0788 233 800 psiholog@adibratu.ro

Nevoia de apartenență

Ca orice om, si eu îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. În plus, ca psiholog și psihoterapeut, îmi doresc pentru toți oamenii ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat. Ca atare, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire!

Apartenență – Faptul de a ține, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element constitutiv al unui ansamblu. (dexonline.ro)

O definiție atât de succintă pentru un concept atât de mare! La ce se referă în fapt acest simț /sentiment de apartenență? Nevoia de a aparține sau de a fi aparținut (cunoscută și sub numele de apartenență), se referă la o nevoie emoțională umană bazală, la fel de importantă ca nevoia de hrană sau adăpost. Și reprezintă trebuința unei persoane de a se afilia și de a fi acceptat de membrii unui grup. Fie că este vorba de familie, o gașcă din colțul străzii, prieteni, colegi, o comunitate religioasă, o echipă sportivă, sau orice grup animat de anumite trăsături comune, oamenii tind să aibă o dorință înnăscută de a fi o parte esențială a unui construct social mai mare decât ei înșiși. Sentimentul de apartenență implică mai mult decât simpla cunoaștere a altor persoane. Se concentrează pe obținerea acceptării, atenției și sprijinului din partea membrilor grupului, precum și acordarea aceleiași atenții celorlalți membri. Psihologia socială subliniază că nevoia de a aparține are un rol important într-o serie de fenomene sociale, cum ar fi reprezentarea de sine și comparația socială.

Personal, susțin teoriile conform cărora nevoia noastră de a aparține este de origine evolutivă: de-a lungul istoriei, oamenii care au reușit să dezvolte relații puternice de grup au avut un nivel crescut de reușită. În plus, apartenența e o nevoie identificată din primele momente de viață: un bebeluș se calmează când este luat în brațe și este atent când i se vorbește. Ca psihoterapeut am observat o altă caracteristică importantă a acestui mecanism psihologic: necesitatea de a aparține unui grup poate conduce, la schimbări masive de comportamente, credințe și atitudini (pozitive sau negative), deoarece oamenii se străduiesc intens să se conformeze standardelor și normelor unui anumit grup vizat.

Unii dintre noi simt o legătură cu toți oamenii din lume, cu întreaga umanitate, alții se conectează doar la câteva resurse umane. Și, indiferent de numărul de mediilor de apartenență, sentimentul acesta îmbunătățește motivația, sănătatea și fericirea! Din păcate, există anumite persoane care se luptă să găsească un sentiment de apartenență, iar singurătatea lor este dureroasă.

O modalitate de a lucra la declanșarea sau creșterea apartenenței este de a căuta moduri în care suntem asemănători cu ceilalți în loc să ne concentrăm asupra modurilor în care suntem diferiți. O altă cale de a ne îmbogăți sentimentele de apartenență este să ne focusăm asupra acceptării celorlalți. Pentru a accepta pe alții și puncte de vedere care nu sunt aceleași cu ale voastre, poate fi necesar să vă deschideți gândurile la ideea că ar putea exista valoare în gândirea tuturor. Puteți găsi adevărul chiar și în cele mai greu de acceptat idei. Acceptarea nu înseamnă acord, dar împărtășirea diferențelor personale și ascultarea altor puncte de vedere creează pace. În fața oportunităților de a fi alături de ceilalți ar fi indicat să ne debarasăm de judecăți. Judecățile construiesc ziduri.

La o cină în care atmosfera nu ne convine sau într-o excursie prea obositoare, putem realiza că mâncarea sau călătoria nu sunt un scop absolut. Conectarea cu alții poate fi mult mai importantă decât zgomotul din restaurant sau drumul plin de serpentine. Sentimentul că aparții unui grup în astfel de momente ne susține pentru a face față emoțiilor dureroase.

Avem nevoie unii de alții. Pentru a ne găsi consolare, suport, înțelegere, încurajare, energie, toleranță, dispoziție…alături de cineva care ne-a înțeles durerea sau ne-a gustat bucuria. Pentru ca poveștile noastre de viață să fie validate. Pentru că experiențele noastre contează!

Adaptare

Ca psiholog și psihoterapeut, îmi doresc ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat. Ca atare, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Prin acest demers, încerc să o declanșez o anumită adaptare a felului nostru de a fi?!… vă propun așadar să ne uităm azi un pic la pagina despre adaptare…

Adaptare – Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; / (biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma căruia rezultă o corelare a structurii morfologice și a funcțiunilor fiziologice ale viețuitoarelor în raport cu mediul înconjurător. (dexonline.ro)

A (se) adapta – A (se) transforma pentru a corespunde anumitor cerințe; a (se) face potrivit pentru întrebuințare în anumite împrejurări; a face să se potrivească. (dexonline.ro)

Cuplul de termeni a (se) adapta – adaptare se regăsește preponderent în teoria evoluției, iar conform acestei teorii, o adaptare este o trăsătură într-un organism care a evoluat prin selecția naturală pentru a îndeplini o funcție specifică. Complex! Dar de ce se poate întâmpla așa ceva? Cea mai simplă explicație este faptul că evoluția nu ghidează pur și simplu dezvoltarea organismelor…pentru că procesul evolutiv este aleatoriu și determinat de anumite mutații care conduc la o populație variată genetic. Astfel, fiecare individ dintr-o anumită specie/rasă poate avea gene, și automat, capacități ușor diferite. Când presiunile de mediu fac o trăsătură mai utilă decât alta, indivizii cu acea trăsătură genetică sunt mai predispuși să supraviețuiască, ajungându-se la procesul adaptativ! Reciproca în antiteză s-ar traduce astfel : o trăsătură care face un organism mai puțin pregătit să se dezvolte în mediul său se va defini ca o caracteristică dezadaptativă cu mari șanse de involuție și chiar dispariție.

Termenul de adaptare este des folosit într-un mod mai obișnuit, referindu-se la anumite schimbări comportamentale care conduc la o modificare pozitivă a unei anumite persoane. Chiar dacă spectrul inițial e dureros, frustrant sau chiar traumatizant, comportamentele tind să se adapteze spre un nou stadiu de echilibru și bine. De exemplu, în cadrul cabinetului meu de psihoterapie, identific când anumite abilități (de reziliență, comunicare, negociere etc) reprezintă un anumit rezultat adaptativ. Și subliniez că astfel de parcursuri adaptative facilitează fericirea! Să nu uităm că viața este o călătorie, plină de drumuri accidentate și poteci neumblate. Nu putem fi niciodată pe deplin pregătiți pentru ceea ce ne așteaptă. Și tocmai în acele momente în care ceea ce visam, doream, plănuiam se dovedește a nu fi real, ajutorul ne vine din adaptare.

Din punct de vedere psihologic mecanismul adaptării se bazează pe două componente esențiale:

  • asimilare: oamenii preiau informații din lumea exterioară și le convertesc în idei, concepte, valori propri. (exemplu: un copil care vede o găină și învață de la un adult ce este; data viitoare când acel copil vede o găină, își poate folosi schema asimilată pentru a o identifica; o problemă ar putea să apară când acest copil va vedea un cocoș; el știe ce este o găină și ar putea presupune, potrivit schemei sale privind găinile, că și cocoșul e tot o găină, deoarece ambele sunt mici, cu pene, în coteț și au două picioare; corectarea unei astfel de greșeli se va concretiza prin cealaltă componentă esențială a adaptării…)
  • acomodarea: în acest caz, oamenii procesează informații noi schimbându-și reprezentările mentale pentru a se potrivi cu aceste informații noi, fie formându-și o nouă schemă pentru a se potrivi noilor informații sau modificându-și categoriile mentale existente. (continuarea exemplului anterior: copilul care inițial credea că un cocoș este o găină ar putea începe să observe diferențele cheie între cele două animale: unul nu face ouă, în timp ce cealaltă da, unul va avea anumite porniri de lider în timp ce celălalt vrea doar să ciugulească… după un timp, copilul va acomoda noile informații prin crearea unei noi scheme pentru cocoș, modificând în același timp schema existentă pentru găină).

Nu este surprinzător faptul că procesul adaptării prin acomodare tinde să fie mult mai dificil decât asimilarea. Ca oameni suntem adesea rezistenți la schimbarea schemelor personale, dar sunt momente în care suntem forțați să ne reinventăm, să ne adaptăm…

Indiferent de situație (apropo azi începe BAC-ul, iar zilele următoare vin rezultatele de la evaluările naționale – cu o sumedenie de așteptări, care mai de care…), foarte mult contează efortul, determinarea, voința, reziliența și încrederea noastră în procesul adaptativ.

A căuta perfecțiunea

Ca psiholog și psihoterapeut, îmi doresc ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat. Ca atare, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! Și, chiar dacă mi-ar plăcea ca acest dicționar să fie o resursă perfectă pentru cât mai mulți oameni, îmi asum clar faptul că acest lucru e imposibil…de ce? Hai să răsfoim un pic pagina despre perfecționism…

Perfecționism – tendință de a atinge perfecțiunea, progresul nelimitat / (med) tendință maladivă spre perfecțiune, care poate ajunge la obsesie. (dexonline.ro)

După cum putem foarte ușor observa, definiția ne oferă două variante oarecum diferite ale acestei trăsături. În limbajul cotidian al lumii contemporane, ”a căuta perfecțiunea” sau ”dorința de a fi perfect” sunt văzute adesea ca niște calități. Astfel, un perfecţionist este văzut ca o persoană care depune permanent eforturi pentru a face orice lucru cât mai bine, urmând niște standarde de excepționalitate, care pot pronostica un stil de viață plin de succes. Dar cercetările psihologice recente sugerează că această trăsătură de personalitate are o „latură întunecată”, care poate afecta grav sănătatea fizică sau relațională a acelei persoane.

E absolut normal să ne asumăm dorința de a face lucrurile bine. Toți ne naștem cu o dorinţă de a deveni cât mai buni, de a face totul cât mai bine, de a fi supereroi, de a defini perfecțiunea, de a fi unici și admirați de toți ceilalți. Însă, pentru majoritatea dintre noi, acest tip de deziderate scad în intensitate, odată cu perioada copilăriei, asumându-ne statutul de ”normalitate”. Normalitatea care ne definește clar un raport privind obiectivele noastre versus realitate. Astfel ajungem să fim atenți la standardul personal de ”bine” în raport cu eforturile depuse pentru a atinge un anumit vis. Există şi oameni care tind permanent să devină perfecţionişti, chiar dacă asta înseamnă un radicalism comportamental. Aceştia nu se vor abate sub nici o formă de la drumul pe care l-au ales, nu vor face rabat de la standardele asumate şi vor merge pană la capăt pentru a-şi atinge obiectivele. Indiferent de orice repercursiuni din viața lor (fizică, socială, relațională). Afecţiuni grave, chinuitoare, pot avea la origine – sau pot fi favorizate de – dorinţa obsesivă de perfecţiune. Printre necazurile pe care această căutare a unei desăvârşiri iluzorii le poate aduce după sine se numără depresia, sindromul colonului iritabil, bolile cardiace, tulburări de alimentație şi chiar moartea prematură. În prisma unor cercetări recente asupra relaţiei dintre această trăsătură de personalitate şi starea de sănătate, unii specialişti merg până la a afirma că perfecţionismul ar trebui considerat un factor de risc pentru sănătate, în aceeaşi măsură ca obezitatea şi fumatul.

Având în vedere aceste concluzii, în activitatea mea de psihoterapeut încerc să limitez nevoia de perfecționism. A dori să fii cel mai bun dintr-o anumită categorie socială / într-un anumit domeniu / la un anumit moment – este o trăsătură admirabilă și puternic motivantă. Dar doar până la momentul în care ”a fi cel mai bun” înseamnă ”a fi perfect”. Pentru că în acel moment, standardele atât de ridicate pot face ca orice greșeală sau neîndeplinirea obiectivului să fie traduse în eșec. Un alt mare semnal de alarmă pe care simt nevoia să îl trag este faptul că dezvoltarea perfecționismului la nivelul copiilor este foarte des influențată de părinți, profesori sau societate. Presiunea pentru un copil pentru a atinge sau menține anumite standarde de perfecțiune, poate fi imensă și poate provoca un stres considerabil! Părinții perfecționiști modelează copii perfectioniști, copii care vor simți că niciodată nu sunt suficient de buni sau nu merita iubirea necondiționată din partea părinților. (apropo: începe sezonul examenelor școlare…)

Gândirea ”totul sau nimic” va face ca și situația „aproape perfect” să fie văzută ca un eșec.

Cum să ne ferim de aceste tendințe? Personal, folosesc principiul moderației (un proces cognitiv de eliminare a extremelor de orice natură) care mă ajută să privesc cât mai obiectiv la ce sunt / suntem. Și mă inspir din cel mai amplu model care ne înconjoară: natura ne uimește cu o sumedenie de excelențe desăvârșite printr-o la fel de mare grămadă de imperfecțiuni. Chiar dacă ghepardul aleargă cel mai rapid, el nu va prinde de fiecare dată o gazelă…chiar dacă Uriaşa Rafflesia este o floare roşie cu un diametru de peste 1 metru, aceasta e renumită și pentru mirosul său dezgustător…

Una dintre caracteristicile caracterului „uman” este că nu suntem perfecți. Facem greșeli și avem o sumedenie de vulnerabilități. Dar tocmai prin acest fel, putem învăța din greșelile noastre și ne putem modifica slăbiciunile. Adevărata minune a „imperfecțiunii” este de fapt stimularea, într-o manieră adaptativă, a evoluției noastre în a deveni oameni mai buni…mai fericiți.

Ajutor

Ca psiholog și psihoterapeut, îmi doresc ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat. După un an de zile de ”gândul de luni”, pe baza sugestiilor primite de la voi, cititorii mei, am demarat un nou ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Pagina de azi a Dicționarului nostru se referă la un comportament esențial pentru binele comun al grupurilor sociale, având urmări pozitive asupra tuturor persoanelor din comunitatea unde acest comportament are loc.

Ajutor – Persoană care ajută pe alta într-o activitate oarecare, secondând-o și subordonându-i-se; sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare; asistență acordată cuiva (dexonline.ro)

Comportamentul de a acorda ajutor (ajutarea / ajutorarea) înseamnă, în fapt, acordarea de anumite beneficii proprii (timp, suport, asistență, materiale, idei, experiență etc) unei alte persoane, care o să fie asistată într-un anumit demers.

Valoarea acestui comportament (sau a persoanei care prezintă acest mod de ”a fi”) a fost remarcată încă din cele mai vechi timpuri, existând un consens general indiferent de culturi sau civilizații: de la filosoful grec Aristotel (care sublinia chiar că emoțiile pozitive pot fi mai mari pentru persoana care acordă ajutor decât pentru beneficiarul ajutorului) și până la străvechile valori chineze ale Confucianismului (unde bunăvoința față de ceilalți e o înaltă valoare spirituală). Dar nu doar filosofii au fost singurii preocupați de comportamentul de ajutorare. Aproape toate religiile lumii au o versiune a ”Regulei de Aur” – oamenii ar trebui să-i trateze și să-i ajute pe alții așa cum ar dori să fie ei înșiși asistați și ajutați: Biblia creștină promovează ajutorarea și îngrijirea reciprocă și oferă celebra pildă a bunului samaritean cu sublinierea ajutorării chiar și a celor săraci și nevoiași, Moise Maimonide (celebru teolog evreu) descrie opt grade de bunătate în a-i ajuta pe ceilalți, islamul implică o obligație anuală de a da celor care au nevoie, iar în hinduism reducerea suferinței altora reprezintă o karma bună.

În abordările științifice moderne, cercetătorii au încercat a defini de ce oamenii îi ajută pe ceilalți, evidențându-se 3 tipuri de teorii:

  • sociologice – aceste teorii se bazează pe faptul că noi, oamenii, tindem să ajutăm alți semeni care ne-au ajutat pe noi la un anumit moment (reciprocitate) sau față de care avem o anumită datorie morală (responsabilitate)
  • psihologice – sesizând trăirile și identificându-ne emoțional sau cognitiv cu o altă persoană, acordăm un ajutor și facem să dispară acel sentiment neplăcut pe care ni-l provoacă durerea altuia (empatie și similaritate)
  • biologice – se consideră că altruismul și ajutorarea au strict o bază genetică.

Dincolo de toate aceste aspecte determinante, din punct de vedere personal dar și psihoterapeutic, consider că orice comportament de tip ”a ajuta” are beneficii imense pentru că ajutorarea nu înseamnă doar a dărui. Ci reprezintă un unic mod de conectare, atingere și comunicare între două sau mai multe persoane. Sau modul în care o persoană este capabilă de a recunoaște o valoare umană în orice situație contextuală. Modularea propriului comportament în serviciul altei persoane e baza înțelegerii comportamentului uman, fapt care atrage ulterior creșterea nivelului de ”bine” în cadrul grupului, comunității sau a societății. În măsura în care oamenii înțeleg comportamentul, motivațiile și caracteristicile personalității și influențele situaționale asupra celor din jur, ei pot fi capabili să-și sporească utilitatea față de cei care au o anumită nevoie de ajutor, dând o nouă valoare și dimensiune relațiilor sociale, făcând astfel din lume un loc mai bun de locuit. Ajutând pe cei aflați în nevoie, te ajuți și pe tine!

„Dacă aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta” (proverb budist).

Umor

A trecut un an de zile de ”gândul de luni”, si pe baza sugestiilor primite de la voi, cititorii mei, am demarat un nou ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! Săptămânal o să prezint succint un termen, consider eu esențial, pentru a fi cât mai aproape de acest imens statut: fericire! Ca psiholog și psihoterapeut, îmi doresc ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat.

Și pentru că tocmai am sărbătorit Ziua Copilului, m-am gândit și la copilul interior din fiecare adult. Astfel, pagina de azi a Dicționarului nostru se referă pur și simplu la:

Umor – Înclinare spre glume și ironii, ascunse sub o aparență de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinații (dexonline.ro)

Umorul este observat în toate societățile și culturile umane, indiferent de vârsta, cultura, educația, statutul social sau alte variabile sociologice ale oamenilor. Totuși simțul umorului este influențat de tradiții, cultură, obiceiuri sau diferă în funcție de zone, anumite experiențe sociale sau perioade istorice. Toate acestea au determinat ca acest comportament uman esențial să fie dificil de explicat sau teoretizat, având o largă paletă de manifestare sau recunoaștere. Astfel au existat perioade sau culturi în care umorul era privit ca un mecanism de a demonstra superioritate, vulgaritate, indecență sau un mecanism de apărare pentru a ascunde adevăratele sentimente. Cu toate acestea umorul s-a definit permanent ca un mijloc de comunicare, un mod de reziliență, un cod de viață sau o alternativă de viziune. În ultimele decenii psihologia a acordat mai multă atenție acestui comportament, subliniind faptul că umorul ne face să ne simțim bine, ne distrage atenția de la problemele noastre și/sau promovează o perspectivă mai optimistă a realității.

Din punctul meu de vedere, utilizez umorul frecvent atât în viața persoanlă cât și în calitate de psihoterapeut (în limitele unei relații profesionale, desigur), pentru că eu consider că umorul reprezintă în primul rând o stare de spirit (starea noastră de spirit înseamnă pur şi simplu felul în care ne simţim într-un anumit moment). Care poate să fie activă, vizibilă, cu efect doar în anumite contexte, medii sociale, situații sau conjuncturi. Și care depinde în foarte mare măsură de implicarea și motivarea noastră. Altfel spus, psihoterapeutul din mine, recomandă nu doar acceptarea și folosirea umorului în viața de zi cu zi, ci chiar cultivarea lui. Pentru că prin toată activitatea mea am descoperit că umorul este:

  • un mod eficient de a găsi și a construi fericirea;
  • un instrument esențial pentru îmbunătățirea rezilienței (capacitatea de a depăși situații stresante);
  • un liant social și un cadru facil de a-ți construi relații;
  • un conglomerat de beneficii pentru imagine-stimă-cunoaștere-încredere în sine
  • un ”medicament” minune care ne permite să trăim cotidianul, fără a cădea în cele mai plictisitoare rutine, sau care ne diminuează disperarea și anxietatea în fața neprevăzutului din jurul nostru tocmai prin manifestarea efectului fizic al umorului: râsul; care prin activarea musculară are efecte asupra întregului sistem nervos și permite eliberarea diferitelor niveluri de tensiune.

Și, dacă, nu știți cum puteți să vă exersați acest fel de a fi, vă recomand: petreceți mai mult timp în jurul oamenilor amuzanți. Sau consumați mai des comedii (teatru, filme, stand-up, cărți, animație). Sau îmbrățișați-vă propriul copil interior. Adulții simt adesea că trebuie să se comporte într-un mod „adecvat vârstei”. Cu toate acestea, dacă a fi jucăuș și plin de umor, te-a făcut fericit la vârsta de 15 sau 18 ani, probabil că tot așa va fi și acum… Sau, pur și simplu, ascultați (sau încercați să creați și scrieți) bancuri…seci, negre, critice, cu pilde, cu apropouri, cu umor de limbaj sau de situație, cinice, copilăroase etc… Apropo: (cel mai bun banc sec auzit zilele acestea): ”Bună, sunt creierul tău…urăști melodia asta, nu-i așa?! hmmmm, nu-mi pasă, pentru că deja am reținut-o și o voi fredona toată ziua…”

Joc – Joaca

După un an de zile de ”gândul de luni”, pe baza sugestiilor primite de la voi, cititorii mei, am demarat un nou ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! Săptămânal o să prezint succint un termen, consider eu esențial, pentru a fi cât mai aproape de acest imens statut: fericire! Ca psiholog și psihoterapeut, îmi doresc ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat.

Și pentru că nu vreau ca acest dicționar să fie prea formal, pentru astăzi propun un cuplu de termeni: joacă – a te juca. Apropo…mâine e 1 iunie!

Joacă = Joc, distracție (copilărească) (dexonline.ro)

A se juca = A-și petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucării; a se distra (dexonline.ro)

Un punct de vedere extrem de răspândit în societatea noastră desemnează că jocul / joaca se limitează în mare parte la perioada copilăriei. Desigur, acestă perspectivă e fundamentată de faptul că orice comportament de joc este predominant la tot regnul animal cu precădere în prima parte a vieții, apoi dispărând aproape complet la maturitate.

În cadrul pregătirii mele dar și a practicii psihoterapeutice, mi-am dezvoltat, însă, o abordare mult mai largă a acestor concepte. Astfel, subliniez că jocul – a (se) juca este crucial pentru dezvoltarea copilului, dar este deosebit de benefic și pentru persoanele adulte, indiferent de vârstă. Pentru că jocul aduce bucurie suplimentară anumitor momente – situații – contexte de viață, poate ameliora stresul și anxietatea, ușurează procesul de învățare, îmbunătățește conectarea propriei persoane la ceilalți și la lumea din jur, fluidizează creativitatea și dezvoltă spiritul de umor. Jocul poate, de asemenea, face munca mai productivă și mai plăcută și chiar susține sănătatea psihică, și implicit fizică.

Din punctul meu de vedere, există trei caracteristici de bază ale unei activități de joacă pentru vârsta adultă: jocul este plăcut, voluntar și este făcut doar de dragul activității în sine (cineva care fuge după o minge pe un teren de fotbal poate fi considerat că se joacă, în timp ce un fotbalist profesionist nu – pentru că se angajează în joc pentru a-și câștiga existența).

Nu este niciodată prea târziu să ne dezvoltăm latura jucăușă, fără să ne îngrijorăm că vom fi etichetați ca fiind puerili sau copilăroși. În fond, ne putem conecta la copilul nostru interior, acordându-ne permisiunea de a ne distra ca atunci când eram copii: jocuri de echipă sau individuale, jocuri de societate sau jocuri de cărți, board-game-uri sau puzzle-uri… sau cântând karaoke… sau aruncând un Frisbee… sau înălțând un zmeu… sau jucându-ne cu un animal de companie… sau practicând un sport, un hobby sau colecționând pixuri, scoici, șervețele… sau interpretând un rol… sau improvizând prin mimă o situație de viață… sau dansând cu ochii legați… sau scriind o poezie de grup… sau evadând dintr-un escape-room… sau rezolvând rebus, integrame, sudoku… sau… sau…

George Bernard Shaw ne explică foarte clar: „Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim atunci când încetăm să ne mai jucăm!”

Fericirea

Am aniversat alături de voi un an de zile ”gândul de luni”. De astăzi, intenționez să ofer un nou ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Această idee vine din sugestiile primite de la voi, cititorii mei și se referă la a încerca să conceptualizăm cât mai concret acea stare de a fi, atât de dorită de noi toți. Ca atare, hai să pornim Dicționarul de fericire! Săptămânal o să prezint succint un termen, consider eu esențial, pentru a fi cât mai aproape de acest imens statut: fericire! Ca psiholog, îmi doresc ca fericirea să devină un standard și nu doar un deziderat.

Cum să ”începem” acest dicționar fără conceptul lui de bază?!

Fericire= Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină (dexonline.ro)

De-a lungul vremurilor, o imensă serie de gânditori, filosofi, oameni de știință sau personalități spirituale au încercat a defini ”fericirea”. Sau măcar modul în care ar putea fi atinsă această trăire a fericirii. Rezultatul?! Numeroase abordări, metodologii, studii, percepte, cutume sau axiome, atât de variate și diferite.

O definiție personală ar fi o trăire personală (și automat extrem de subiectivă) determinată de capacitatea de a avea, la un anumit moment sau pentru o anumită perioadă, mai multe emoții pozitive decât negative. Astfel aș putea explica diferențele majore între fericirea cuiva față de alte persoane care trăiește aproximativ aceeași experiență (ascultarea unei melodii, practicarea unui hobby, realizarea unui anumit obiectiv, respectarea unor norme etice sau confirmarea statutului social). Pe de altă parte prin această abordare personală, aș încerca să insuflu și rolul personal, pe care îl avem, în a atinge această stare de fericire. Și, pentru concretețe, vă propun trei observații (din teoriile studiate dar și din practica psihoterapeutică dobândită):

  1. Frederick Keonig ne destăinuie ”tindem să uităm că fericirea nu este un rezultat al obţinerii unui lucru pe care nu îl avem, ci, mai curând, al recunoaşterii şi aprecierii a ceea ce deja avem” – în momentul în care o să ne focusăm preponderent pe experiențele neplăcute, pe ceea ce ne doare, pe lipsurile din viața noastră, în detrimentul a ceea ce ne bucură, ne încarcă și energizează, o să avem dificultăți în a ne defini fericiți. Când o să investim atenție și energie în reușite și realizări, ne putem apropia mult mai ușor și rapid de fericire.
  2. Dalai Lama subliniază „Fericirea nu este un dat. Ea deriva din actiunile noastre prezente.” Fericirea = prezent = aici și acum! – e contraproductiv să ne setăm niște obiective de genul: voi fi fericit când voi avea acel tip de mașină / când voi avea copii / când o să merg în vacanță… De ce nu ne putem da voie să fim fericiți și până atunci? Pe lângă faptul că a ne atinge un anumit obiectiv nu ne garantează absolut fericirea…
  3. fericirea e o provocare personală – oare de câte ori nu am setat momentul fericirii să depindă de alte persoane?! Da! Sunt absolut de acord și sprijin ideea că și prin cei din jurul nostru ne clădim fericirea, dar nu exclusiv prin ei. Și, dacă tot a venit vorba de cei din jurul nostru, Charlie Chaplin spunea ”viaţa te salută atunci când îi faci pe alţii fericiţi”. Cunoscându-ne pe noi înșine, ne putem seta cel mai bine starea de a fi fericit, și, automat, cunoscându-i pe cei din jurul nostru putem încerca să îi fericim!