Categorie: Ganduri

S-au anunțat și au debutat câteva măsuri de relaxare. Nu sunt primele. Au mai existat astfel de inițiative, dar fiecare etapă de acest fel nu a fost de lungă durată, noi și noi restricții reinstalându-se ulterior în vederea limitării numărului de cazuri noi de infectare cu virusul SARS-Cov-2. De data aceasta, însă, toate aceste libertăți par a fi restabilite pentru o perioadă mai îndelungată. Poate chiar permanent?! Pe baza procesului de vaccinare sunt perspective tot mai încurajatoare de a ne reîntoarce la viața de dinaintea pandemiei.

”Dinaintea pandemiei”, exista un anumit mod de viață, resimțit ca fiind ”normal” cu spiritul și doleanțele noastre. Fie că ne plăcea sau nu, trăiam într-o lume în care ecuația dezvoltării noastre era destul de predictibilă, bazată pe nivelul fiecăruia de efort și disponibilitate. Odată cu pandemia, dintr-o dată am realizat cât de fragil era totul. De la asigurarea cumpărăturilor esențiale până la menținerea relațiilor sociale. De la menținerea stării de sănătate la libertatea de a călători sau a circula. În acest context fiecare din noi s-a adaptat (mai facil sau mai greoi) și a dezvoltat activități diverse pentru a face față presiunii pandemice. Eu, de exemplu, în ampla reorganizare a activității mele, am început să fiu atras de a face fotografii. La orice aspect sau detaliu din natură, sau la edificii istorice. Și, săptămânal, am început să-mi împărtășesc un gând comunității mele online. Un gând despre anumite concepte de viață și dezvoltare, în acord cu spațiul și timpul pe care îl consumăm. Săptămâna aceasta ”gândul de luni” aniversează un an. Un an de contact cu o mulțime de cititori și urmăritori. MULȚUMESC! Aniversez alături de voi.

Aniversare. Când auzim acest cuvânt, cei mai mulți dintre noi ne gândim de obicei la ocazii de sărbătoare, vesele. Poate ne vin în minte imagini cu prăjituri dulci, șampanie, flori, mese frumoase sau vacanțe. Dar se întâmplă și situații când aniversarea marchează experiența a ceva dificil și servește ca un memento pentru o zi de naștere care nu a fost sărbătorită, o experiență dificilă sau un eveniment traumatic. Oricare ar fi momentul aniversar, există de obicei în mintea noastră, un „înainte” și un ”după”. Aniversarea este, în fapt, o colecție de sentimente, gânduri sau amintiri care apar la o dată sau în jurul datei care marchează un eveniment semnificativ. S-ar putea să ne simțim agitați, nerăbdători, veseli, triști, iritați, anxioși, blocați din punct de vedere emoțional sau hiperventilați, iar o incursiune rapidă în calendar ne va conecta această stare emoțională la un eveniment din trecut. Pe măsură ce data se apropie, amintirile încep să se cristalizeze iar emoțiile ne conferă ecoul anual.

Personal, odată cu fiecare aniversare, am o abordare mai specială (care cred că se adaptează foarte bine în această perioadă dinamică pandemică): ce presupune viitorul meu? O schimbare substanțială / ceva diferit de trecut sau o continuare a ceea ce trăiesc în prezent? Încerc să fiu cât se poate de fidel cu mine însumi și cu experiența mea. Îmi identific și imi asum emoțiile (și pe cele bune și pe cele pe care aș prefera să nu le am). Ziua aniversară va veni și va trece – la fel cum durerea și tristețea sau bucuria și entuziasmul vor veni și vor dispărea. Altfel spus mă umplu de experiența anului trecut și mă pregătesc de cel următor.

Vă mulțumesc, încă o dată, tutoror celor care mi-ați fost alături de ”gândul de luni” un an întreg și vă aștept și pentru perioada viitoare! Sau?!

Campaniile de vaccinare sunt în plină derulare și par să dizolve încet-încet din filtrele negative cu care pandemia actuală a încărcat viitorul. Deși ne asumăm clar faptul că ”mâine” ne este intangibil ”astăzi”, o întrebare apare din ce în ce mai constant în discuțiile noastre: „ce îți dorești / ce îți e dor să faci în viitorul apropiat / după ce mai trece nebunia asta?” Suntem obișnuiți să (ne) facem rezoluții în momente de tip ”început” (la aniversări, de revelion), și, acum, pare că ne apropiem de un nou start al vieții.

De ce avem această nevoie de rezoluții și planificări sau pe ce se bazează rezoluțiile? Când suntem ocupați să navigăm în viața de zi cu zi, poate fi ușor să uităm de obiectivele noastre mari, pe termen lung. S-ar putea să ne simțim în derivă – că nu ne îndreptăm spre nimic important, că viața trece pe lângă noi… În astfel de momente putem vedea cât de important este să avem astfel de rezoluții direcționate spre anumite scopuri semnificative pentru noi. Identificând ceea ce este cu adevărat important pentru noi, și stabilind anumite obiective ca atare, vom ști unde să ne concentrăm atenția, energia, timpul, resursele persoanle. Cu cât viziunea personală a viitorului / scopul este mai clar (auto)definit, vom observa și distragerile care ne induc în eroare și vom elimina comportamentele care sunt în conflict cu obiectivele noastre. Acest proces poate fi provocator, dar profund satisfăcător.

O viziune personală ne oferă speranță pentru un viitor mai bun. De asemenea, dă sens anumitor activități în care ne dedicăm, mai ales în momentul în care facem analiza pe termen lung. Procesul de identificare și asumare a unei viziuni și perspective de viață ne face să fim persoane determinate, cu un obiectiv final clar. De asemenea, acest fapt contribuie la settingul de echilibrul și evitarea epuizării. Paradoxal poate, acest lucru se va realiza tocmai prin faptul că o perspectivă de viitor ne va determina să ne depășim limitele prezentului și să nu intrăm într-o zonă de confort. Ne va obliga să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi făcut. Ne va ajuta să ne construim o viață prin proiectare și nu din întâmplare sau rutină.

Cum ne construim o viziune de viață, în deplin acord cu noi înșine? Simplu: identificându-ne realizările din trecut (în orice aspect al vieții noastre: sănătate, carieră, relație, educație, familie). Astfel devenim conștienți de punctele noastre forte care, la rândul lor, ne conduc la încadrarea unui obiectiv care este sincronizat cu capacitățile noastre. Bineînțeles că la fel de important este modul în care vom căuta să atingem acest obiectiv. Vom resimți bucurie când viziunea urmărită este și sincronizată cu valorile și principiile noastre.

În final, îmi permit să vă destăinui o practică folosită în cabinetul meu psihologic în momentul în care anumite persoane se plâng că nu pot să-și întrevadă sau să construiască o perspectivă personală viitoare de a fi. Îi rog să se gândească la o persoană dragă, importantă pentru ei. Și apoi să încerce să ajute această persoană să își construiească propria viziune de viitor. Una dintre cele mai rapide metode de a avea rezultate este să ajuți pe cineva să aibă rezultate.

Și nu în ultimul rând îi rog să se gândească la ce vor si își doresc pentru ei, și să elimine din gândurile lor tot ce nu vor să li se întâmple.

Trăim uneori ample situații și experiențe de viață confuze, frustrante sau chiar dureroase, provocate (cu intenție sau total involuntar) de anumite persoane din mediul nostru social aferent. Tendința imediată este de a judeca acele persoane, fiind totodată triști de faptul că acestea nu au fost într-un mod așa cum ne doream sau așteptam. În plus, ne vom frământa la tot felul de variabile și alternative care ar fi putut face ca acele persoane să acționeze într-un fel optim nouă. Uneori ne propunem să încercăm a înțelege și ierta aceste persoane, dar destul de des le catalogăm și clasificăm în funcție de valorile personale. Paradoxal, toate aceste comportamente au tendința, în timp, de a ne provoca și mai multă suferință.

Este normal să ne dorim ca alții să fie cât mai asemănători cu noi. În funcție de cum suntem fiecare dintre noi, ne dorim ca cei din jurul nostru să înceteze să lase lumina aprinsă în baie sau să înceapă să facă ordine în bucătărie… sau să nu mai trimită atâtea e-mailuri sau să fie mai economi…. Și lista poate continua cu așa da sau așa nu pe o sumedenie de subiecte de la încălzirea globală până la educația obligatorie sau de la manifestarea afectivității în spații publice până la abordări spirituale. În fapt, în astfel de situații ne dorim ca ceilalți să fie diferiți de ei înșiși. Și e firesc, pentru că și față de noi înșine, sunt destule situații în care ne dorim să fim diferiți (mai supli, mai bogați, mai înțelepți, mai puțin anxioși sau mai puțin autocritici)… Dar aceste dorințe, pentru noi sau pentru alții, de a fi altfel, oare ne pot ajuta să fim mai fericiți sau mai puțin nemulțumiți de cercul nostru social?!

Din punctul de vedere al multor specialiști în studierea dezvoltării umane (filogenie) diversitatea este un lucru extrem de bun, deoarece determină înțelegerea, relaționarea, corecta evaluare și acceptare a diferențelor dintre oameni. ”Amestecarea” noastră cu cei care sunt diferiți de noi ne indică multe despre lume și despre noi înșine, ceea ce ne ajută să creștem intelectual, social și moral. Respectarea atât a asemănărilor, cât și a diferențelor cu ceilalți deschide ușile multor observații și chiar oportunități: de noi relații sociale, prietenii, de variate stiluri de viață sau pur și simplu de viziuni tot mai largi asupra lumii și vieții.

Căutând sa ne înconjurăm și să interacționăm numai cu persoane „facile”, pe care le înțelegem și le apreciem, în compania cărora ne simțim în confort, dezvăluie faptul că evităm să ne descoperim. Vom avea chiar tendința ca tot ce nu asimilăm și armonizăm din ceea ce percepem în ceilalți să definim ca fiind negativ. Astfel ne vom structura seturi ample de așteptări și dorințe privind alții. Iar aceste așteptări ne vor minți: vom vedea o parte limitată a oamenilor din jur, limitată de propria percepție. Și fix această perspectivă ne face să îi judecăm, etichetăm sau să-i încadrăm în anumite standarde. Și, eventual, vom încerca să-i redefinim, schimbăm, modificăm conform credințelor, șabloanelor și doleanțelor noastre. În realitate, oamenii sunt mult mai mult decât reușim noi să vedem în ei. Și adesea pierdem ce poate fi mai important din ei și din ce ne pot oferi, blocându-ne în a-i judeca după niște criterii rigide.

A accepta nemijlocit oamenii din jurul nostru, nu înseamnă să fim de acord cu ei, să îi aprobăm sau să renunțăm la propriile noastre drepturi și opinii. Acceptarea nu înseamnă, de asemenea, să tolerăm un comportament rău de la alții. Trebuie să alegem pe cine permitem în viața noastră și să stabilim limite pentru cei care ne pot cauza rău. S-ar putea să nu ne placă unii oameni dar acceptându-le în sinea noastră felul lor diferit de a fi, ne poate ajuta într-un management sănătos a emoțiilor și relaționărilor.

Luați în considerare cât de mult ne place când ne simțim acceptați. Acceptarea este un cadou care se întoarce înapoi. Imaginați-vă cum s-ar putea îmbunătăți o relație a voastră, cu cineva, dacă acea persoană ar simți că este acceptată pe deplin. Acceptarea diferențelor altor persoane presupune o incursiune în propriul nostru psihic, dar este o călătorie care merită efortul.

Cum – necum, am traversat mai bine de un an de zile de când cuvintele de ordine din viața noastră sunt: virus, pandemie, criză, schimbare…

Contextele noastre personale și profesionale s-au modificat și continuă să se schimbe. Ni se cere să ne adaptăm continuu, zi de zi, la o serie de reguli și norme mai mult sau mai puțin plăcute. Lucrăm în moduri și relaționări noi, cu constrângeri de spațiu și tehnologii noi. Totodată gestionăm situații atipice la domiciliu, de la îngrijirea și educația copiilor, până la restrângerea exprimării vieții sociale, spirituale și familiale. Ce oare va mai urma?

Crizele vin în viața noastră, indiferent de cât de mult am încerca să le evităm. Sunt experiențe sau evenimente tulburătoare, nedorite, care ne scot din zona de confort și ne conduc la un anumit tip de pierdere (de natură financiară, relațională, de sănătate sau spirituală). Prin pierderea unor nevoi fundamentale precum certitudinea și predictibilitatea, ne trezim în situația în care încercăm cu disperare să restabilim ordinea vieții noastre, deoarece haosul pare să predomine. În tot acest context exprimarea emoțională, echilibru afectiv și stabilitatea psihică cunosc oscilații puternice și tind să se focuseze în zona de stres și disconfort.

Totuși, dacă învățăm să reformulăm modul în care vedem criza, s-ar putea să profităm de ea, cu condiția să învățăm să nu mai rezistăm schimbărilor nedorite. Pe ce mă bazez când afirm acest lucru? Pe realitatea faptului că nevoia de schimbare și creștere tinde să apară cu preponderență când suntem în afara zonei noastre de confort. Criza elimină literalmente limitele în care ne-am setat confortul. De obicei, ne dorim cu disperare să ne întoarcem în rutina cunoscută. Dar criza exclude această opțiune. Este ca și cum o vrăjitoare rea ar fi rostit niște formule magice și atunci când am deschis ochii, totul s-a schimbat. Vrăjitoarea (criza) ne plasează mult dincolo de limitele celor cunoscute și rareori există cale de întoarcere. Așadar, am putea privi criza ca pe o binecuvântare deghizată, deși nedorită?

Criza și oportunitatea sunt doar aspecte complementare ale procesului schimbării. Alegem să ne concentrăm asupra crizei și să înghețăm de teamă sau ne întrebăm care ar putea fi oportunitatea? Ne concentrăm pe pierderea familiarului sau ne uităm la potențialul de desfășurare al schimbării? Este clar că potențialitatea devine nulă atunci când suntem împietriți de pierderea rutinei, spre deosebire de aventurarea în nou. Și atunci răspunsul nostru dezvăluie relația dintre pierdere și oportunitate.

Prima opțiune prezintă anxietate și retragere, cea de-a doua evocă disponibilitatea spre creștere. Alegeri invers corelate. De ce? Pentru că am constatat că, periodic apar crize iar evoluția lor se întâmplă de la sine și, indiferent care ar fi părerea noastră despre asta, vom suferi permanent schimbări, vom ieși schimbați din acele experiențe. Pentru că singura constantă din univers este fluxul schimbării. Nu suntem stăpânii schimbării, dar dacă ne eliberăm de nevoia de a o controla, putem transforma condiționările schimbării în oportunitate de creștere și dezvoltare. În loc să lăsăm schimbările doar să se întâmple, putem alege să participăm asumat și activ la transformare.

Închei acest gând cu un imbold motivațional atribuit lui Albert Einstein: ”sunt două moduri de a-ți trăi viața: unul – de a crede că nu există miracole; altul – de a crede ca totul e un miracol.” … completez eu… inclusiv o criză!

Acum câteva săptămâni am scris despre dorința unei adolescente de a-și controla emoțiile și, după ce am descris relația om-emoții, am concluzionat că acceptarea poate fi primul pas pentru o strategie de succes în reglarea emoțiilor. Opiniile mele au fost recepționate, însă, de mai multe persoane ca fiind incomplete. Dar, Adrian, care ar putea fi următorii pași în acest deziderat, de a controla anumite exprimări emoționale?!

Și da, recunosc, pe lângă faptul că emoțiile ne fac viața interesantă, unică și vibrantă, tot aceleași emoții, în anumite situații / contexte se pot intensifica până la un punct în care devin dificil de controlat. Iar atunci când sunt scăpate regulat de sub control emoțiile ar putea duce la: dificultăți în relaționarea cu ceilalți sau chiar relații conflictuale, dorința de a utiliza anumite substanțe pentru a gestiona emoțiile, greutate în identificarea și gestionarea unor comportamente. Într-un amplu studiu psihologii Gross, J. J. și Levenson, R. W. declarau că o mare parte din afecțiuniile psihiatrice sunt direct determinate de felul în care sunt gestionate emoțiile. Așadar…cum le controlăm?!

În general, emoțiile nu sunt controlate în mod conștient. Partea creierului care se ocupă de emoții este sistemul limbic (una dintre cele mai vechi și primitive forme ale creierului uman). Acest lucru explică de ce un răspuns emoțional este adesea destul de simplu, dar foarte puternic, el clădindu-și funcționarea în timp pe instinctul de a supraviețui. Tocmai de aceea trebuie să subliniem o schimbare de mentalitate necesară: în actul controlului doar reglementăm emoțiile și nu le supunem represiunii sau extincției.

Tot ca cerință necesară unui bun management al emoțiilor se va înscrie și cunoașterea și înțelegerea acestora: Ce simt acum? (dezamăgit, confuz, furios, bucuros, complexat etc) / Ce s-a întâmplat să mă facă să mă simt așa? (căutăm să identificăm o posibilă explicație cât mai plauzibilă pentru declanșarea acelor emoții) / Ce vreau să fac în legătură cu aceste sentimente și cu factorii lor declanșatori? (să mă descarc, să le evit de acum încolo, să le reproduc și mâine etc). Aceste câteva (modele de) întrebări pot fi ulterior dezvoltate printr-un contact cu o persoană de încredere căreia putem să-i povestim ce trăim. Auzirea unor opinii, altele decât ale noastre, ne va lărgi gradul de conștientizare. Sau putem deschide un jurnal căruia să îi transferăm emoțiile. Cu fiecare recitire ne vom vedea parcursul și evoluția emoțională.

Ulterior am putea încerca să vedem imaginea diferit. Atunci când reîncadrăm o situație personală, o punem în altă perspectivă. Și asta ne va ajuta să privim imaginea de ansamblu în loc să ne blocăm asupra micilor detalii, oricât ar fi ele de dureroase sau de neplăcute.

Toată această strategie nu ne va ajuta în mod direct să ne rezolvăm o anumită problema, dar poate fi un instrument grozav pentru situațiile asupra cărora nu simțim controlul personal în manifestarea emoțională.

În final, mai țin să subliniez un aspect important, din punctul meu de vedere pentru a atinge acel prag în care să simțim că gestionăm adecvat manifestările emoționale: să încercăm să iertăm. E relativ ușor să rămânem blocați în sentimente negative atunci când cineva / ceva ne rănește. Dar, de cele mai multe ori, nu putem schimba sau repara acea suferință și tot ce putem face este să trecem peste și să mergem înainte. Iertând ne începem procesul de control prin creșterea empatiei și compasiunii (față de persoanele din jur sau chiar față de noi înșine) și prin limitarea situațiilor pe care le întrezărim ca imposibil de schimbat sau îndepărtat.

În ultimul timp, în întreaga zonă a Europei se protestează, periodic și fără un tipar foarte predictibil, față variatele măsuri de protecție decise de guverne pentru diminuarea efectelor pandemiei. Care, apropo, a împlinit mai bine de un an de zile de când și-a stabilit rezidența și pe aici. Din punctul meu de vedere este absolut normal, și chiar indicat, ca indicator de sănătate a democrației, ca oamenii să protesteze față de măsurile pe care le consideră incorecte sau defavorizante. Pe de altă parte observ că multe din aceste proteste capătă nuanțe ușor extremiste sau discriminatorii. Fie că e vorba de Franța, Ungaria, România, Italia, Germania sau Austria apare același tipar de mesaj – discursul împotriva celor care sunt diferiți în gânduri, idei, comportamente, specific. Discursul lipsit de cea mai bazală formă de empatie…

Definim ca empatie acea capacitate de a ne pune în locul altei persoane, ”a celuilalt”, înțelegând sentimentele și gândurile pe care le poate avea această altă persoană. Încercând să ne imaginăm în locul altcuiva pentru a înțelege ceea ce simte sau experimentează, facilităm comportamentele prosociale (de ajutor) care vin din interiorul nostru pentru binele acelei persoane. Daniel Goleman, celebru psiholog și specialist în neuroștiințe , sublinia că adevărata empatie înseamnă nu numai să simți durerea sau problema altuia, ci și să fii mișcat și motivat pentru a o ușura. Empatia reprezintă baza relațiilor interpersonale, permițându-ne atât contactul adecvat și adaptativ cu ceilalți, cât și gestionarea propriilor noastre emoții și recunoașterea celor ale restului oamenilor din mediul nostru.

Chiar dacă noi , ca ființe umane sunt creaturi sociale prin natura noastră, empatia nu apare în mod firesc și echilibrat pentru noi toți. Unii oameni sunt mai empatici decât alții. Iar în anumite cazuri, situații sau contexte, unii oameni pot suferi de o tulburare de deficit de empatie. Lipsa acestui construct psihologic poate avea repercusiuni atât în viața persoanei care trăiește acest deficit cât și mediului său, generând instabilitate, singurătate sau probleme de adaptare la societate și respectarea normelor sociale. Douglas LaBier, psiholog de afaceri și psihoterapeut american, declară că tulburarea deficitului de empatie este o afecțiune din ce în ce mai prezentă, dar ignorată. ”De fapt, cultura noastră socială și politică din ce în ce mai polarizată din ultimii ani arată că această afecțiune este mai severă ca niciodată. Și are consecințe profunde pentru sănătatea mintală atât a indivizilor, cât și a societății.”

Pentru cineva lipsit (chiar și situațional sau temporar) de empatie, acest lucru îi determină dificultatea de a-și lăsa deoparte credințele și valoriile proprii pentru a testa sau a se acorda la ceea ce experimentează alții. Și acest lucru va fi cu atât mai acut cu cât persoanele din jur simt, gândesc și cred diferit. Tot acest complex va deveni o sursă de conflicte permanente, de procese de scădere a comunicării și de apariții de atitudini contradictorii – inclusiv ură – față de grupuri de oameni care diferă prin credințele, tradițiile sau modurile lor de viață.

Cum se poate ajunge (sau cum s-a ajuns?) în astfel de situații? Din puncul meu de vedere pe baza a doi mari operanzi:

a. comunicarea: sau mai clar spus modurile actuale de comunicare: nu doar datorită pandemiei din ultima perioadă, comunicarea umană s-a specializat tot mai mult pe digital… fără să vedem fața persoanei cu care vorbim. Astfel nu mai putem identifica aproape nimic din comunicarea nonverbală (legate de postura, mimică, gestică, indicii fizice precum tremurul vocii, paloarea feței sau poate un ochi înlacrimat). Ca atare pierdem multiple moduri de înțelegere a stărilor emoționale ale altor persoane și modul de a ne raporta dechis, adaptativ la orice situația în care punctul meu de vedere nu coincide cu cel al interlocutorului.

b. educația: perspectiva nediscriminării și a egalității de șanse în sistemul educațional românesc este doar o umbră a ansamblului de măsuri ce consider că ar trebui întreprinse pentru o cultură a dezvoltării cât mai nepărtinitoare. Față de persoane care nu gândesc sau fac politica mea, față de adulți sau copii cu anumite tulburări de dezvoltare, față de imigranți, de minorități sau cei cu alte crezuri…față de cei diferiți, dar atât de aproape și importanți…

Mai deunăzi o adolescentă m-a rugat insistent să îi arat o modalitate prin care ar putea să își ”controleze total emoțiile”. Dar oare putem face asta?

Dincolo de această cerere am întrezărit mai multe dileme legate de conceptul ”emoție”. Și acest lucru nu mi se pare deloc atipic. Pentru că, momentan, nu există o paradigmă general acceptată privind definiția sau o teorie explicativă a acestui mecanism psihologic. Chiar dacă cercetările privind emoțiile au crescut semnificativ în ultimele două decenii, cu o contribuție din multe domenii: psihologia, neuroștiințele, endocrinologia, medicina, istoria, sociologia și chiar informatica.

Dintr-o perspectivă simplistă, emoțiile ar putea fi definite ca o exprimare, pozitivă sau negativă, a unei experiențe personale. Emoțiile produc diferite schimbări fiziologice, comportamentale și/sau cognitive.

Ce mai știm despre emoții? Pe scurt, există o amplă dispută printre cercetători în legătură cu modul în care iau naștere emoțiile. O categorie afirmă că emoțiile au la bază o determinare biologică, automată. Acest punct de vedere se bazează mai ales pe observația că emoțiile (și mai ales modificările fiziologice care le însoțesc) apar extrem de repede, adesea înainte ca persoana să conștientizeze existența emoției. Pe de altă parte, alți cercetători afirmă că emoțiile sunt rezultatul evaluării de către o persoană a situațiillor prin care trece și, ca urmare, consideră că emoția e mai mult un fenomen psihic decît unul biologic. Ca fundament, se subliniază diferența dintre emoțiile unor persoane în funcție de modul în care acestea percep o anumită situație (de exemplu: un incendiu de vegetație va induce o stare de teamă unei anumite persoane, în timp ce un fermier poate să rămână total stăpân pe sine, intuind că este un incendiu provocat intenționat și controlat). În plus, în funcție de gradul de concordanţă între dorintele unei persoane şi experiențele concrete trăite de aceasta, emoțiile au primit o clasificare. Astfel, când obţinem ceea ce ne dorim sau ceea ce avem nevoie vom resimţi emoţii pozitive. Dacă nu putem obţine ceea ce dorim vor rezulta emoţii negative precum tristeţea sau frustrarea.

Revenind la întrebarea adolescentei mele…putem controla emoțiile? Din acest punct de vedere o tânără profesoară universitară și cercetătoare din Canada, Brett Ford, ne explică amuzant: ”toți suntem niște teoreticieni ai emoțiilor, decizând singuri, și contextual, dacă emoțiile sunt controlabile (modelate în funcție de voința proprie) sau sunt incontrolabile (apar și pleacă de la sine)”. Tot ea detaliază că fiecare dintre noi alegem valoarea de adevăr a propoziției ”emoțiile sunt experiențe bune, utile și nu neapărat experiențe dăunătoare”. Îmi place foarte mult această abordare, iar la dilema: de ce contează credințele noastre despre emoțiile noastre? pot răspunde foarte ușor: prin ceea ce credem, ne modelăm modul în care percepem și interacționăm cu lumea. Convingerile noastre (mentalitățile noastre) ne ghidează către ceea ce vrem să simțim. Și, automat, acest fapt ne trasează strategiile pe care le folosim pentru a ne regla emoțiile.

Ca atare, dincolo de dorința de a controla sau manipula o anumită emoție, aș propune întâi observarea acesteia. Identificarea și recunoașterea sa în cele mai mici detalii. Fără catalogare directă: emoție pozitivă sau negativă… bună sau rea… În momentul în care încercăm să ne descriem acea emoție, poate înțelegem mai bine de unde provine, și în ce mod pot să o fac să continue sau să scadă din intensitate. Scopul nu ar trebui să fie acela de a scăpa sau de a controla emoțiile. Ci de a ne construi modele viabile de a ne perpetua emoțiile care ne fac plăcere și ne dezvoltă sau a ne reface cât mai repede după acelea care ne-au destructurat.

În mod ironic, acceptarea emoțională poate fi primul pas pentru o strategie de reglare a emoțiilor.

… acum câteva zile, un accident de mașină într-un oraș din România, două persoane accidentate (din fericire nu foarte grav), intervenție promptă a specialiștilor… în fapt datele de identificare nu sunt atât de relevante. Faptul care m-a contrariat a fost cu totul altceva: victimele au relatat că după momentul impactului, s-au trezit întinse pe stradă înconjurate de o sumedenie de persoane care și-au scos telefoanele pentru a le filma. Pentru a le filma! Câteva alte persoane au sărit în ajutorul lor dar multe altele se înghesuiau să filmeze scena și intervenția ulterioară. ”Când am deschis ochii, vedeam persoane care stăteau destul de departe de locul accidentului, cu telefoanele în mână, și filmau. Asta după ce a venit poliția, deci probele erau irelevante, să nu se invoce acest motiv, că s-a filmat pentru probe… Când a venit SMURD-ul în sfârșit, se îmbulzeau oamenii cu blitzul, care mai de care, să prindă cel mai apropiat moment” (citat al uneia dintre victime).

Dincolo de impactul emoțional al acestui eveniment am încercat să îmi explic acest comportament. În anii ´70 echipa de psihologi Bibb Latané și John Darley au enunțat o controversată teorie socială care explica probabilitatea sau disponibilitatea unei persoane de a ajuta pe cineva (necunoscut) în nevoie. Teoria ”efectul spectatorului” (sau ”apatia spectatorului”) a fost declanșată de faptul că o tânără a fost ucisă în Queens, New York, în timp ce mai mulți dintre vecinii ei asistau direct sau indirect la crimă. Nimeni nu a intervenit până când totul a fost prea tardiv. Latané și Darley au identificat trei procese psihologice diferite care influențează decizia unui martor/spectator de a ajuta o persoană aflată în dificultate:

• difuzarea responsabilității: nimeni nu se mai simte responsabil personal de dinamica lucrurilor din afara ariei sale de control direct; în plus, deoarece există și alți observatori, oamenii nu simt prea multă presiune de a acționa, deoarece responsabilitatea de a acționa este considerată a fi împărtășită între toți cei prezenți.
• reținerea evaluării: sau teama de a fi judecat public; în ziua de azi nevoia de a ne comporta în moduri cât mai corecte și acceptabile din punct de vedere social a devenit un puternic factor de cenzură a deciziei și acțiunii spontane; când alți observatori nu reacționeză, se poate trage concluzia că un potențial răspuns sau intervenție nu este necesară sau nu este adecvată.
• ignoranța pluralistă: tendința de a se baza pe reacțiile evidente ale altora atunci când se petrece o situație neașteptată; cînd se află în situaţii ambigue, în care nu este clar cum trebuie să acţioneze, oamenii au tendinţa de a imita comportamentul celorlalţi; dacă aceştia nu reacţionează sau se arată pasivi, situaţia va fi percepută mai puţin gravă decît este în realitate.

Tuturor acestor explicații (atât de cinice, dar reale) aș mai adăuga eu două observații. Un aspect ce ține de educație: este posibil ca oamenii să nu își asume responsabilitatea pentru o situație dificilă, presupunând că alți martori sunt mai calificați să ajute sau că intervenția lor ar fi inutilă sau chiar periculoasă. Al doilea aspect ține poate tocmai de contextul pandemic în care ne aflăm, care direct – indirect ne-a expus la atâtea și atâtea situații de traumă emoțională (dinamica impredictibilă a virusului / slaba capacitate a măsurilor sanitare / izolarea socială / incidentele, chiar și letale, din spitalele COVID / segregarea populației în două mari categorii acerbe: pro sau anti vaccin…). Context care ne-a sporit imens distanțarea emoțională de persoanele de lângă noi.

Deci, ce putem face pentru a evita căderea în această capcană de inacțiune? Unii psihologi sugerează că simpla conștientizare a acestor mecanisme psihologice este probabil cea mai bună cale de a rupe ciclul. Și astfel ne întoarcem la educație. Educație care nu ar trebui să se limiteze la a preda despre ceva sau cineva, ci a îmbrățisa și calitatea de a media cum putem să fim în anumite momente, situații, contexte.

… aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră… mă simt așa vulnerabil de ceva timp…

… cred că sunt vulnerabil la asumarea unor astfel de decizii…

… când sunt plecat de acasă mă simt vulnerabil la orice privire…

… relația aceasta e punctul meu vulnerabil…

sunt doar câteva replici auzite recent, pe baza cărora deschid noi analize de suport în cadrul cabinetului meu.

Dicționarul explicativ român definește extrem de succint termenul vulnerabil = care poate fi rănit / care poate fi atacat ușor / care are părți slabe, defectuoase, criticabile.

Altfel spus vulnerabilitatea se referă la riscul unei persoane sau a unui grup de persoane de a fi rănit. Acest lucru poate însemna că persoana sau grupul nu are anumite reguli-norme de tip garanții fizice sau legale care să limiteze sau să prevină anumite deficite. Cel mai actual exemplu: în ultima perioadă de timp (dacă ne gândim bine, de mai bine de un an de zile) trăim în, și cu vulnerabilitate. Și, chiar dacă mulți dintre noi nu s-au confruntat cu impactul direct al unor experiențe de tip pandemic, Covid19 a setat comunitatea, în general, să se simtă vulnerabilă. Cu lacune serioase privind siguranța și dezvoltarea noastră. Desigur filogeneza naturii umane ne-a învățat că în fața oricăror amenințări fizice trebuie să luăm anumite măsuri specifice pentru a ne asigura supraviețuirea. Pe baza pricipiului că supraviețuirea depinde în mod direct de noi înșine (printr-o multitudine de acțiuni menite a ne reduce vulnerabilitatea), reușim să ne echilibrăm și să ne redimensionăm adaptativ. Și asta facem chiar în aceste momente prin variate planuri de combatere a acestui virus.

Pe de altă parte vulnerabilitatea se poate referi și la deschiderea și disponibilitatea unei persoane de a lăsa să fie expusă / rănită / atacată emoțional. Vulnerabilitatea emoțională este deseori privită ca o emoție (auto)distructivă prin care riscăm să fim răniți, respinși, să ne simțim prost, neînțeleși sau criticați. Și durerea și frustrarea unor astfel de situații ne pot conduce la situația în care încercând să reducem această slăbiciune, ne deconectăm de la emoțiile noastre, sau chiar de la noi înșine. Lucru care, după părerea mea, ne va aduce deficite mult mai dureroase.

Brené Brown (autoare, lector, profesoară la diverse universități socio-umane din America) a petrecut zeci de ani studiind valențele curajului, vulnerabilității, rușinii și empatiei în dezvoltarea umană. Ca atare, Brené subliniază faptul că vulnerabilitatea este locul de naștere al iubirii, empatiei, apartenenței, bucuriei, curajului și creativității. De exemplu, pentru a simți o empatie reală, trebuie să ne permitem să ne simțim singuri, îndurerați, posibil jigniți sau devalorizați. Doar astfel o să ne conectăm cu adevărat cu alții.

Dacă am percepe vulnerabilitatea ca pe o resursă care ne dă oportunitatea să aflăm ceva important despre noi, atunci poate că nu ne-ar mai fi atât de teamă să ne dăm voie să o simțim. Pentru că dincolo de orice, ea ne poate spune despre nevoile și percepțiile noastre dintr-un anumit moment sau situație: suntem singuri și avem nevoie de o îmbrățișare? ne simțim izolați și avem nevoie de apartenență? putem identifica persoana care să ne acopere nevoia noastră de încurajare?

Sunt multe situațiile în care simțim că evenimentele din jurul nostru sunt sub controlul nostru, iar vulnerabilitatea noastră ne arată, în fapt, că nu e tocmai așa… Și poate, dincolo de control, avem nevoie doar de o relaționare autentică cu cineva, de o pauză de la presiunea rutinei, de încredere în empatia altor persoane față de situația noastră sau pur și simplu să cerem și să acceptăm ajutor.

Din perspectiva multor specialiști în psihologia dezvoltării, una din principalele condiții în construirea unei personalități armonioase, este interiorizarea modelului matern de care am beneficiat. Acești specialiști subliniază chiar că, pentru a ne structura și a dezvolta relații sănătoase (atât cu propriul sine cât și cu celelalte persoane din mediul nostru social), trebuie să avem asumată imaginea mamei: tolerantă, iubitoare necondiționată, hrănitoare și suportivă. În cazul în care această interiorizare este deficitară, din orice motiv, putem fi atrași într-o rutină îndelungată de căutare a anumitor nevoi în alte persoane, medii sau experiențe.

Dar care este fundamentul unei relații mamă – copil? Oare cum apare sau se dezvoltă acea dragoste necondiționată?

Erich Fromm (ilustru psiholog al epocii moderne) explică extrem de succint și clar natura iubirii materne. „Iubirea maternă este, prin însăși natura ei necondiționată, mama iubindu-și copilul nu pentru că a îndeplinit anumite condiții sau așteptări, ci pur și simplu pentru că este copilul ei”. Tot Fromm detaliază că acest tip de iubire nu poate fi controlată sau limitată, ea existând ca moștenire antropologică culturală din imaginea oamenilor ca fii egali ai Mamei Pământ. Oricât de mari ar fi nevoile copilului său, mama îi oferă adăpostul și sprijinul necesar pentru susținere și dezvoltare.

În plus față de această caldă perspectivă, simt nevoia de a sublinia și caracterul dinamic, mereu adaptativ al relației materne. Cu toții am observat situații în care un copil declanșează emoții nedorite mamei sale, pe baza unor nevoi pe care nimeni nu le putea citi sau satisface. Această situație provoacă suferință și poate oferi un acut sentiment de lipsă de valoare mamei, mai ales dacă se întâmplă în mod regulat. Și cu toate aceastea, imensa majoritate a mamelor învață zi de zi cum să caute orice mijloc de a înțelege modul în care copilul său simte și trăiește orice clipă. În plus, încearcă să învețe din orice situație. Și să se adapteze și conformeze, construind o relație.

Astfel, pentru cei mai mulți dintre noi, relația noastră cu mama, în fapt prima și principala noastră relație de atașament, devine barometrul tuturor relațiilor noastre viitoare cu sine, familia, prietenii, colegii, partenerii și copiii noștri. Ne naștem în lumea mamei și acest lucru ne definește identitatea noastră. Tocmai pentru că o parte esențială a iubirii materne implică și dorința mamei ca separarea copilului său să aibă loc la un moment dat. Și acesta este stadiul în care dragostea maternă devine o sarcină dificilă, care presupune compasiune și altruism – capacitatea de a da tot fără să se dorească altceva decât fericirea copilului.

Și, cred că aici este de fapt esența acelei iubiri necondiționate: singura așteptare a oricărei mame este doar de a-și descoperi copilul în absolutul său. Fără prejudecăți și impuneri de norme. Prin asumarea responsabilității depline de sprijin.

 Toate femeile pot deveni mame! Aceasta este tragedia lor. Nici unui bărbat nu i se întâmplă asta. Aceasta este tragedia lui. (Oscar Wilde)

8 Martie…și orice altă zi… La multi ani!