putea explica de ce ulterior surpizei apar rapid alte emoții (de regulă destul de intense) sau de ce ce oamenii pot deveni, în timp, mai obișnuiți cu anumite tipuri de surprize.

Asumându-ne capacitatea limitată de control și cunoaștere, ne putem scădea în intensitate sau durată proprietățile negative ale experiențelor de tip surpriză neplăcută. Iar pe cele pozitive le putem îmbrățișa cu o mai mare bucurie și satisfacție.

Încheiem această pagină cu un aforism pe care îl știu de mult timp (dar, surpriză: nu mai știu de unde îl cunosc!) avantajul de a fi pesimist constă în faptul că fie ai permanent dreptate, fie ai doar surprize plăcute…

Spuneam săptămâna trecută despre oglindire ca fiind comportamentul în care o persoană imită subconștient anumite aspecte din comportamentul altei persoane, pe care o place sau admiră. Descriam astfel cum oglindirea devine o modalitate non-verbală de a arăta / trăi empatie și de a ne conecta cu ceilalți. Mulțumesc cititorilor care au ”răsfoit” pagina respectivă, și mai ales celor care au ridicat alte semne de întrebare: ce reprezintă / ce înseamnă pentru noi înșine faptul că suntem oglindiți, reflectați de către cei din jurul nostru, sau ce denotă faptul că acordăm atâta însemnătate comportamentului de a ne privi într-o oglidă. Ca atare, pagina de azi a Dicţionarului de fericire va încerca să acopere puțin din această problematică

Reflexie (substantiv) = 1. Fenomen de reîntoarcere parțială a luminii, a sunetului, a radiațiilor în mediul din care au venit; 2. Fenomen de răsfrângere a unei raze luminoase sau sonore atunci când aceasta întâlnește o suprafață lucioasă sau dură. (dexonline.ro)

Având în vedere tematica de astăzi, îmi permit să fac o adnotare simbolică definiției Dex-ului printr-o perspectivă psihologică: reflexia se poate referi și la fenomenul de ”întoarcere” a unor imagini sau caracteristici umane (fizice sau comportamentale) către persoana care le posedă prin oglindirea lor de către altcineva.

Din punct de vedere psihologic, o oglindă este mai mult decât un instrument decorativ, extrem de util, a cărui suprafață este atât de lucioasă încât poate să formeze o imagine. Astfel, oglinda poate fi un mecanism de a culege și verifica perspective despre noi înșine, care, de regulă, nu ne sunt evidente. În copilărie, învățăm să ne identificăm, să cunoaștem și chiar să înțelegem (chiar și pe noi înșine) inițial prin reflectările și oglinzile primite de la cei din jurul nostru. Așa se concretizează una dintre cele mai importante nevoi psihologice ale dezvoltării umane: dorința noastră de a fi văzuți, validați și reflectați. De cei din jurul nostru sau chiar de către noi înșine: prin oglinzi fizice, materiale sau prin oglinzi psihologice (verbale, comportamentale, atitudinale etc). Prin orice astfel de oglindă, ne putem întâlni față în față cu noi înșine.

Uitându-ne în oglindă sau primind reflexii de oglinzi psihologice, de atâtea și atâtea ori, de-a lungul întregii noastre existențe, interiorizăm o imagine despre noi înșine. În plus, această imagine devine parte clară a identității noastre, pentru că stima, încrederea sau cunoașterea de sine încep cu imaginea de sine. Un copil nu se naște cu un sentiment de sine. Acest simț este dobândit prin efectul oglinzilor obținute în cadrul interacțiunii cu ceilalți. Copilul care este iubit, admirat și bine îngrijit interiorizează acele experiențe și se simte demn de iubire. Copilul care este neglijat sau abuzat acumulează aceste experiențe negative, oglindindu-și faptul că nu merită sau nu poate obține dragostea de la alții.

În cazul ”accesării” unei oglinzi, apar răspunsuri comportamentale și psihologice față de propria persoană și propriul sine: reacții faciale, mișcări sau schimbări de poziție, gesturi de corectură, apreciere sau negare, precum și anumite răspunsuri emoționale: bucurie, satisfacție, încântare sau dispreț, dezgust, furie ori tristețe. Astfel, ne declanșăm anumite experiențe în funcție de cum ne vedem. Bineînțeles că subliniem importanța factorului subiectivism în prelucrarea acestor oglinzi: o persoană care ”se vede” urâtă sau neimportantă, clar nu este obligatoriu să fie percepută la fel de către alte persoane!

Subliniam săptămâna trecută faptul că un set de celule nervoase specifice din creier, numite ”neuroni oglindă”, sunt responsabile cu mecanismul de a copia, imita, prelua din anumite aspecte comportamentale ale unor persoane importante din jurul nostru. În anul 2009 (la circa 20 de ani de la descoperirea neuronilor-oglindă), Vilayanur S. Ramachandran, director al Centrului pentru Studiul Creierului si Mecanismelor Cognitive de la Universitatea din San Diego, declara faptul că ”acești neuroni nu ajută doar la simularea comportamentului altor oameni, ci pot fi îndreptați către interior ca și cum am crea o reprezentare a proceselor propriei minți”. Teoria lui Ramachandran susține că neuronii-oglindă influențează conștiința noastră de sine și că aceasta ar putea fi baza neuronală pentru introspecție.

Din acest punct de vedere, introspecția activităților noastre pot reprezenta o sumedenie de oglinzi, pentru că fiecare dintre ele reflectă o relație pe care o avem cu o anumită dimesnsiune a lumii noastre. Așadar, pe lângă faptul că fiecare persoană din jurul nostru este o potențială oglindă pentru noi înșine, și fiecare activitate desfășurată de noi se poate materializa într-un astfel de instrument de refexie personală. Și toate aceste experiențe devin o parte importantă a realității noastre. Conceptul personal de Sine se hrănește din suma tuturor oglinzilor receptate.

De ce ne place sau ne este important să luăm contact cu propriile reflexii personale? Pentru că fiecare dintre noi suntem o oglindă pentru ceilalți la fel cum ceilalți sunt oglinzi pentru noi. Și, având aceste roluri, putem să ne asumăm mai clar și mai concret dezvoltarea pe care ne-o dorim pentru noi sau pentru cei din jurul nostru. În plus, acordând importanță tuturor oglinzilor pe care le primim, ne acordăm importanță nouă înșine. Și energie, speranță, dragoste… de schimbare, de creștere, de recunoștință…

“Ceea ce vezi că eşti tu, este şi lumea. Şi fără ca tu să te schimbi, nu poate exista nici o schimbare a lumii.” Jiddu Krishnamurti (filosof indian)

Primăvara ne ademenește încet-încet să ieșim mai mult din case, să testăm plimbările, să gustăm mirosurile mugurilor și bobocilor de flori, să respirăm bucuria unui nou început. Încurajați parcă de aceste invitații, ieșim din adăpostul caselor și ne întâlnim tot mai mult și des cu alți oameni. Cu care povestim și ne arătăm reciproc cum am traversat iarna. Ne uităm la cei din jurul nostru, și ne lăsăm priviți pentru a încerca să ne cunoaștem mai bine și mai profund. Pagina de azi a Dicţionarului de fericire¹ vă propune un concept atât de vital pentru fiecare dintre noi înșine, dar care nu poate fi realizat decât prin cei din jurul nostru:

Oglindire (substantiv) = 1. Acțiunea de a (se) oglindi și rezultatul ei; reflectare ; 2. Proiectare pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă. 3. Reflectare a unor stări, fenomene, acțiuni, comportamente, modele. (dexonline.ro)

Înainte de a încerca să definim din punct de vedere psihologic acest concept, vă invit să răspundeți la câteva întrebări simple. Oare care este partea corpului nostru care nu poate fi observată direct, oricât de maleabili sau contorsioniști am fi? Oare faptul că nu ne putem observa fața / înfățișarea (care ne reprezintă atât de specific și individual încât e engramată pe actele noastre de identitate) e un lucru care în fapt nu ar trebui să ne intereseze? Cum ne satisfacem nevoia de a ști ce și cum arătăm celorlalți?

În Orientul antic, oglinzile erau considerate obiecte sacre cu puteri magice, iar în Roma antică, femeile romane erau dispuse să plătească o avere pentru un astfel de artefact. Oglinzile ca obiecte personale au fost mici, fragile și scumpe, timp de secole. Primele oglinzi din sticla au fost inventate de sticlarii din Murano in cursul secolului al XII-lea. In Veneția, cei care știau secretele fabricării oglinzilor și le divulgau, erau condamnați la moarte, astfel că, statul venețian a avut monopolul producției de oglinzi până la mijlocul secolului al XVII-lea. În secolul al XIX-lea, a fost inventat procesul de acoperire a suprafeței de sticlă cu argint metalic, și, astăzi, oglinzile sunt peste tot în jurul nostru, în case, magazine, birouri, saloane, spitale sau mașini. Și ele vin în întâmpinarea unei nevoi importante: impulsul de a copia, imita, prelua din anumite aspecte comportamentale ale unor persoane importante din jurul nostru.

Din punct de vedere psihologic, oglindirea reprezintă comportamentul în care o persoană imită subconștient anumite aspecte din comportamentul altei persoane. Oglindirea apare cel mai des în compania membrilor familiei, prietenilor, sau a unor persoane importante pentru cel care prezintă comportamentul de oglindire. Oglindirea este ceva ce facem cu oamenii care ne plac sau de care suntem interesați – le copiem limbajul corpului, vorbirea, expresia facială si multe altele. Acest comportament trece adesea neobservat de ambele părți. Astfel, oglindirea este diferită de procesul de imitație care are premisa unui efort conștient, deschis, de a copia o altă persoană.

Comportamentul de oglindire începe la vârste foarte fragede, pe măsură ce bebelușii încep să-și stabilească conexiuni cu anumite mișcări ale corpului său. Psihoterapeuta Andrea Mathews explică atât de plastic acest început al oglindirii: ” când suntem bebeluși, în timp ce stăm întinși pe spate, ne uităm la fețele părinților noștri și ne vedem pe noi înșine prin ochii lor… și devenim imprimați de acele imagini despre noi înșine. Dacă nimeni nu ne-a oglindit când eram sugari și copii mici, ne va fi destul de greu să vedem cine suntem de fapt în oglinda de pe perete sau în oglinda din mintea noastră.”

Capacitatea de a oglindi acțiunile altor persoane îi permite copilului să stabilească un sentiment de empatie, și astfel începe să înțeleagă și spectrul emoțional al acestora, fapt ce îl va ajuta în stabilirea de conexiuni emoționale. Oglindirea devine astfel și o modalitate non-verbală de a arăta / trăi empatie. Deoarece cele două persoane (cel care oglindește și cel oglindit) vor prezenta gesturi, idei, comportamente oarecum similare, ei pot crede că împărtășesc aceleași valori sau interese.

Un set de celule nervoase specifice din creier, numite ”neuroni oglindă”, sunt responsabile de oglindire. Acești neuroni oglindă sunt o descoperire relativ recentă (sfârșitul anilor ‘90) când oamenii de știință italieni Giacomo Rizzolatti și Vittorio Gallese împreună cu echipa lor au observat creierele maimuțelor. Ei au observat că anumite celule din creierul maimuței se activau atunci când o maimuță realiza o acțiune. Aceleași celule se activau și când maimuța urmărea o altă maimuță făcând aceeași acțiune.

Cu ajutorul neuronilor oglindă învățăm foarte repede în primii ani de viață să zâmbim, să plângem, să ne încruntăm, să exprimăm discomfort, să cerem ajutorul, să mergem, să mâncăm singuri… De fapt, să preluăm din setul de comportamente și norme ale familiei și grupurilor din care facem parte. Prin oglindire, practic, copilul are acces la informațiile furnizate de toți strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei extinse. Pe baza acțiunii acestor neuroni putem explica acum de ce simțim nevoia de a căsca când vedem pe altcineva căscând, sau de ce bebelușii imită mișcările gurii și expresiile faciale ale celor ce-i îngrijesc.

Importanța oglindirii subliniază că sugarii își formează în primul rând abilități sociale de la părinți și, astfel, un mediu care nu susține oglindirea poate inhiba dezvoltarea socială a copilului. Ca atare, unele persoane cu anumite dificultăți sociale sau de dezvoltare pot fi mai puțin naturalizate cu fenomenul de oglindire, deoarece sunt mai puțin conștiente sau interesate de acțiunile celor din jurul lor, sau mai puțin expuse la modele sau tipare comportamentale viabile. Această caracteristică poate cauza dificultăți suplimentare acestor persoane, deoarece fără oglindire, stabilitatea conexiunilor cu alte persoane va fi mai dificilă. În plus, persoanele fără un exercițiu natural și precoce al oglindirii pot avea dificultăți în anumite contexte sociale, deoarece pot fi mai puțin capabile să înțeleagă perspectiva altor persoane fără o explicație amănunțită.

Dintr-o perspectivă evolutivă, a fi sincronizat cu membrii grupului de origine, a fost vital pentru supraviețuire, iar oglindirea (prin complexul mecanism al neuronilor oglindă) stabilește relații extrem de strânse între membrii unui grup social. Totodată, să nu uităm că mecanismul de oglindire este prezent chiar înainte de a ne naște: bătăile inimii bebelușilor prezintă același ritm ca al mamelor lor.

“Suntem extraordinare creaturi sociale. Supraviețuirea noastră depinde de înțelegerea acțiunilor, a intențiilor și a emoțiilor celorlalți. Iar neuronii oglindă ne permit să pricepem intențiile altora, nu prin înțelegere conceptuală, ci prin simulare directă: prin a simți, nu prin a gândi” (G. Rizzolatti).

1pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Într-una din vizitele mele de activități într-un centru de plasament (mulțumesc Asociația de Poveste pentru suport și susținere), un adolescent m-a întrebat foarte contrariat care este motivul pentru care unii oameni fac activități de voluntariat. De ce își ”consumă” timpul și energia pentru a ajuta, ce ”câștig” au acești oameni pentru astfel de activități… Cred că am reușit să ofer un răspuns destul de coerent pentru că adolescentul curios și-a pus apoi o întrebare legată de timpul în care va face și el astfel de activități. Inspirat de acea discuție, astăzi, pagina Dicţionarului de fericire se va concentra pe unul dintre conceptele fără de care voluntariatul nu ar fi posibil.

Reciproc = 1. (Despre acțiuni, fenomene, sentimente etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile; 2. formă de exprimare care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau de mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. (dexonline.ro)

Trăim într-o lume în care unul dintre principiile morale ale educației se referă la a-i trata pe ceilalți așa cum ne-ar plăcea noi să fim tratați. Să dezvoltăm anumite comportamente așa cum ne-ar plăcea să fim tratați de către cei din jurul nostru. Poate tocmai din această cauză cei mai mulți dintre noi au tendința de a simți că este necesar să fie răsplătiți atunci când fac un lucru bun pentru alții sau să răsplătească atunci când ei înșiși sunt destinatarul unor fapte bune de la alții. Poate așa apare această reacție de a ne simți oarecum obligați să facem același lucru bun în schimb: când cineva face ceva pentru noi și noi trebuie să facem ceva pe măsură către acea / acele persoane: reciprocitatea. Pe lângă această posibilă cauzalitate, cercetătorii ștințelor sociale afirmă cu tărie că regula reciprocității este adânc înrădăcinată în cultura și dezvoltarea umanității în general. Asumarea reciprocității reprezintă una dintre cele mai vechi legi nescrise a oamenilor care și în prezent e la fel de puternică și influentă. Astfel, în cela mai multe cazuri, când facem ceva care aduce beneficii pentru altcineva, conexiunea emoțională care s-a creat cu acea persoană, o determină ca în timp să răspundă cu o acțiune pozitivă care ne avantajează în schimb. Reciprocitatea implică un schimb de sprijin bivalent benefic care face ca fiecare persoană dintr-o anumită relație să se simtă văzută, validată, îngrijită sau iubită.

Regula de aur, care spune „fă altora așa cum ai vrea ca ei să-ți facă ție” apare atât în scrierile spirituale religioase cât și în cele mai vechi norme legale cum ar fi Codul lui Hammurabi precizând clar faptul că o acțiune pozitivă va fi recompensată indirect cu o satisfacție personală, dar și atrâgând atenția că un comportament distructiv pentru cineva se va întoarce la fel de dăunător asupra celui care a inițiat acel comportament (”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Totodată principiul reciprocității a stat la baza primelor schimburi între oameni, când aceștia se bazau pe reciprocitate ca formă de tranzacție, deoarece nu exista un sistem formal de guvernare sau comerț. Acest lucru este evidențiat și de arheologii Richard Leakey și Roger Lewin care în studiile lor susțin că oamenii au supraviețuit deoarece strămoșii noștri au învățat să împartă bunuri și servicii „într-o rețea onorată de obligații și asumări reciproce”.

Pe baza acestor considerente, actualmente putem defini reciprocitatea ca fiind un schimb bivalent între cel puțin doi participanți, schimb în care fiecare parte primește un beneficiu imediat sau viitor. General, reciprocitatea este schimbul de favoruri sau asistență între două sau mai multe persoane sau grupuri, în expectanța ca toate părțile să beneficieze de pe urma schimbului. Principiul reciprocității sau o anumită variație a acestuia se regăsește în multe discipline precum psihologie, economie, filosofie, antropologie sau fizică.

Ca și mecanism social putem evidenția doi poli: reciprocitatea pozitivă și cea negativă. Reciprocitatea pozitivă apare atunci când o acțiune comisă de un individ care are un efect pozitiv asupra altcuiva este răsplătită cu o acțiune care are un efect pozitiv aproximativ egal. De exemplu, dacă cineva are grijă de copilul vecinului care are o treabă urgentă, părintele care a primit acest ajutorprobabil va resimți nevoia de a face un mic cadou sau serviciu. Reciprocitatea negativă apare atunci când o acțiune care are un efect negativ este urmată cu o acțiune inversă care are un efect negativ aproximativ egal. Dar ce se întâmplă când favorurile nu sunt returnate? Pe de-o parte cine nu răspunde unui gest amiabil, s-ar putea să simtă un sentiment de povară, îndatorare sau chiar vinovăție. Pe de altă parte, atunci când simțim că noi nu am fost parte a reciprocității în forma de răsplătă, putem experimenta un fel sentiment de trădare sau dezamăgire, iar persoana care nu a returnat favoarea poate fi percepută ca egoistă, superficială sau avară. Din acest punct de vedere sociologii specifică faptul că relațiile de succes și durabile între oameni, fie că sunt intime, amicale sau profesionale, se formează cu precădere atunci când există echilibru între a oferi și a primi.

Această normă socială a reciprocității mai poate fi clasificată și după tiparul sau dinamica relației de răspuns. Astfel avem reciprocitatea echilibrată și cea generalizată. Un exemplu de reciprocitate echilibrată este dintre doi frați care își fac cadouri de ziua de naștere. Schimbul este considerat a fi egal deoarece fiecare participant este conștient că imediat sau la o dată estimată reciprocitatea va fi înfăptuită într-un mod oarecum echivalent. Diferența dintre reciprocitatea generalizată și cea echilibrată este percepția de tratament egal și durata acestui schimb. Definiția reciprocității generalizate este o relație între participanți în care un participant oferă ceva altui participant fără a aștepta un beneficiu de la acesta. Beneficiul viitor poate fi fie pozitiv, fie negativ și nu e obligatoriu să vină exact de la persoana care a primit comportamentul inițial. Un exemplu în acest sens este o companie care oferă o mostră gratuită unor persoane. Care ulterior, pot cumpăra sau nu acel produs promovat. Sau îl pot recomanda altor persoane. Chiar în momentul în care au primit acea mostră, sau niciodată.

În această categorie de reciprocitate generalizată întrevăd eu activitatea de voluntariat sau întrajutorare. Știm că reciprocitatea este un mecanism care a facilitat evoluția umană. Împărtășirea resurselor, promovarea comportamentelor prosociale și disponibilitatea de a ajuta ca să fim ajutați au permis umanității să avanseze și să se dezvolte.

Închei această succintă pagină cu îndemn al celebrului politician și filosof chinez antic, Confucius: Există, oare, vreun cuvânt care poate fi luat drept regulă de comportare pentru întreaga viaţă? Dascălul spune: Nu este oare reciprocitatea acest cuvânt? Ceea ce nu-ţi doreşti să ţi se facă, nu fă nici tu altuia. Și ceea ce dorești să trăiești, fă pentru alții.

Am discutat aici, de curând, despre procesul decizional și despre autodeterminare ca spectru motivațional esențial în determinarea oamenilor de a învăța, asuma, căuta, schimba, realiza, îndeplini, identifica un scop, un rol, un status, un obiectiv. Pe baza acestor subiecte am primit câteva întrebări de la cititori (Mulțumesc!) privind importanța stărilor emoționale în problematica decizională. Și pentru că a explica complexa relație dintre motivație și emoție ar necesita mult mai mult decât o pagină a Dicţionarului de fericire, astăzi o să propun să ne uităm la termenul care fundamentează relația emoție-motivație.

(a) regla = (verb.) 1. a reglementa funcționarea unui organ, a unui sistem etc. dintr-un organism viu. 2. a potrivi / a dirija cu scopul de a face o regulă de bună funcționare. (dexonline.ro)

Nu-i așa că se observă ușor asemănarea lingvistică dintre cuvintele emoție și motivație? Tulpina latină, -mot, înseamnă „mișcare” și, așa putem să înțelegem mai bine relația dintre dinamicele concepte de emoție și motivație. Mulți psihologi consideră că, în afară de tulpina lexicală comună, legătura dintre motivație și emoție a apărut din două motive: în primul rând, trăirea emoției și nevoile motivației activează sau determină comportamentul uman. În al doilea rând, ambele concepte sunt legate de o anumită energie și intensitate dinamică. Astfel, în timp ce cogniția pare a fi învelită în „răceală” și calm, emoția și motivația sunt adesea asociate cu presiunea și acțiunea.

În multe cazuri, o emoție este ceva care ne motivează. De exemplu, dacă suntem fericiți, suntem energizați să facem ceva care credem că ne va ajuta să menținem acel sentiment de plăcere. Dacă suntem supărați, putem fi motivați să acționăm (chiar și agresiv) împotriva persoanei / mediului / contextului care ne-a determinat acea stare. Dar se întâmplă destul de des și situația în care am fost triști pentru ceva, și tocmai acest lucru ne-a făcut să încercăm mai mult în a ne atinge anumite obiective. Acele emoții negative au putut chiar să ne ajute să ne ignorăm anumite suferințe, să ne motivăm mai acerb în a ne căuta o soluție optimă pentru o nevoie internă. De asemenea am trăit și situații în care am fost încântați, fericiți, entuziaști să realizăm ceva, dar ne-a lipsit dorința de a începe?

Echipa de psihologi Thayer, Newman și McClain au dezvoltat ample studii privind auto-reglarea dintre emoții și motivații, explicând că emoția este legată de motivație în așa fel încât ființele umane tind să execute lucruri care speră că vor duce la fericire, satisfacție și orice altă emoție pozitivă. Acestea fiind spuse, emoțiile ar putea fi privite ca o recompensă sau o pedeapsă pentru un anumit comportament motivat. Totuși, analizând relațiile dintre schimbarea unei dispoziții proaste, creșterea energiei și reducerea tensiunii, echipa de cercetare psihologică remarcă faptul că nu există o relație directă emoții pozitive = motivație pozitivă (puternică) sau invers. De fapt, ambele constructe psihologice: emoțiile și motivațiile se bazează pe relația dintre individ și mediul său. Intern sau extern. Astfel ajungem la conceptul de reglaj și de reglare.

O emoție reprezintă o stare mentală și fiziologică de energie care ne captează atenția și ne ghidează un comportament. Emoțiile au în mod normal un rol adaptativ și de dezvoltare: avem grijă de copiii noștri din cauza dragostei pe care o resimțim pentru ei, evităm să mergem pe bicicletă cu ochii închiși pentru că ne temem de un accident, simțim un val de pierdere când ne depărtăm de oamenii dragi sau adoptăm o poziție de regret față de cineva față de care știm că am greșit. Dar emoțiile pot fi, de asemenea, distructive (pentru noi sau cei din jurul nostru). Atunci când trăim furie, frică, rușine, vinovăție, invidie sau frustrare ne setăm să ne atacăm pe noi înșine sau pe alții. Când emoțiile sunt prea intense, ele ne pot cauza probleme.

Unii oameni sunt obișnuiți și lejeri în a-și regla emoțiile, fiind conștienți atât de experiențele lor interne (incluzând aici și perspectivele proceselor lor decizionale sau motivaționale) cât și de sentimentele trăite. Pot exista o serie de motive pentru care cineva își pierde controlul asupra emoțiilor: predispoziții genetice, lipsa unor modele comportamentale în acest sens, existența unor situații negative cu spectru traumatic sau anumite schimbări fiziologice cum ar fi scăderea bruscă a concentrației zahărului din sânge. Cu toate acestea, există anumite metode prin care putem să ne creștem capacitatea de reglare și control al emoților.

Principalele strategii care ne pot ajuta să ne reglăm emoțiile se referă la:

1. conștientizarea emoțiilor – Crescând gradul de conștiență al acestor emoții le putem controla mai eficient. Oare în ce părți ale corpului iradiază aceste emoții? În stomac, inimă sau în cap? Simptomele fizice pot oferi indicii despre intensitatea reglajului emoțional. Ulterior, exercițiul de a numi emoția ne poate ajuta să obținem controlul asupra a ceea ce se întâmplă. Mulți dintre noi simțim mai multe emoții la un moment dat, așa că a le identifica concret pe fiecare ne ajută: oare ce emoție e predominantă? sau e mai de durată? sau pe care o resimt și alte persoane? este mânie, tristețe, dezamăgire sau resentimente, frică? Capacitatea de a denumi emoțiile ne va ajuta să ne apropiem cu un pas de reglarea emoțională dorită.

2. identificarea și reducerea factorilor declanșatori – Nu o să putem evita toate emoțiile negative, dar putem să căutăm modele sau factorii care sunt prezenți atunci când simțim aceste emoții; când identificăm acești factori declanșatori, putem să le gestionăm mai ușor.

3. abordarea ”altfel” a emoțiilor neplăcute – Emoțiile se întâmplă rapid și ne antrenează în anumite comportamente la fel de rapid.O principală abilitate în reglarea emoțiilor dificile, este să ne oferim o pauză. Să lărgim tempoul dintre declanșare emoțională și răspuns comportamental. În plus, acordând atenție la ceea ce este în interiorul nostru, ne ajută să evităm angajarea în tipare de gânduri sau comportamente negative atunci când ne aflăm în mijlocul unei dureri emoționale.

Emoțiile fac parte din viața noastră de zi cu zi, și a pretinde că nu există nu le va face să dispară. În loc să încercăm să le evităm, ar trebui să încercăm să dezvoltăm inteligența emoțională și abilitățile de reglare. Gestionarea propriilor emoții poate fi dificilă și necesită de un grad ridicat de conștientizare de sine. Care poate începe și prin asumarea acestor informații despre ceea ce simțim și trăim.

De ce facem lucrurile pe care le facem? De ce am plecat azi dimineață la lucru, deși încă eram un pic obosiți? De ce am luat micul dejun sau doar am băut o cafea? De ce avem atâtea de făcut și totuși uneori nu reușim să facem mai nimic? De ce am scris acest articol și mai ales, de ce îl citești tu? Răspunsul unitar al acestor întrebări este motivația. Dar pe lângă faptul că vedem că nu ne motivează aceleași valori ca și pe colegii noștri de birou, sesizăm că și noi suntem atât de dinamici în propriile mecanisme de motivare. Gradul de motivație oscilieză și este atât de inegal uneori…

Astăzi, pagina Dicţionarului de fericire¹ schițează unul dintre conceptele fundamentale din spatele întregului proces motivațional.

Autodeterminare = (subst.) 1. Dreptul unui popor de a lua singur decizii în problemele politice, economice, administrative, culturale, naționale, fără imixtiuni din afara sa. 2. Ansamblu de acte normative care pun în aplicare principiul autodeterminării. (dexonline.ro)

Principiul autodeterminării, alături de alte principii, este proclamat în Carta Organizației Națiunilor Unite, și urmărește sprijinirea și dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni, pe baza dreptului popoarelor și al națiunilor de a-și determina singure cursul propriilor dezvoltări politice, economice, culturale și sociale, fără intervenții directe sau indirecte din exterior. Principiul autodeterminării constituie o normă generală care produce efecte juridice pentru întreaga comunitate de state. După cum ușor se poate vedea, conceptul de autodeterminare este utilizat în special în domeniul administrativ, legal și politic, și face referire la capacitatea cetățenilor unui teritoriu legal constituit ca stat de a lua decizii cu privire la viitorul lor.

În domeniul psihologiei și/sau psihoterapiei, autodeterminarea (personală) se referă la capacitatea unei persoane de a decide și a hotărî pentru sine ceea ce îl privește. Acest fapt se bazează pe caracteristica marii majorități în care fiecare dintre noi are puterea de a lua decizii și de a-și structura scopul/parcursul vieții sale în funcție de voința sa. În acest sens, autodeterminarea nu implică doar drepturile și libertățile de sine, ci și responsabilitatea pentru deciziile luate ca scop al creșterii și dezvoltării personale.

Pe baza acestui concept, al autodeterminării, se structurează mecanismele motivaționale, care determină oamenii să învețe, să își asume, să schimbe, să caute, să identifice un scop, un rol, un status, un obiectiv de viață.

Celebrii psihologi americani, Richard Ryan si Edward Deci au structurat, în anii ’70, o teorie a autodeterminarii, care este și în prezent adnotată și completată cu numeroase studii și cercetări. Principala întrebare care a inspirat cercetarea în acest sens este ”de ce oamenii acționează sau nu în anumite moduri”, iar cei doi cercetători au identificat trei obiective majore care influențează întreg spectrul motivațional. Astfel, pentru ca o persoană să devină responsabilă, hotărâtă și pe deplin funcțională, are nevoie să își acopere trei nevoi psihologice de bază: autonomia, competența, relația.

Cercetătorii susțin că facem ceea ce facem deoarece suntem motivați de combinația acestor trei nevoi de bază, care ne ghidează comportamentul. Nevoia de autonomie se referă la dorința de a avea libertatea de a face propriile alegeri și să nu fim forțați să facem ceva ce nu ne dorim. Ne motivăm mai eficient când simțim că facem ce vrem și nu sub un anume control. Cerința de competență se poate explica prin faptul că nu agreăm să fim confruntați cu sarcini pe care nu le înțelegem. În plus, ne dorim să simțim că avem abilitățile necesare pentru a putea duce la bun sfârșit activitatea dorită. Sentimenul de a fi eficienți ne crește considerabil motivația viitoare. Al treilea nivel reprezentat de conexiune indică nevoia de apartenență: apreciem când e nevoie de noi și ne demotivăm când ne simțim inutili. Ne motivează să fim observați, validați, lăudați, adică în contact și relație cu alții.

Astfel, poate, suntem mai aproape de a explica anumite situații cum ar fi: un copil este total demotivat de o anumită materie școlară. S-ar putea ca nivelul de predare să fie prea ridicat pentru el, și astfel, acel copil nu înțelege și se simte deconectat de materie. Nevoia lui de competență rămâne total nesatisfăcută, autonomia îi este subminată, toate acestea determinându-l să piardă controlul asupra situației și să creadă/simtă că acea materie chiar nu are rost. Sau de ce unii copii învață doar pe baza unor motivații externe: pentru că acelor copii le lipsește autonomia în procesul de învățare, nevoia de recompense motivându-le propriile alegeri. În același timp teoria autodeterminării poate face diferența între motivațiile aceluiași tipar comportamental. Astfel, dacă cineva renunță la fumat, pentru că altfel nu poate face o anumită operație, sau din cauze material-financiare, nu prezintă aceeași consistență motivațională, ca o altă persoană care renunță la fumat pentru că el, personal, crede că este un obiectiv important de îndeplinit pentru persoana și sinele lui. Astfel, primei persoane se pare că îi lipsește autonomia (face acest gest pentru că ”ceva” îl obligă), competența (e confruntat cu o opțiune pe care nu o controlează) sau relația (utilitatea acestui comportament nu e asumată pentru sine). A doua persoană din exemplul anterior se pare că renunță la fumat pentru că își prețuiește sănătatea, iar acest fel de a fi este în concordanță cu celelalte obiective ale ei în viață (de exemplu, menținerea unei rutine regulate de exerciții fizice, conviețuirea cu bucurie alături de familia sa), demomnstrând autonomie, competență și relație. Adică e mult mai bine autodeterminat!

Complexul sistem psihic uman ne structurează acest nivel de autodeterminare la diferite grade de excelență, putând fi la un moment dat perfect motivați ( autonomi, competenți și conectați față de un anumit obiectiv), pentru ca pentru un alt scop să fim demotivați complet. Astfel, în momentul în care resimțim demotivare, soluția posibilă ar putea fi creșterea autodeterminării, prin oricare dintre componentele sale. Richard Ryan si Edward Deci au observat că atunci când nevoile lor psihologice sunt îndeplinite, oamenii tind să tind să învețe mai profund, să fie mai creativi, să performeze mai bine la sarcini care necesită angajamente de înaltă calitate și să dezvolte relații autentice cu cei din jur.

Facem atât de multe lucruri în fiecare zi, și toate acestea cer un anumit nivel motivație. Prin conștientizarea și aprofundarea punctelor forte ale autodeterminării, putem fi mai bine pregătiți să dezvoltăm comportamente eficiente pentru sănătate, bunăstare și fericire.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Săptămâna trecută am creionat importanţa mecanismului de decizie în asumarea schimbărilor, şi, implict a dezvoltării în vieţile noastre. În prezentarea acestui fapt am menţionat şi un citat al lui Irvin Yalom (celebru psiholog, psihoterapeut și scriitor) care sublinia că “deciziile sunt atât de dificile pentru că pentru fiecare da trebuie să existe un nu… şi, a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Referitor la acestă perspectivă am fost abordat de câţiva cititori, care mi-au semnalat o piedică suplimentară, pe care o resimt în acest dificil proces de a alege. Astăzi, pagina Dicţionarului de fericire¹ se focusează pe un termen neologic, care încă nu apare în dicţionarele uzuale româneşti, ci doar în cele de specialitate.

Atelofobia = (subst.) 1. tulburare de natură psihologică specifică printr-o trăire intensă de teamă faţă de posibile imperfecțiuni în domeniile proprii de acţiune.

Toată această complexă definiţie (din literatura de specialitate psihiatrică), în limbaj comun s-ar rezuma la teama de a nu fi bun. Sau frica de a nu fi suficient de bun.

În ultimul timp, destul de des, ne confruntăm cu situaţii în care trăim cu convingerea că un anumit domeniu din viaţa noastră (personală, profesională, socială etc), sau ceea ce facem în acel domeniu, „nu este bine”. Uneori, poate chiar simţim că nimic din ceea ce facem sau cum suntem nu e conform cu nevoile celorlalţi sau chiar cu propriile aşteptări. Acest tip de sentimente ne „proclamă” că trebuie să muncim ceva mai mult, mai des, mai tare, mai altfel, ca să merităm aprecierea celor din jur sau liniştea interioară. Pentru majoritatea oamenilor, acest tip de trăire trece relativ rapid și nu afectează neapărat viața de zi cu zi. Dar pentru alții, teama de imperfecțiune se transformă într-o formă de spaimă recurentă: atelofobie.

Întrebarea reflexivă „dacă suntem / nu suntem suficient de buni” este înrădăcinată în fiecare dintre noi, chiar și în aceia dintre noi care sunt încrezători și au o stima de sine ridicată. Iar explicaţia oferită de antropologi (specializaţi pe studiul evoluţiei umanităţii) este faptul că teama sau premoniţia că „nu sunt suficient de bun”, atrage scenarii apocaliptice de genul: voi fi dat afară din familie / grup / comunitate, și voi fi singur, și, în esență, nu o să mă descurc prea bine şi chiar probabil o să mor.

Este evident că în prezent, acest tip de scenariu este aberant şi nu este ceea ce credem în totalitate, dar creierul nostru (zona numită creierul reptilian – este o parte a creierului responsabilă de funcțiile fiziologice de bază printre care respirația, ritmul inimii, presiunea sângelui dar şi cu gestionarea situațiilor amenințătoare, de supraviețuire) încearcă să ne țină în viață și analizează uneori extrem de primitiv orice astfel de posibilă ameninţare. Ca atare, am putea spune că „nu sunt suficient de bun” nu este o credinţă personală şi individuală. Pentru că noi toți o avem. Este ca o setare implicită din mintea noastră, dar interpretată atât de diferit de fiecare dintre noi.

Atelofobia (frica de a nu fi destul de bun) și perfecționismul sunt diferite. Perfecționismul este o trăsătură de personalitate, care va determina anumite standarde comportamentale înalte și motiva acţiuni de a atinge idealul. Atelofobia este o teamă de erori şi imperfecţiuni comportamentale, care va determina blocaje de acţiune sau evitări de contexte în care se întrevăd multiple moduri de a greși. Această frică poate afecta orice aspect al vieții: de la școală și muncă până la viața de familie și situații sociale sau relaţionale.

Cei care suferă de atelofobie aspiră să-și corecteze defectele și să ajungă la aprobarea anumitor persoane importante pentru ele, deşi aceste persoane le conferă, de regulă, un bun climat de acceptare şi toleranţă. Totodată persoanele care au sentimentul că nu sunt suficient de bune se simt des la limită, asumându-şi presiunea de atingere a perfecțiunii. Acest fapt determină un grad ridicat de excitabilitate emoţională, care se va manifesta şi în insomnii sau în incapacitatea de a se relaxa. Dezamăgirile (de fapt autodezamăgirile) repetate vor induce o tot mai acută tendință spre pesimism.

Ce putem face în astfel de situaţii în care frica de a nu fi corespunzători / buni / potriviţi ne întunecă modalitatea de a acţiona sau relaţiona? În cabinetul meu de psihoterapie subliniez următorul aspect: Frica noastră de a nu fi suficient de buni nu înseamnă că de fapt nu suntem suficient de buni. Cel mai probabil trăim această frică pentru că generalizăm anumite sentimente de îndoială și autocritică din cauza experiențelor pe care le-am trăit. Sau pentru că ne comparăm cu anumite modele (mai mult sau mai puţin realiste). Sau pentru că ne este frică să părăsim zona de confort, iar a nu fi suficient de bun este o scuză vicleană pentru a evita acțiunea. Sau pentru că presiunile externe din partea societății ne creează impresia de inadecvat (publicitatea folosește frecvent inadecvarea ca o modalitate de a vinde produse; multe reclame la produse de înfrumusețare induc ideea că avem nevoie de aceste produse sau servicii pentru a fi conformi).

Primul pas spre îndepărtarea de acest model de gândire este conştientizarea comportamentului distructiv pe care îl avem faţă de noi înşine. Nu excludem faptul că putem avea anumite experienţe negative în viaţa noastră. Dar putem stopa generalizările acestor experienţe.

Combaterea tendinței de a reaminti performanțe negative necesită schimbarea gândirii. Ori de câte ori începem să ne amintim un moment în care am eșuat, putem face o pauză pentru a ne aminti succesele anterioare.

Pentru a ne găsi liniştea în căutarea lui ”dacă suntem buni”, ideal este să nu ne mai comparăm cu ceialți sau cu anumite standarde ale societății. Încercarea de a ne ridica la anumite standarde (nerealiste sau incomplet înţelese) nu face decât să ne întărească sentimentele de a nu fi „suficient de buni”. În plus, respingând ideea că cei din jur ne judecă, nemaicăutând aprobarea externă sau evitând ideea că doar noi ne confruntăm cu anumite dileme legate de perfecţiunea noastră, putem să ne focusăm pe a trăi satisfacţia de a fi noi înşine, cu reuşite, dar şi cu eşecuri, cu lucruri bune dar şi mai puţin bune.

Suntem suficienţi așa cum suntem! Chiar şi când vrem să ne schimbăm sau ne temem, e important să ne acordăm încredere şi iubire. Pentru că merităm!

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Am povestit, de curând, cum intrarea într-un nou an ne determină deseori, într-un ritual cultural, structurarea unor obiective pentru viitor şi stabilirea unor aşteptări. Specificam cum așteptările ne ajută să ne pregătim mental pentru viitor, şi, subliniam cum realismul acestora ne susţine să ne bucurăm atât de reuşite cât şi de drumul parcurs spre îndeplinire. Câţiva oameni m-au întrebat ce e de făcut când aşteptările le avem setate, dar procesul de a hotărî cum să le atingem e dificil. Astăzi, în dicţionarul de fericire¹ încercăm să reliefăm o pagină de posibil ajutor.

Decizie = (subst.) 1. Hotărâre luată în urma examinării unei situații. 2. Soluție adoptată pentru o problemă. 3. Alegere între două sau mai multe soluții. (dexonline.ro)

Cu ce vrem să ne îmbrăcăm astăzi? Ceai sau cafea la micul dejun? La ce oră să propunem întâlnirea cu prietenii? La ce facultate să mă înscriu? În vacanţă să mergem cu maşina personală sau cu avionul? Câți copii vrei să ai? Cu cine să votăm?! Adevărul este că ne confruntăm cu o multitudine mare de decizii care, zi de zi, ne oferă perspective privind un potenţial parcurs de atingere a unui obiectiv, de traversare a unei perioade, de testare a unor posibilităţi, de ghidare a unei etape de dezvoltare, de evaluarea cine / ce / cum suntem etc.

Luarea deciziilor se aseamănă cu un complex şi intens act de evaluare între mai multe alternative și alegerea celei mai susceptibile de a atinge unul sau mai multe obiective personale. Automat în acest proces evaluativ suntem influenţaţi de rațiune, părtiniri, opinii (personale şi/sau externe), credinţe, emoții, amintiri, modele culturale sau experienţe. Şi în toată această imensă ecuaţie, asumându-ne spiritul de liber-arbitru, încercăm constant să identificăm beneficiile și costurile deciziilor noastre, pentru a ne bucura de consecințe (sau a ne adapta la ele). Conform perspectivei filosofului grec Platon despre emoție și rațiune, asemănaţi de el ca doi cai care ne trag în direcții opuse, multe modele explicative ale procesului decizional susțin antagonismul dintre rațiune și emoție. Luarea deciziilor este percepută ca o competiție între un sistem emoțional care este automat, dar predispus la eroare și un sistem rațional mult mai lent, dar înţelept.

Când ne confruntăm cu unele decizii, s-ar putea să fim tentaţi să aruncăm moneda în sus, să lăsăm hazardul să acționeze. Şi, într-adevăr, pentru deciziile relativ minore pe care le luăm în fiecare zi, apelarea la „întâmplare” nu ar fi o abordare atât de defectuoasă. Însă, pentru cele mai multe cazuri, deciziile importante, necesită mai mult timp, cercetare, efort și energie mentală pentru a ajunge la o concluzie corectă. În aceste cazuri, urmărim o anumită strategie sau o serie de planuri tactice pentru asumarea unui rezultat. Aproximativ acelaşi lucru se întâmplă când suntem supuşi unei situaţii familiare, deciziile fiind rapide (pe baza unor experienţe asemănătoare). Pe de altă parte, atunci când ne confruntăm cu o situație nouă, avem nevoie de timp pentru a cântări beneficiile și riscurile potențiale oricărei decizii.

Factorii care îngreunează sau limitează capacitatea de a lua decizii, se referă la informații lacunare sau prost înţelese, termene limită presante și resurse fizice sau emoționale limitate. Paradoxal este faptul că şi surplusul de informaţii şi date analizate împiedică în mod consistent procesul de luare a deciziilor. Specialiștii definesc aceste situații ca fiind o paralizie decizională (sau paralizie de analiză), şi se referă la două mari situaţii: cineva nu este în măsură să ia o decizie, deoarece se blochează în analiza de noi și noi informații, sau din tendința de a suprasecuriza situația personală, se refuză procesul de decizie pentru a se elimina orice incertitudine viitoare…

Irvin Yalom (celebru psiholog, psihoterapeut și scriitor) subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nu… a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Iar în plus, ”orice decizie ne pune față în față cu izolarea supremă… o decizie este un act solitar, intim” care poate împovăra într-atât de mult încât să recurgem la nevoia ca altcineva să ia o decizie pentru noi înșine.

Specialiştii în ştiinţele sociale au structurat câteva modele de luare a deciziilor tocmai pentru a ajuta oamenii să facă alegerile cele mai potrivite pentru ei, luând în considerare alternativele posibile, beneficiile și costurile aferente sau timpul decizional necesar. Câteva dintre cele mai cunoscute astfel de modele sunt:

– modelul cu o singură caracteristică, după cum îi arată şi numele, se bazează pe o variabilă unică analizată; de exemplu, confruntaţi cu o mare varietate de opțiuni la magazin, decidem să achiziţionăm un şampon doar din perspectiva variabilei de preţ, ignorând parfumul, firma, culoarea sau reclama.

– modelul caracteristicilor aditive presupune luarea în considerare a tuturorilor valorilor importante și evaluarea sistematică a opțiunilor fiecărei aceste variabile; de exemplu suntem interesaţi să cumpărăm o tabletă; creăm o listă de caracteristici importante pe care le vrem la tabletă şi, apoi, evaluăm fiecare caracteristică pe o scală de -5 la +5; la final alegem tableta cu „scorul” cel mai mare.

– modelul eliminării se sprijină pe identificarea unor variabile obligatorii şi eliminarea tuturor celor care nu le îndeplinesc; ulterior procesul se repetă pe alte variabile; de exemplu vreţi să cumpăraţi un apartament; variabila iniţială e locaţia într-un anumit oraş; tot ce nu respectă această variabilă e eliminat; criteriul următor e etajul la care să fie amplasat; orice apartament care nu respectă acest criteriu e scos din opţiuni indiferent de alte variabile…până când ajungeți în cele din urmă la o singură alternativă.

Din perspectiva personală şi profesională evit să recomand un model decizional luând în considerare factorii atât de dinamici şi subiectivi în orice astfel de proces. În plus, subliniez că cel mai des nu există o decizie „corectă”. Pentru că atât de rar putem clar evalua „cum ar fi fost dacă nu…”. Chiar şi atunci când decizia nu este chiar optimă, ne expunem unui proces adaptativ, care desigur, poate să ne conducă spre un parcurs, pe care nici nu l-am previzionat. Contează pe ce drum apucăm la un moment dat, dar ceea ce contează şi mai mult este să parcurgem drumul.

Doar eu, prin deciziile mele, pot provoca schimbarea pe care mi-o doresc şi, clar, nu pot progresa fără a lua decizii.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

De 12 ani, România marchează anual Ziua Culturii Naționale în fiecare 15 ianuarie, data de naștere a incomensurabilului poet național Mihai Eminescu. Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene (de exemplu în Spania, Ziua Culturii este corelată cu biografia lui Miguel de Cervantes), cu acest prilej fiind omagiaţi importanţi oameni de cultură, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. Ca un mic omagiu adus acestor manifestări, pagina de astăzi a Dicţionarului de fericire vizează exact conceptul fundamental al fiecărei societăţi.

Cultura = (subst.) 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. 2. Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii / totalitatea acestor cunoștințe / nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. 3. Totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunități omenești din trecut. 4. Ansamblu de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educație. (dexonline.ro)

Cultura reprezintă un concept extrem de larg care se referă focusat la obiceiurile, valorile, credințele și practicile unui grup de oameni şi încorporează roluri familiale, ritualuri, stiluri de comunicare, exprimare emoțională, interacțiuni sociale sau orice comportament învățat. Cultura se referă, de asemenea, la stilul de viață comun al unei colectivităţi care include norme sociale, reguli, credințe și valori, de regulă, transmise de-a lungul generațiilor.

Când ne concentrăm asupra semnificației culturii, ne gândim în primul rând la diversitatea limbilor, vestimentaţiei, ritualurilor sociale sau a mâncărurilor din societatea noastră multiculturală, deoarece acele aspecte ale culturii sunt cele mai vizibile și mai ușor de observat. Conceptul de cultură se referă la mult mai mult decât această perspectivă. Foarte mulţi psihologi susţin faptul că tiparele noastre comportamentale, sistemele de credințe şi valori, principiile și modurile de viață sunt derivate directe ale culturii. Şi dacă e greu de înţeles acest principiu, încerc să explic pe scurt cele mai vizibile componente psihologice direct influenţate de cultură:

– cultura noastră determină o dinamică specifică a structurii de gândire prin influențarea directă a percepțiilor personale: modul în care percepem lucrurile este în mare măsură afectat de abilitățile noastre de judecată, atitudinea și emoțiile noastre, dar şi de noțiunile preconcepute; aceste noţiuni preconcepute ne sunt transmise cultural (direct / indirect, voluntar / involuntar) de către anumite persoane din mediul nostru proxim social; astfel etichetarea unui lucru / fenomen / personaj ca fiind bun sau rău, va fi în mod clar influenţat de aportul cultural la care suntem expuşi.

– cultura căreia îi aparținem are un impact direct asupra comportamentului nostru individual, dar mai ales colectiv: dacă valorile unei anumite culturi nu îi învață pe bărbați să respecte femeile, acest lucru se va reflecta în mod natural în comportamentul lor de lungă durată; ceea ce ne promovează cultura noastră afectează modul în care interacționăm social (un alt exemplu concludent ar fi acesta: gesturile noastre, limbajul general al corpului sau distanţa faţă de persoana cu care comunicăm sunt afectate de normele noastre culturale; tocmai de aceea diferența dintre anumite culturi sunt cel mai uşor evidenţiate prin analiza comportamentelor sociale).

– pentru a fi acceptați în cadrul unui grup, avem tendința de a urma ceea ce grupul decide; astfel ne modelăm comportamentul și personalitatea pentru a se potrivi grupului dorit (implict pentru a ne potrivi cu o anumită cultură); pe lângă acest fapt limba, religia, tradițiile, arta, folclorul, obiceiurile noastre, sau alte variabile care fac parte din cultura noastră, joacă un rol major în formarea personalității noastre.

Nimeni nu se naște “încadrat cultural”, dar, fiecare persoană se naște cu o capacitate biologică de a învăța cultura. Unele reguli sunt predate în mod direct prin cuvinte: „ține furculița în mâna dreaptă și cuțitul în stânga”. Alte reguli sunt integrate prin acțiuni directe (de exemplu cât de aproape să stai când vorbești cu cineva). Altfel spus cultura se învață, dar e sigur că nu toţi membrii unui grup vor învăţa / replica fiecare regulă culturală la fel de bine. Unele familii sunt mai legate de tradiție, altele mai puțin, unii oameni sunt conformiști, alţii sunt nonconformisti. În consecință putem sublinia caracterul dinamic şi individual al culturii asupra fiecăruia dintre noi. Astfel, se evidenţează faptul că spectrul culturii nu provine exclusiv din originea etnică, geografică sau lingvistică a unei persoane. Cultura reprezintă un set de valori, care acţionează ca un fundal de dezvoltare al unei persoane.

Pe de altă parte cultura este importantă pentru noi, deoarece ne definește identitatea evolutivă. Cultura ne ajută să înțelegem valorile noastre ancestrale, ne oferă un posibil sens existenţial şi ne face unici (faţă de alte persoane din alte colţuri ale lumii). Tocmai de aceea, importanța conservării patrimoniului cultural constă în securizarea sentimentului de apartenență și unitate pe care acesta ni-l oferă. Moștenirea și tradițiile culturale ne leagă de strămoșii noștri, iar credințele și legile ne ghidează drumul parcurs (sau pe care îl mai avem de parcurs) pentru îmbunătățirea / dezvoltarea vieții noastre.

Fiecare cultură are propriul ei set de valori. Din punctul meu de vedere asumarea valorilor noastre culturale ne oferă o perspectivă simbolică (oarecum spirituală) despre cine şi ce suntem. Valorile culturale ne ajută să ne construim viziunea despre locul de unde ne tragem şi direcţia spre care tindem în dezvoltarea noastră. În plus, să nu uităm că valorile culturale nu sunt doar despre trecut. Ele sunt adesea semnificative în prezent și pentru mulţi oameni din jurul nostru, iar practicarea acelorași valori ne poate permite să ne apropiem mai uşor de cei din jurul nostru. Valorile culturale au un „istoric” de existenţă care ne oferă o sursă puternică de forță și sprijin, permițându-ne chiar să depășim mai uşor anumite momentele tulburi.

Cultura este ca un izvor subteran care (chiar dacă nu ne dăm seama) ne irigă existenţa noastră cu valori, tipare comportamentale, exemple și învățături, modelându-ne percepția, judecățile, gândirea, personalitatea și modalitatea noastră de a fi. Fericirea nu se poate dobândi fără cultură! (Simion Bărnuţiu)