Categorie: Ganduri

Octombrie-noiembrie 1989… Europa de est este zguduită de ample mișcări de protest împotriva regimurilor totalitariste din țările comuniste.
Decembrie 1989… România se remarcă prin faptul că, spre deosebire de toate celelalte state est-europene, care trecuseră în mod relativ pașnic la o structură democrată, trece printr-o revoluție violentă cu multe pierderi de vieți. În fapt, protestele populației au fost atât de puternice încât, în 10 zile, au dărâmat aproape patru decenii de dictatură comunistă. Întreaga lume a văzut în România de atunci, mobilizări și manifestări umane pro-schimbare curajoase dar și acțiuni intense și brutale de oprimare, soldate cu mult prea multe victime…
Astăzi, la peste 30 de ani de la acele impresionante evenimente, care ne-au structurat viața și felul nostru actual de a fi, să avem un scurt moment de reculegere pentru toate jertfele aduse unor idealuri precum libertate, democrație, exprimare liberă, trai decent, speranță!

Analizând în format macro, structura și dinamica socială, putem sublinia faptul că instituțiile și obiceiurile unei societății sunt, într-un fel, expresii ale unei adaptări sociale. Obicei versus adaptare. Astfel, în mod normal, aceste obiceiuri sociale se schimbă continuu, fiind înlocuite treptat cu altele noi pe măsură ce condițiile de viață se schimbă. ”Descompunerea” unui obicei social este atât de gradată încât, până la momentul în care acesta dispare, un nou obicei a fost structurat pentru a-i lua locul. În momentul în care, acest tranzit automat este confiscat de o anumită clasă cu rol de conducere (care oprimă orice formă de restructurare), obiceiurile și instituțiile sociale devin relativ fixe și imobile și rezultă o organizare conservatoare și dură a societății. Care crează multă durere, anxietate și disconfort.
Revoluțiile reprezintă mișcări convulsive din istoria societăților, în care se încearcă ca o forma de guvernare sau anumite tipuri de ordine industrială și/sau socială să se modifice, să se transforme brusc. Astfel de mișcări implică întotdeauna o schimbare rapidă a centrului social, a controlulului de la o clasă la alta și sunt adesea marcate printr-o schimbare în idei, credințe, sentimente și comportamente.
În fapt, în decembrie 1989, România a trăit această complicată ecuație: sistem rigid, opresor, dictatorial versus revoluția de răsturnare forțată a ordinii politice și sociale. Și chiar dacă euforia și extazul acelor masive schimbări prevesteau un parcurs strălucitor, în timp am constatat că acea Revoluție nu a reușit să genereze decât cu mari dificultăți redimensionarea valorică a țării noastre. De ce? Tocmai pentru că o revoluție apare brusc, exploziv și produce multă confuziune și chiar anarhie. Confuzie explicată prin dificultatea de potrivire între obiectivele generale susținute de revoluție și limitările plasticității și dinamicii comportamentului populației. Astfel, viteza și măsura în care comportamentul social / politic / etic uman se poate schimba, este mult inferior dinamicii explozive ale unei revoluții.

Pe plan individual, cred cu tărie că, într-o oarecare măsură, aceste realități se aplică și nouă! În momentul în care ne forțăm spre a ne conserva un anumit fel de a fi / a gândi, sau când refuzăm a mai învăța din tot ce e în jurul nostru, sau când ne cantonăm într-un anumit mediu social sau profesional, suntem expuși riscului unor modificări bruște. Unor ”revoluții” venite, de regulă, din afara controlului nostru. Sub formă de insatisfacții, disconfort, stări alterate de bine sau izolare. În momentul în care suntem deschiși la nou, la învățare, la adaptare, la schimbare, evităm astfel de momente cu potențial distructiv. Evoluție versus revoluție!
Decembrie 2020… putem să ne facem bilanțul anual sau planificările viitoare… dar ce ar fi să nu uităm că, indiferent de ceea ce am reușit sau ne dorim, un grad ridicat de flexibilitate sau adaptare ne va fi mereu de folos!

În ultimele zile ne-am confruntat destul de des cu variate situații complexe care ne antrenau în discuții despre ce înseamnă discriminarea, extremismul sau rasismul. Iar toate aceste problematizări nu diferă substanțial, indiferent dacă se referă la oamenii din țara noastră sau cei din SUA, la evenimente din lumea sportivă sau politică sau la anumite ipostaze socio-culturale. Din punctul meu de vedere, acest lucru se întâmplă tocmai pentru că toate aceste concepte sensibile își găsesc rădăcinile în ideea de tip cuplu: toleranță – acceptare! Să încerc să vă explic de ce…

Toleranța, din punct de vedere psihologic, constituie acordul nemijlocit a unei anumite persoane în momentul unei expuneri la o anumită situație de viață, pe care o trăiește în mod direct sau față de care ia cunoștință în variate moduri. Acest acord se manifestă prin recunoașterea unui proces, a unei condiții sau realități (care poate fi chiar incomodă sau disconfortantă) fără a încerca să o schimbe sau să protesteze. De exemplu, o persoană poate să prezinte un comportament de tolerare, legat de culoarea pielii cuiva sau de orientările sale religioase. Această persoană va reacționa adecvat și nondiscriminatoriu față de astfel de situații, dar, deseori, datorită faptului că deține o anumită poziție socio-profesională sau pentru că mediul în care se desfășoară este ”educat” în această direcție. Astfel se poate întâmpla ca acea persoană să nu discrimineze, dar să rămână oarecum ”intolerantă” în gânduri și credințe.

Și aici intervine al doilea element: acceptarea. Acceptarea merge cu un pas mai departe de toleranță, așa cum sublinia profesorul emerit de psihologie Jefferson M. Fish. Disponibilitatea de a accepta facil și natural sentimente, obiceiuri sau credințe care sunt diferite de ale noastre ne dau cu adevărat valoarea de virtute morală a tolerantei și acceptării. În acest sens J.M Fish explică: „dacă un semn de toleranță este un sentiment de genul „pot trăi cu X (comportament, religie, rasă, cultură etc.)”, acceptarea ne poziționează pe direcția „ X (comportament, religie, rasă, cultură etc.) este OK chiar dacă nu mă reprezintă”. Ținând cont de diferența subtilă dintre aceste două concepte, profesorul Fish sugerează în plus că pentru unii toleranța-acceptare e doar o chestiune de semantică.

În același timp, toleranța nu poate fi absolut generalizată. Acceptarea nediscriminatorie în forma sa cea mai extremă ar putea duce la recunoașterea unor practici îndoielnice sau a încălcărilor drepturilor omului. Dalai Lama Tenzin Gyatso observa că, dacă acceptarea se referă la o nedreptate morală, lipsa de acțiune este un răspuns nepriceput sau o toleranța deplasată. Și aici intervine factorul educațional în acest proces privind cultivarea toleranței-acceptării.

În 1995, statele membre ale Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) au identificat cinci moduri majore de combatere a intoleranței: 1) prin aplicarea de către guverne a unor legi specifice; 2) prin identificarea de soluții la nivel local al comunitățiilor; 3) prin acces la informații și promovarea libertății presei; 4) prin educație, identificând „ignoranța” ca fiind vinovatul principal al discriminărilor; și 5) prin conștientizarea individuală: cerând oamenilor să se gândească critic la propriul comportament.

În spiritul acestui ultim punct, mă întreb: Este posibil să tolerezi și să accepți pe cineva fără să-l înțelegi?

Suntem în plină perioadă în care zilele se scurtează într-atât de mult, încât uneori ne simțim deprimați de slaba funcționalitate a soarelui, care nu ne mai luminează și încălzește conform nevoilor noastre. În anii anteriori, substituiam acest neajuns cu fericirea sărbătorilor de iarnă. Cu bucuria sentimentului de comuniune și comunitate, alături de familie, prieteni, amici sau chiar necunoscuți. De la forfota cumpărăturilor grăbite, pâna la obiceiul de a colinda persoanele dragi, de la târgurile sau parcurile tematice de iarnă până la fastul sărbătoririi momentului ”0” al noului an, eram atât de ancorați în social…

Anul acesta, odată cu apropierea rapidă a sezonului de sărbători, ne confruntăm cu virulența încă atât de ridicată a coronavirusului COVID 19. În plus, ultimele zile au fost încărcate de anumite știri încurajatoare și pozitive privind apariția și eficacitatea unor posibile vaccinuri salvatoare. Veștile bune din jurul acestor vaccinuri au creat un amestec ciudat: speranță pe termen lung – tendința de ignorare a pericolului pe termen scurt. Acest melanj dublat de presiunea ritualurilor de sărbători, ne pot face ca uneori să luăm decizii mai puțin inspirate. Pentru că în astfel de situații, oamenii tind să îndepărteze veștile proaste și să se concentreze pe bucuria de perspectivă. Cum se ajunge la situația aceasta? Suntem obosiți de pandemie și totodată înfometați de plăcere și acest lucru ne poate determina să supraevaluăm ritualurile reconfortante de sărbători, în ciuda pericolului pe care îl pot declanșa ulterior.

Distanțarea socială este grea. Am simțit acest lucru îndeajuns de mult anul acesta. Și, poate tocmai de aceea, ar trebui ca în spiritul lui 2020, să ținem departe sărbătoririle clasice. Ca structură psihică, suntem izvoare și receptori de emoții sociale, iar aceste lucruri pot fi dificile fără interacțiunea directă cu alte ființe umane. Din fericire, ceea ce am învățat de-a lungul acestui an este că putem continua să ne conectăm cu cei dragi și prin metode mai puțin clasice, de tip întâlniri directe. Deși nu suntem cu alții, nu suntem cu adevărat singuri. În timp ce corpurile noastre sunt într-o formă de carantină, mintea noastră este întotdeauna liberă. Cele mai prețuite relații ale noastre ne sunt alături permanent sub formă de atașamente. Altfel spus, deși ne impunem distanță fizică, totuși putem avea o apropiere socială. Și iată câteva idei spontane prin care putem puncta sărbătorile de iarnă într-un mod protectiv:

• putem trimite cadouri… bunătăți de casă, un coș cu fructe de sezon, un aranjament floral festiv, o carte, un joc sau multe alte idei de cadouri pentru sărbători…
• putem crea videoclipuri sau orice fel de conținut media… o melodie, un pas de dans, o demonstrație de abilitate sau împărtășirea video a unei rețete de bucătărie …
• putem discuta / să ne jucăm / să povestim / să luăm o masă de la distanță… platformele de videoconferință nu sunt exclusive activității profesionale…

Haideți să fim atenți și la această perioadă! Putem! Un specialist epidemiolog american sublinia ”acțiunile noastre de acum vor proteja Crăciunul anului viitor…atunci va fi mult mai bine: COVID va fi în spatele nostru, iar alături de noi cei pe care i-am protejat acum…”

Iubirea este un concept care, din punctul meu de vedere, poate fi extrem de dificil de definit. Și acest lucru se datorează faptului că iubirea este un sentiment atât de complex care, înainte de a fi asumat cognitiv, se trăiește. Intens. Cu implicare și consum de energie. Cu o largă panoplie de emoții secundare: de la speranța reciprocității la extazul de a fi, de la bucuria arătată tuturor la durerea pierderii ei…
Vechii înțelepți greci foloseau cu precădere patru feluri distincte pentru a explica iubirea: eros, philia, storge și agape.

Astăzi, tocmai în așteptarea primei zile din decembrie, simt nevoia de a detalia ceea ce văd eu din perspectiva iubirii de tip agape. Spre deosebire de pulsiunea pasională a iubirii-eros, de comuniunea iubirii-philia, sau de securitatea, căldura și atașamentul iubirii-storge, iubirea agape este cea mai rațională dragoste! Pentru că ”ținta” ei nu o reprezintă o persoană și nu se compune din dovezi directe către cineva. Iubirea agape se bazează pe convingeri. Agape nu este un sentiment care se naşte instantaneu în inimile noastre ci este un construct dinamic bazat pe principii, calități și valori. În scrierile antice, agape semnifica în general iubirea față de divinitate și absolutul de nepătruns al divinității. Ea putea emerge până la abandon şi negare de sine în favoarea şi de dragul țelului iubit, transformând anumite trăsături omenești în adevărate caracteristici dumnezeiești. Ulterior acest termen a căpătat anumite extrapolări referindu-se la faptul de a te implica cu toată dăruirea în a căuta binele celor din jurul tău. A te dărui cu responsabilitate pentru a-ți ajuta și susține pe cei de lângă tine. Dar, dacă ne focusăm atenția pe această formă de altruism manifestată prin aplecarea/dorința unui om de a pune binele comun înaintea binelui propriu, ne regăsim într-una din posibilele definiții ale patriotismului.

Patria este pământul părinţilor noştri. Chiar termenul “patriae” derivă din latinescul “pater” (părinte). Iar toate emoțiile și afectele declanșate de creșterea, cultura, memoria, educația și limba noastră pot să declanșeze această iubire de tip agape. Din punct de vedere psihologic, patriotismul, reprezintă o combinaţie de sentimente referitoare la legătura afectivă pe care cetăţenii unei țări o au pentru patria lor. Desigur putem căuta și alte cauze care pot întări acest sentiment: nevoia de apartenență, bucuria interacțiunii umane sau conștientizarea puterii rețelei sociale care se clădește prin fiecare din noi într-un anume context local, social sau cultural. Dar cel mai important lucru pentru acest tip de iubire agape, patriotismul, este faptul că este o manifestare eminemente legată de voință. De voința noastră de a crede, a spera, a construi, a realiza, a determina, a proteja, a apăra… atât de multe feluri în a fi alături de patria ta… Pentru că specificitatea patriotismului nu poate fi decât una personală. Și, da, și eu cred că amor patriae nostra lex (dragostea de țară este legea nostră) este o expresie puțin depășită de timpul în care trăim. Dar, chiar dacă este dificil în a spune că ”iubesc România” (cu tot și toate ce o definesc și compun), haideți să încercăm, și nu doar de acest 1 Decembrie, să căutăm și să ne bucurăm în a iubi lucruri, oameni, locuri, mâncăruri, tradiții, produse, istorii, arte și cunoașteri din țara noastră. De toate acele aspecte de care suntem atât de legați și bucuroși, prin faptul că suntem români!

La mulți ani, românilor! La mulți ani, Românie!

De la debutul primăverii din acest an, toată agitația COVID-19 a declanșat o imensă plajă emoțională: de la indiferență la anxietate, de la optimism debordant la blocare absolută, de la grija față de sine la panica protecției celor din jur. Și toate aceste emoții s-au schimbat dinamic odată cu fiecare actualizare a știrilor, cu consultarea punctelor de vedere pro sau contra sau în consens cu multiplele modificări ale regulilor sociale. Cu toate acestea, una dintre caracteristicile constante în abordarea noastră personală era perspectiva temporară a acestei pandemii. Inițial, mulți dintre noi am fost optimiști că toată dinamica negativă provocată de acest virus va fi de scurtă durată. Sau poate durează un pic mai mult, dar nu tot anul… Realitatea ne-a contrazis. Zi de zi. Ca atare am început treptat să resimțim încă o manifestare emoțională: frustrarea.

Din perspectiva activității mele profesionale, aș putea spune că „a fi frustrat” este una dintre cele mai frecvente caracteristici emoționale ale zilelor nostre: ”…sunt îngrijorat de starea copiilor mei (a economiei, a alegerilor politice, a locului meu de muncă, de economiile mele, de planurile mele de investiție, de educația sau profesionalizarea mea, de lipsa timpului liber și a concediilor, de efectele antisociale iscate, și alte multe multe situații)… de tot ce trebuia să se întâmple… mă simt total stresat și complet neajutorat de faptul că nu mai am control…”

În termeni simpli, frustrarea este o emoție care provine din conștientizarea blocării unui anumit obiectiv dorit. Când simțim că nu putem obține ceea ce dorim, ne simțim frustrați. Acest lucru se poate datora pierderii încrederii în sine sau a stimei de sine. Dar cel mai des frustrarea provine din contexte cu oameni, locuri, lucruri sau evenimnete care servesc drept obstacole pentru a realiza lucrurile pe care ni le dorim. Adevărul este că ne place când lucrurile din jurul nostru sunt în controlul nostru. Ne simțim atât de confortabil când putem să ne planificăm anumite obiective și vedem cum eforturile noastre sunt răsplătite cu rezultatele visate. Și e normal să nu reușim de fiecare dată, dar pe baza unei structuri interne de reziliență putem să ne motivăm să reluăm activitatea încă o dată. Și încă o dată. Și poate chiar încă de mai multe ori. Dar, când nici un plan nu ne mai este tangibil, simțirea descurajării, furiei și supărării se împletesc în frustrare.

Oamenii reacționează la frustrare în mai multe moduri, frustrarea fiind un catalizator pentru noi și noi manifestări emoționale sau comportamentale: putem să ne infuriem tot mai des și ”fără motiv”, putem să cădem în ușurința de a renunța și a ne abandona , putem suferi pierderi majore de stimă de sine și încredere în sine, stresul ne devine partener cotidian sau ne putem simți atât de triști, nesiguri, deprimați sau anxioși.

Ce putem face însă cu acest complex cuplu coronavirus – frustrarea privind imensele schimbări provocate de acesta? Momentan nu putem face coronavirusul să dispară așa că să încercăm să ne concentrăm asupra lucrurilor asupra cărora avem o anumită putere:

Să începem să trăim mai intens prezentul. Când ne imaginăm cum va arăta lumea peste șase luni, un an e foarte probabil să ne simțim atât de neajutorați. Hai să ne focusăm pe câte o zi.

Să nu mai comparăm. Cu concediul de anul trecut sau ultima aniversare, sau zilele dinainte de virus. Energia frustrării provine și din durerea pe care o simțim din compararea momentului prezent cu trecutul.

Să continuăm să ”trăim”. Chiar dacă nu mai putem face multe din lucrurile cu care eram atât de familiarizați, putem găsi noi modalități de a socializa, a ne distra, a ne energiza, a ne destresa. Putem să ne redimensionăm energia spre alte rutine sau hobby-uri.

Să ne asumăm sentimentele. Cu atât mai mult cu cât o mulțime de oameni simt același stres, tristețe și frustrare chiar acum. Când o să vorbim despre ele ne ajutăm și ajutăm.

În loc să lăsăm frustrarea față de situația actuală să preia controlul asupra psihicului nostru, putem căuta, pentru noi și cei dragi nouă, astfel de mecanisme „adaptive” care ne pot oferi în schimb experiențe plăcute, liniștite, pline de speranță și încredere.

Nici luna noiembrie a acestui agitat an nu se dezminte: noul val pandemic năucește populații, sisteme medicale, dinamici sociale, guverne, organizații mondiale. Și, dincolo de mereu prezentul imbold ”o să trecem și peste aceste provocări” ne confruntăm din ce în ce mai des cu anumite trăiri: un sentiment ambiguu de lipsă de speranță, identificarea unei lipse de control și/sau putere, o anumită stare de împovărare față de suferința altora, dificultăți în identificarea și găsirea unor plăceri de rutină sau chiar momente de abandon de sine. Cei mai mulți dintre noi ne definim toate aceste experiențe ca fiind o stare de oboseală fizică și/sau mentală. E normal… acest virus de nestăpânit ne macină viața de aproape un an de zile.

Personal, însă, înclin să cred că este un pic mai mult decât atât. Nu vreau să alarmez și mai mult! Ci doar să nuanțez anumite caracteristici comportamentale pentru o abordare mai practică și mai protectivă față de noi înșine.

În anii 90 Charles Figley (renumit psiholog american specialist în traumatologie și sănătate mintală) definește, pe baza unor vaste observații și cercetări conceptul de ”Oboseală compasională” (Compassion Fatigue). Acest termen încerca să descrie de fapt un posibil cost negativ al anumitor categorii profesionale mult prea expuse la dureri fizice sau emoționale. Astfel se sublinia faptul că unii lucrători sunt profund afectați de munca pe care o fac. Fie că este vorba de expunerea directă la evenimente traumatice (de exemplu, lucrul ca paramedic, ofițer de poliție, lucrător al spitalului de urgență), fie de expunere secundară (lucrători în asistența socială prin auzirea clienților vorbind despre traume pe care le-au experimentat, ajutarea persoanelor care tocmai au fost victimizate). Munca de ajutor asumată de astfel de profesioniști bazată pe un crescut proces de empatie este ceea ce îi face să fie vulnerabili și predispuși la anumite dificultăți de relație cu sine sau cu cei din jur. Cercetătorii din domeniul sănătății organizaționale s-au ocupat de studierea celor mai eficiente strategii de reducere, atenuare și prevenire a acestei oboseli compasionale și s-au structurat diverse programe manageriale de suport și sprijin.

În momentul de față, deși acest concept se referă doar la anumite categorii profesionale, tind să încadrez o mare parte a populației atinsă de acest sindrom. Pentru că noi toți am fost și suntem atât de expuși la suferința acestei pandemii. Mediatizarea excesivă, asumarea limitărilor specialiștilor din domeniul sanitar sau repetatele bâlbe ale sistemelor de protecție față de COVID 19 ne-au transpus în situația în care dezamăgirea capătă nuanțe cronice.

Semnificația compasiunii se referă la sentimentele de profundă simpatie și durere pentru altul afectat de suferință sau nenorocire. Iar în momentul în care ne vedem fără succes, în mod repetat, în demersurile de a atenua durerea sau de a înlătura cauza ne simțim copleșiți. De fapt suntem atinși de oboseală compasională. Aceasta ne determină la o lipsă tot mai accentuată de speranță, pierderea sentimentelor de control și/sau putere, dificultăți în validarea și construirea unui sine puternic.

Ce facem în astfel de momente? Îngrijirea de sine este foarte importantă. Putem lua în considerare anumite obiceiuri de auto-îngrijire: regim alimentar divers combinat cu ritualuri de exerciții fizice și program echilibrat de odihnă. Sau căutarea contactului social în orice formă de manifestare și structurarea unor obiective și așteptări realiste pe perioade scurte de timp. De asemenea auto-îngrijirea emoțională este extrem de utilă. Prin asumarea faptului că durerea și suferința fac parte din viață și nu avem întotdeauna mult control. Prin stabilirea unor limite personale în ceea ce privește amploarea pandemiei. Prin limitarea cantității de știri pe care le urmărim. Prin căutarea motivelor de recunoștință pentru ceea ce este bine în viața noastră. Prin căutarea unui sens în suferința pe care o vedem și trăim.

Avem dreptul de a ne acorda încredere și sens existenței noastre!

Vorbeam (scriam) acum ceva timp despre curajul de ne asuma schimbarea. Încă simt nevoia de a întări acest subiect, cu atât mai mult cu cât realitatea din jurul nostru ne face să uităm de rutină, predictibilitate sau perspective clare. Altfel spus, poate acum mai mult ca niciodată identificăm adevărul motto-ului ”viața nu este întotdeauna ușoară”. Schimbarea ni se insinuează în multe forme și aspecte în viața noastră. Toată lumea are de luptat pentru a depăși periodic anumite obstacole și dificultăți. Important este să ne asumăm schimbarea! Care poate veni sub forma unei alegeri dificile, a unei noi oportunități sau a unui capitol neașteptat în povestea vieții noastre.

Un vechi prieten îmi sublinia însă faptul că există o diferență substanțială între procesul de a ne dori o anumită schimbare versus situația unor schimbări pe care trebuie să ni le impunem ca formă de adaptare la viață. Și, da! Are dreptate! Cunosc multe persoane, care independent de planurile personale, au abordat schimbări substanțiale în comportamentul cotidian din ultimul timp: modificarea rutinelor familiale, adoptarea unor măsuri noi de petrecere a timpului liber sau socializare, alegerea unor noi parcursuri profesionale, renunțarea la hobby-uri, digitalizarea educației sau carantinare-izolare. Așadar cum să mediem asumarea unor schimbări provenite din contexte externe nouă?

Studiile din neuroștiințe afirmă că nouă nu ne place ,în general, schimbarea. Evaluăm instinctual (subiectiv) că disconfortul de a rămâne într-o situație tensionată va fi mult mai mic decât cel necesar pentru a efectua o schimbare. Deseori ne este mai ușor să ignorăm anumite semnale sau mesaje care ne avertizează că ne îndreptăm spre o perioadă dificilă decât să ne confruntăm cu problema direct. Dar experiența ne demonstrează că semnalele de avertizare ignorate prea mult timp ne vor duce în cele din urmă la regrete, epuizare, depresie sau anxietate, care, la un moment dat ,ne vor forța spre alte schimbări. Mai dramatice…

Ca atare, efectuarea de schimbări în viața noastră ar trebui făcută pentru că ne dorim cu adevărat sau pentru că anumite beneficii sunt condiționate de acestea. Și, indiferent de motivația declanșatoare a schimbării, e ideal să ne asumăm că viața este o călătorie, plină de drumuri accidentate și poteci neumblate. Nu putem fi niciodată pe deplin pregătiți pentru ceea ce ne așteaptă. Întrucât nu știm ce este scris în următorul capitol al vieții noastre, este normal să avem îndoieli și ezitări.

Sunt perioade în viață când vrem să schimbăm ceva în viața noastră, dar sunt și momente în care suntem forțați să ne reinventăm. Indiferent de situație contează efortul, determinarea, voința, reziliența și încrederea noastră în obiectivul final. În fond orice schimbare asumată vizează să ne îmbunătățească viața.
Fie să avem curajul să salutăm fiecare nou început cu inima deschisă!

Corpul uman are în sistemul imunitar un ansamblu de structuri, mecanisme și interacțiuni complexe cu rol în apărarea organismului de agenți patogeni. Comparativ, și mintea umană dispune de un sistem protector împotriva problemelor și situațiilor ce pot provoca durere psihică. Psihologii vorbesc despre aceste „mecanisme de apărare” ca despre niște demersuri în care o persoană se comportă sau gândește în anumite moduri pentru a-și proteja sau „apăra” mai bine eul interior, personalitatea sau imaginea de sine.

Indiferent cine suntem, de-a lungul timpului, în anumite situații sau contexte, dezvoltăm cu toții diferite mecanisme de adaptare pentru a ne ajuta să ne ocupăm de o varietate de circumstanțe și probleme. Aceste mecanisme glisează destul de ușor din sfera conștientă în cea inconștientă, și invers, putând, de asemenea, să ne fie utile sau piedici.

Unul dintre cele mai primitive astfel de mecanisme de apărare (primitiv deoarece este caracteristic dezvoltării timpurii a copilăriei), este negarea. Refuzul de a accepta realitatea, acționând ca și cum un eveniment, un gând, un fapt sau un sentiment dureros nu ar exista.
Dacă suntem în negare, încercăm (voluntar sau involuntar) să ne protejăm, refuzând să acceptăm un adevăr care interferează cu viața noastră. Altfel spus, negarea, refuzul de a recunoaște că ceva nu este în regulă, este un mod de a face față conflictului emoțional, stresului, gândurilor dureroase, informațiilor amenințătoare și/sau anxietății. Putem nega orice ne face să ne simțim vulnerabili sau ne amenință zona de confort (starea de boală, o anumită dependență, tulburări alimentare, situații conflictuale, probleme financiare sau asumarea unei relații). Putem nega ceva ce ni se întâmplă nouă sau altcuiva.

În unele cazuri, acest tip de refuz, pe termen scurt poate fi un lucru bun. Pentru că ne poate oferi un ”timp” valoros pentru a ne adapta la o problemă dureroasă sau stresantă. A fi în negare ne oferă posibilitatea de a absorbi mai puțin conștient informațiile șocante sau dureroase într-un ritm lent, adaptativ. În esență, dacă o situație este prea ”mare” pentru noi, atunci refuzăm să o experimentăm imediat. Dar! acest lucru nu face ca faptele sau realitatea situației să dispară, sau să se reducă impactul lor asupra noastră. Pe termen lung, negarea nu reprezintă un mod eficient de a face față unei situații traumatice.

Evitarea realității unei situații poate fi mai dăunătoare, chiar decât sentimentele dureroase declanșate de acea situație. Pentru că, sub aspectul confortului de a nega, ne putem îndepărta de semnificația și chiar rezolvarea acelor evenimente. Cu cât ne distanțăm de o problemă, cu atât ne adâncim în imposibilitatea de a o prelucra. Cu cât devenim mai înrădăcinați în negare, cu atât ne poate fi mai greu să ne extragem din ea. În plus, oamenii care trăiesc într-o îndelungată stare de negare vor avea consecințe precum: sentimente de izolare, anxietate, sentimente de culpă și tristețe.

În timp ce negarea poate provoca probleme majore în viața noastră, poate fi destul de greu de recunoscut, atunci când ne cantonăm într-o stare de negare. Tocmai de aceea, din acest punct de vedere, propun celor din jurul meu câteva modalități de auto-control:
• Examinați sincer propriile temeri. Și permiteți-vă să vă asumați emoțiile declanșate.
• Gândiți-vă la potențialele consecințe legate de o acțiune repetată a dumneavoastră. Sau a lipsei de acțiune.
• Fiți deschiși persoanelor care gândesc altfel decât voi. Permiteți altor persoane să vă provoace sistemul vostru de valori, opinii și credințe.
În fond, recunoașterea unei situații aberante de negare, poate constitui un important pas în dezvoltare. A noastră și a celor din jurul nostru.

Noi, ca ființe umane, suntem eminamente creaturi sociale care încă de la naștere ne dezvoltăm personalitatea prin multiple conexiuni umane. Pe de altă parte, pe măsură ce creștem, identificăm faptul că putem fi înconjurați de oameni, dar în interior rămânem doar noi. Oscilând între aceste nevoi ne definim un standard personal a nevoii de interacțiune umană, de social. Iar acest standard ajuns la un echilibru optim constituie un deosebit de important factor de bine și confort psihic.

În vremurile de astăzi, distanțarea socială, izolarea sau chiar autoizolarea reprezintă strategii eficiente pentru aplatizarea curbei infecțiilor cu noul coronavirus. Dar toate aceste recomandări pot avea consecințe psihologice nefaste de tip depresie sau anxietate. Astfel, printr-o izolare impusă de o anumite condiționare socială/medicală, oamenii reduc numărul de contacte sociale cu persoane importante pentru ei, fapt care îi predispune la a-și asuma statutul de singur. Sau solitar.

Limba română (mai ales în forma sa uzuală) nu face o distincție foarte clară între conceptele ”singurătate” și ”solitudine”. Dex-ul specifică: singurătate = subst.fem. Faptul de a fi singur (singur = care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva); solitudine = subst. fem. (despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate.

Din punctul meu de vedere, există o mare diferență între aceste concepte: singurătatea reprezintă o stare negativă trăită de o persoană care simte că este izolată de alte persoane. Lipsește socialul indiferent de propria voință, și, uneori, chiar indiferent de proximitatea socială a acelei persoane. Este posibil să fii înconjurat de oameni și totuși să te simți în continuare singur. Iar solitudinea reprezintă o alegere personală. Alegerea de a fi singur. În fapt o stare pozitivă și constructivă de angajament cu sine. Celebrul filosof chinez Lao Tzu sublinia că solitudinea nu înseamnă să eviți să fii alături de alte persoane, ci este vorba de a fi cu tine însuți. Pentru tine și cei din jurul tău.

Ca atare, propun un exercițiu de schimbare de paradigmă: rămânând acasă printr-o izolare fizică, să luptăm să nu atingem și izolarea socială (interacțiunea cu ceilalți). Asta înseamnă să încercăm să ne adaptăm modul în care ne conectăm cu oamenii și să găsim noi modalități de a rămâne în relație cu ei. Prin apeluri video, Whatsapp sau doar prin apeluri telefonice obișnuite sau mesaje. Iar în momentul în care nu avem pe nimeni drag lângă noi, fizic, sau comunicarea la distanță cu astfel de persoane nu ne satisface toate nevoile, să ne asumăm statutul de solitari! Pentru o anumită perioadă de timp, luptăm solitari cu efectele acestui virus. Nu singuri, pentru că mai sunt mulți ca noi, ci solitari! E alegerea noastră pentru binele celor dragi din jurul nostru. Schimbarea percepției de ”singur” în ”solitar” ne va arăta faptul că suntem mai mult decât suma reacțiilor noastre la alte persoane. Asumarea solitudinii înseamnă o deconectare de la cerințele personale față de lumea din jurul nostru, pentru a ne concentra asupra acelor lucruri pe care noi le putem realiza pentru noi sau cei din jurul nostru.

Unde și cum te vezi peste doi ani? Cum o să arate cariera ta profesională peste cinci ani?… erau câteva întrebări clasice din ritualul interviurilor de angajare sau din setul de orientare profesională pentru adolescenți. Și, într-o oarecare măsură, niște dileme retorice pentru fiecare din noi. Ne ajutau să ne structurăm câteva borne de orientare pentru ceea ce poate va fi. Și, mai devreme sau mai târziu, ne bucuram de reușitele planurilor noastre și de predictibilitatea traseului personal.

Ultima perioadă de timp ne-a învățat, însă, că viața este uneori dificilă. Ca demers…ni se pare că nu primim ceea ce vrem și primim mult din ceea ce nu vrem, sau ca perspectivă…viitorul ni se relevă atât de opac și ascuns. Ce ne facem când se întâmplă ceva inimaginabil în viața noastră? Majoritatea oamenilor decid dacă este bine sau nu pentru ei și acordă acelui eveniment o etichetă „pozitivă” sau „negativă”, chiar dacă, în realitate, evenimentul este neutru. Ne folosim percepția și experiența de viață pentru a-l eticheta. Problema este că aceste etichete afectează modul în care gândim și modul în care funcționează mintea noastră. Eticheta „negativă” tinde să atragă mai multă gândire negativă în viața noastră, ceea ce ne poate conduce să observăm doar ”lucrurile rele” care se întâmplă și ne concentrăm pe neajunsuri.

Cum putem ”să ne scuturăm” de acest tipar? În primul rând prin conștientizarea faptului că nu toate situațiile care ni se întâmplă în viață au un sens inerent. Noi suntem cei care stabilim un sens, văzând o situație printr-un anumit cadru. Lucrurile neplăcute se vor întâmpla întotdeauna în jurul nostru, indiferent dacă ne dorim sau nu. Nu putem evita să ne rănim, să greșim, să ne supărăm și nu putem controla circumstanțele. Vestea bună este că, deși nu putem controla întotdeauna situația din jurul nostru, putem decide totuși cum să o vedem și, automat, ce acțiuni să proiectăm. „Este paharul pe jumătate plin sau pe jumătate gol?” reprezintă o întrebare a cărui răspuns contează doar de perspectiva noastră!

Gândirea optimistă este o abilitate de reziliență care ajută oamenii să depășească adversitățile și să atingă obiectivele vieții. Așadar, data viitoare când vă simțiți stresați sau întristați datorită unor considerente asupra cărora nu aveți nici o pârghie de acțiune (model negativ de gândire), depuneți un mic efort pentru a recadra / reforma acel mod de observație. Acest exercițiu nu va schimba situația, dar poate reduce cu siguranță daunele și poate pune lucrurile într-o perspectivă mai sănătoasă. Cu mai mult focus pe resursele de rezolvare sau depășire a acelei situații! Iar atunci când este făcut cu un strop de umor, poate fi un minunat mecanism de detensionare. Apropo: într-unul din filmele cu Harry Potter, micii vrăjitori sunt antrenați în a lupta cu cele mai profunde frici ale lor. Invocând o vrajă numită „Riddikulus” care transformă temerile în ceva ridicol de amuzant.

Am văzut o postare pe internet care ne încuraja să visăm la momentul în care peste câțiva ani o să descoperim în niște sertare câteva măști de protecție specifice acestor zile pandemice. Și ne transmitea ideea că vom zâmbi atunci, respirând liberi, fericiți și mult mai asumați. Cu tot haosul din jurul nostru, putem începe să cautăm posibilități în loc să ne concentrăm pe penurie.