Categorie: Ganduri

Am citit de curând câteva studii efectuate în SUA (Harvard Medical School – National Comorbidity Survey (2017, August 21 *), care indică o răspândire de peste 12% a unei tulburări caracterizată printr-o stare de agitaţie copleşitoare prezentă în situaţiile sociale cotidiene. Persoanele care suferă de această afecţiune (anxietate socială) au o teamă persistentă, intensă şi cronică de a fi privite sau judecate de către ceilalţi şi de a se simţi jenate sau umilite de propriile lor acţiuni.

Da! Este normal să te simți emoționat și poate chiar un pic depășit de anumite situații sociale. De exemplu, a merge la o întâlnire sau a face o prezentare în fața șefului poate provoca ”fluturi în stomac” sau frisoane reci. Dar, în tulburarea de anxietate socială, interacțiunile cotidiene provoacă anxietate semnificativă, frică, conștiință de sine plină de disconfort și jenă, tocmai pentru că există temerea de a fi observat, analizat sau judecat de ceilalți. Astfel, aceste persoane vor evita susținut activități precum: interacțiunea cu persoane necunoscute, participarea la petreceri sau adunări sociale, începerea conversațiilor, realizarea contactului vizual, returnarea articolelor într-un magazin, hrănirea în fața altor persoane, utilizarea unei toalete publice, activități de joacă sau entertainment.

Dar cum se poate ajunge la o astfel de situație? Părerea mea este următoarea.

Majoritatea organismelor vii prezintă o formă (mai rudimentară sau mai complexă) de conștientizare de sine prin care se ”simt” ca fiind distincte de mediul lor sau de alți semeni asemănători. Oamenii, sunt capabili de forme deosebit de profunde de conștientizare de sine printr-o introspecția sau auto-reflectare perpetuă asupra unor elemente precum construirea, identificarea și modelarea caracteristicilor pozitive și negative despre sine, analiza comportamentelor (eu versus alții) în diferite contexte de timp și mediu, dezvoltarea unei sensibilități legate de experiența privată, conștientizarea modului în care este perceput de ceilalți, etc.

Tot acest complex melanj de focusări asupra sinelui se dezvoltă în două mari direcții:

• conștiința privată de sine – care se referă la o analiză bazată pe puncte de vedere personale (gândurile, sentimentele proprii)
• conștiința publică de sine – care reprezintă tendința de a se concentra pe sine din punctul de vedere perceput / resimțit ca fiind al celorlalți.

Tocmai această conștiință publică de sine (asociată cu fenomene care implică percepții despre modul în care eu cred că ceilalți oameni mă văd pe mine) determină, din punctul meu de vedere, tendința spre anxietatea socială.

Nevoia de apartenență este o nevoie bazală, așa că este absolut normal să ne dorim să fim plăcuți și acceptați de către cei din jur. Dar în aceste timpuri în care imaginea publică devine un reper din ce în ce mai ”elocvent” a ceea ce suntem, avem tendința să supraevaluăm modul în care se uită alți oameni la noi sau la comportamentele noastre. Ca atare, ajungem să ne controlăm din ce în ce mai mult comportamentele și să evităm anumite interacțiuni sociale.

Ce putem face pentru a ne distanța de această tulburare? Cred, și subliniez des acest lucru co-terapeuților mei, că asumarea valorică a ”Eu-lui” în raport cu cei din jurul meu, poate produce zona de siguranță necesară. Eu nu pot mulțumi pe toată lumea, important este să fiu eu mulțumit! Eu nu sunt responsabil pentru toate emoțiile celorlalți, valoarea o constituie gradul meu emoțional! Eu nu controlez în nici un fel gândurile sau percepțiile altora, esențial e să îmi construiesc control asupra rațiunii mele.

https://www.hcp.med.harvard.edu/ncs/ftpdir/table_ncsr_LTprevgenderxage.pdf

Am discutat cu un prieten drag (psiholog și el…de! slăbiciune comună…) despre noi ca oameni, despre nevoile noastre de validare, despre mediile și experiențele pe care le căutăm tocmai pentru a ne simți bine. Și mi-a alunecat gândul la unele interpelări pe care le primesc în momentul în care într-o anumită conjunctură propun cuiva să apeleze la serviciile unui psiholog sau terapeut: ”Hei, tu nu mă cunoști, nu știi viața mea, nici nu ai idee prin câte am trecut!”. Corect! Nici nu reclam vreodată acest lucru. Nici măcar legat de oamenii cu care dezvolt relații apropiate, sincere și deschise. Dilema mea se leagă tocmai de această abordare. Ce vrea oare să spună acea persoană? Oare acest lucru îl enunță pentru a stabili o distanță sau chiar barieră între noi? Sau nu cumva acest argument enunțat, de regulă, contemplativ – filosofic îmi arată că, într-o anumită măsură acea persoană nu se regăsește pe deplin în propria imagine de sine. Altfel spus nu se cunoaște sau refuză anumite cunoașteri despre sine. Umbra…

”Umbra” este un concept definit de ilustrul psiholog elvețian Carl Gustav Jung prin care descrie acele aspecte ale personalității pe care alegem să le respingem sau să le reprimăm. Dintr-un motiv sau altul, toți avem părți din noi care nu ne plac (sau ne plac mai puțin) sau credem că un anumit cerc social nu le acceptă sau chiar le va admonesta – așa că împingem acele părți în partea inconștientului nostru: umbra noastră.

”Dar, hei, eu nu mă resping pe mine!” sau „Îmi place totul la mine!”… și asta nu înseamnă că nu sunteți pe deplin conștienți de propria persoană, ci, conform lui Jung, de faptul că vă distanțați psihologic de acele comportamente, emoții sau gânduri pe care le ”simțiți” periculoase (în loc să ne confruntăm cu ceva ce nu ne place, mintea noastră pretinde că nu există…). Nu poți să nu ”ai” o umbră. Oricât de drăguț sau de „fericit” ar putea părea oricine, există o latură de umbră.

Deși mulți deduc că umbra este eminamente „negativă”, acest lucru nu este adevărat. Umbra este mai degrabă ceea ce noi percepem ca fiind întunecat, neadecvat sau slăbiciune despre sinele nostru, și de aceea trebuie să fie ascuns și/sau negat. Dar acest lucru depinde de propria perspectivă asupra vieții!. Nu poți „vindeca” sau „scăpa” de umbra ta. Este o parte esențială din tine” Și insist să adaug: utilă.

Pentru a ne descoperi tot potențialul nostru, cu toate resursele noastre de dezvoltare, e util să facem ”pace” cu / în noi. Cu acceptare. Când ne inhibăm un sentiment sau un impuls, ne inhibăm de asemenea, opusul lui. Dacă ne negăm urățenia, ne micșorăm frumusețea…. când negăm frica, ne minimalizăm curajul… ignorând incapacitățile, ne predispunem a ne limita posibilitățile. Jung spunea “Prefer să fiu întreg, decât bun”.

Dacă acceptăm și ne confruntăm cu furia, atunci putem stabili limite mai bune. Când ne acceptăm pe deplin tristețea noastră, putem simți și bucuria mai din plin. Cu cât îmi asum neconformitățile cu cei din jurul meu, o să devin mai tolerant și mai lipsit de prejudecăți față de alții. Ceea ce putem accepta și înțelege despre noi înșine, suntem mai capabili să acceptăm și să înțelegem în ceilalți.

Chiar dacă procesul de identificare și asumare a ”umbrei” este dificil și uneori chiar dureros, punctul meu de vedere profesional este îndreptat spre acest deziderat.

„…nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” (Lucian Blaga).

Umbra ta este ceva care poate oferi într-adevăr multe daruri de intuiție și putere personală, dacă îndrăznești să o înțelegi.

Știu că am mai scris despre perioada aceasta. Plină de agitația și stresul necunoscutului care ne întunecă perspectiva viitorului. Și nu vreau să mă repet, dar, atât în cabinet cât și în mediul meu social mă tot întâlnesc cu abordarea ”ce perioadă dizgrațioasă traversăm”, ”cât de urâtă este viața în actualele condiții…”. Nu contest în nici un fel multitudinea de emoții și trăiri experimentate în aceste vremuri. Emoții aflate cu precădere în spectrul mai puțin plăcut al oamenilor: frică, neîncredere, suspans, tristețe, dezamăgire, îngijorare, instabilitate. Toate acestea ne perturbă, ne bulversează, ne destabilizează, ne fac să nu ştim ce să facem pentru a le potoli sau a le (ne) stăpâni. Dar a numi însăși viața noastră ca fiind neplăcută sau urâtă mi se pare exagerat. Mai corect ar fi să spunem că viața noastră este imprevizibilă, impredictibilă. Că de atâtea și atâtea ori ”fuge” din traseul prescris de dorințe, vise sau expectanțe. În fapt viața are multe astfel de drumuri, iar fericirea (conform dex. fericire = starea de mulțumire sufletească intensă și deplină) nu depinde exclusiv de un singur astfel de parcurs. Ideal ar fi să ne asumăm o permanentă conștientizare a ceea ce suntem în raport cu tot ceea ce ne înconjoară. Așa o să ne putem da seama rapid când traiectoria vieții noastre nu ne mai satisface și să ne oprim și să căutăm schimbările necesare pentru altceva. Fără a ne bloca în credinţe false sau perspective eronate.

Chiar și cu luptele și dificultățile sale, viața poate fi frumoasă, în funcție de aspectele pe care alegem să ne concentrăm:

• Cum ar fi dacă am încerca să fim recunoscători pentru tot ce avem deja? Focusul pe concretul înconjurător ne relevă stadiul la care am ajuns și pe care îl putem folosi ca resursă pentru orice nouă schimbare.
• Cum ar fi să încercăm permanant să ne cunoaștem și să ne înțelegem pe noi înșine? Cei mai mulți dintre noi avem o idee despre noi înșine, însă de câte ori nu am negat anumite părți din noi?! Acceptând și aceste părți din noi, ne oferim o șansă de auto-descoperire care poate declanșa redescoperirea pasiunilor, dorințelor, viselor.
• Cum ar fi să ne asumăm anumite schimbări pentru a ne face viața mai frumoasă? Nu este bine să facem mereu aceleași lucruri pentru că vom obține aceleași rezultate. De multe ori e nevoie doar de o mică schimbare: de viziune, de atitudine, de acceptare, de a gândi, de a fi…
• Cum ar fi să interpretăm orice dificultate ca o oportunitate? Fără curiozitatea de a vedea dincolo de aparențe nu există adaptabilitate. Cu pandemia aceasta care ne înconjoară sufocant, nevoia noastră de adaptabilitate nu a fost niciodată mai mare decât acum.

Închei acest gând cu o observație atribuită genialului fizician Stephen Hawking: ”inteligența este abilitatea de a te adapta schimbărilor”. Hai să fim un pic mai inteligenți și să gândim că VIAȚA E FRUMOASĂ! (chiar dacă nu mai are toate caracteristicile de succes pe care ni le dorim).

Trăim o perioadă de stres și agitație. Criza medicală pe care o traversăm, perspectiva unei perioade cu dificultăți economice, limitările socializării conform nevoilor noastre, fluctuația atât de drastică a pieței muncii, hățișul legislativ și politic care alternează atât de drastic în scopul ”binelui” nostru… Și toate acestea dublate de frustrările, nemulțumirile sau problemele personale.
În acest context atât de provocator apar, firesc, criticile: ”sistemul medical ne minte”, ”guvernul e incapabil”, ”s-au anulat toate concertele”, ”muncitorii pleacă în străinătate”, ”partidele sunt o mizerie”…și alte multe altele.
Problema nu o constituie toate aceste critici, care însumează de cele mai multe ori perspective personale privind o anumită situație ci, din punctul meu de vedere, saltul rapid de la nivelul de critică la etapa de soluții. Într-adevăr, mulți spun „e foarte uşor să critici, așa că vino cu soluții!” și astfel apar o sumedenie de rezolvări: populiste, subiective, instigatoare, sau chiar violente: ”nu mai purtați măști de protecție”, ”toți guvernanții/parlamentarii trebuie băgați la închisoare”, ”consumați multă apă și coronavirusul dispare”, ”trebuie interzis dreptul de a munci în străinătate”, ”să votăm pentru anularea examenului de capacitate,de bacalaureat”, ”să nu acceptăm imigranți”, ”dacă aș fi eu președinte…” sau alte multe altele.

De unde oare această apetență pentru soluții? Îmi amintesc acum de un interviu în care invitatul Andrei Pleșu (nu mai țin minte și reporterul) discuta exact oportunitatea de a da soluții. Scriitorul (și eseistul, jurnalistul, profesorul, etc) Andrei Pleșu sublinia că rolul unui cetățean este de a semnala, de a atrage atenția asupra unui aspect, de a-și exprima nevoia. Punct. Și, aici simt și eu, că, pentru fiecare dintre noi, nu e indicat să ne asumăm rolul de salvator omnipotent, terapeut universal sau de mediator de orice tip de conflicte. Indicat e să lăsăm astfel de atribute unor specialiști (care desigur că nu vor oferi o soluție în mod individual, ci bazându-se pe echipe de alți specialiști direct implicați în rezolvare, sau care contribuie indirect prin analize, cercetări, studii realizate independent).

Personal, mă feresc să ofer soluții universale sau chiar și generale pe o anumită clasă. Prefer să caut soluții cât mai individualizate și personalizate. Dacă aceste soluții nu se referă la niște probleme personale, le ofer doar dacă îmi sunt cerute și dacă se pliază pe nivelurile mele de competență. De ce? Pentru că îmi ofer aceste jaloane: cât de bine și corect am înțeles problema? / chiar dacă am înțeles, știu sau pot să o și rezolv? / soluția identificată de mine respectă alți oameni sau alte soluții? / ce câștig eu sau alții aplicând această soluție? / soluția relevantă pentru cineva e valabilă și pentru altă persoană? Altfel spus, îmi place să cred că oferirea unei soluţii sub orice formă (idee, sugestie, produs, serviciu) se structurează pe baza unui dialog, ca răspuns la o necesitate. Și nu pe instigare de masă, sau pe poziția socială pe care o ocup (în mediul fizic sau virtual). Cred și susțin că soluțiile trebuie construite-oferite fără discriminare, fără agresivitate, fără lezare sau jignire. Cât mai constructiv individulizate. Cu compromisuri. Cu ajutorul unor oameni cu adevărat specializați în anumite problematici și nu doar pe baza influenței sau imaginii lor. Îmi place să caut și să găsesc astfel de soluții!

P.S. În timp ce îmi așezam în scris aceste gânduri mi-am amintit de o recomandare oferită de un specialist în domeniul violenței domestice, adresată unui grup de femei predispuse la acest fenomen: țineti cont că cei care au nevoie de ajutor sunt oamenii care critică totul sau fac observații permanent, fără a oferi soluții viabile. Și nu persoanele criticate de aceștia!

În ultima vreme, în cadrul cabinetului, câțiva dintre oamenii dornici de a se cunoaște și / sau înțelege (co-terapeuții mei dragi) mi-au adresat destul de frecvent dileme existențiale înveșmântate în întrebări despre partenerul de relație ”de ce nu mă mai iubește ca înainte?”, sau ascunse în retorici dureroase ”oare cât de mult mai iubesc”…. sau și mai chinuitoarea auto-reflexie ”e oare normal să mă gândesc la astfel de lucruri?”

Dificil…extrem de dificil…cu atât mai mult cu cât sentimentul de a ne simți iubiți reprezintă o stare extraordinară, pe care cu toţii vrem să-l trăim cât mai intens și îndelungat timp. Bineînțeles că acest imens sentiment se bazează și pe reciprocitate. El se realizează, deci atunci când se regăsesc într-o trăire reciprocă deplină două persoane. Astfel în momentul în care simt că ceva din domeniul iubirii nu mai ”corespunde” nevoilor personale, știu rapid unde să caut: la mine sau la cel de lângă mine.

Pentru a putea să ne apropiem de un strop de adevăr al acestor dileme trebuie să luăm în seamă ceea ce Robert J. Sternberg (renumit psiholog american specializat pe dezvoltare umană) susținea: iubirea se bazează pe trei componente principale: pasiunea, intimitatea și angajamentul. Din perspectiva lui, pasiunea se referă la atracția fizică intensă, prin care partenerii se simt atrași unul față de celălalt. Intimitatea presupune capacitatea de a împărtăși sentimentele, gândurile personale și apropierea psihologică unul față de celălalt. Angajamentul implică decizia conștientă a ambilor membri ai unei relații de a rămâne împreună. Așadar, relațiile de iubire variază în funcție de prezența sau absența fiecăreia dintre aceste componente.
Altfel spus a exista sau nu iubire (în gradul, modul sau intensitatea visată de fiecare) nu ţine de destin, de întâmplare, de noroc, ci este rezultatul unui parcurs. ”Capacitatea de a iubi coincide cu procesul personal de evoluţie, care este unic şi irepetabil pentru fiecare dintre noi”. (Valerio Albisetti).
Chiar dacă impresia generală este de tipul: cu cât îl iubesc mai mult, cu atât îmi descopăr partenerul mai mult, personal cred că realitatea se poate traduce astfel: cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mă descopăr mai mult.

Așadar, din perspectiva mea, momentele, în care apar întrebări legate de intensitatea unor emoții de tip iubire, sunt imposibil de evitat, tocmai din cauza propriei evoluții personale și a dezvoltării personale a partenerului. Și a posibilelor diferențe dintre aceste episoade. Nu putem să iubim cu adevărat, dacă nu suntem atenți și asumați mereu la procesul nostru de evoluţie și al partenerului nostru. Care pot conduce la un grad mai intens de iubire… sau nu…

Și până la rezolvarea întrebărilor ”oare îl / o mai iubesc?” sau ”oare mai sunt iubit / iubită?” vă mai subliniez un aspect: caracteristica definitorie a unei relații sănătoase de iubire este că orice comportament se acordă în așteptarea primirii unui comportament comparabil în schimb. Cinic (poate), dar perfect adevărat!

Astfel, recomand oferirea de iubire pentru a putea sesiza în ce măsură și mod se întoarce asupra propriei persoane. Nu vă fie teamă, niciodată, că, la un moment dat, nu o să mai puteți iubi.

Fiul meu (într-o discuție ”filosofică” de tip 10 ani) spunea ”dacă oferi iubire adevărata, ea este infinită”. Și tind să îi dau dreptate!

Într-o operă scrisă de Ian McEwan (unul dintre scriitori mei preferați) am descoperit o perspectivă macrotemporală legată de viziunea omului asupra lui însuși.
”Cândva am stat pe tron în centrul universului, în timp ce soarele și planetele, întreaga lume vizibilă, se rotea în jurul nostru… Apoi, astronomia cea haină ne-a redus la o planetă care orbitează în jurul soarelui, doar un corp ceresc printre altele. Și totuși ieșeam în evidență prin splendida noastră unicitate… După care biologia a confirmat că suntem la fel ca restul, că avem o origine comună cu bacteriile, cu panseluțele, cu păstrăvii sau cu oile. La începutul secolului XX am fost exilați mai adânc în beznă când a fost dezvăluită imensitatea universului și chiar și soarele a devenit unul dintre cele câteva miliarde ale galaxiei noastre… În fine, despre conștiință, am considerat că avem mai multă decât oricare altă creatură de pe pământ… Dar mintea care odată se răzvratise împotriva zeilor era pe punctul de a se detrona singură prin însăși cuprinderea ei fabuloasă. Pe scurt o să născocim o mașinărie un pic mai inteligentă decât noi, apoi o să punem mașinăria respectivă să inventeze o alta dincolo de înțelegerea noastră. Și atunci la ce-o să mai fie nevoie de noi?”
La ce o să mai fie nevoie de noi? Sau altfel spus care este scopul nostru în această realitate atât de dinamică și revoluționară? E o întrebare cu care mă confrunt des, în variate forme și topicuri, din partea oamenilor cu care mă înconjor.

Dacă o să căutăm răspuns prin perspectiva spiritualității constatăm că toate religiile propun un stil de viaţă care să conducă la salvare, eliberare, fericire. Iar această fericire va fi atinsă tocmai prin capacitatea de a te dezice de bucuriile vremelnice, trupești şi prin tinderea spre ceva suprem, ce nu poate fi obţinut în decursul vieţii, ci doar după trecerea în nefiinţă a corpului, prin contopirea sufletului cu divinitatea.

Din perspectivă mitologică viaţa omului este asociată cu un chin etern, din care nu ne putem elibera conform voinței noastre (asemeni existenţei lui Sisif, care este pedepsit de zei să împingă un bolovan enorm pe panta unui deal, proces care se repetă la infinit).

Filosofia ne relevă că dificultatea acestei întrebări este determinată tocmai de conștiința condiției umane: suntem ființe care ne construim cât mai atent existența, dar suntem conștienți de inevitabilitatea morții. Căutăm adevărul absolut, dar știm că sistemul nostru neuronal e responsabil cu percepția propriei noastre realități. Ne conectăm și dorim contact social, dar identificăm atât de dureros, uneori, unicitatea personalității noastre. Iar ca și răspuns general ni se indică faptul că viața noastră nu va avea alt sens decât acela pe care îl vom alege personal.

Dificilă dilemă!

Fără nici un fel trufie sau aroganță, eu cred că mi-am găsit un răspuns. Un răspuns care s-ar contura în jurul conceptului de Iubire. Afectivitate. Dragoste. Față de sine sau față de alții. Față de structuri materiale întruchipate în obiecte de rutină (mașină, pădure, filatelie, animale) sau față de concepte de artă sau spiritualitate. Față de persoane structurate în diverse relații (soți, parentalitate, prieteni, colegi, mentori, elevi) sau față de acțiuni și activități (escaladă, călătorii, gătit, pictat sau citit). Cred că sensul vieţii fiecăruia dintre noi este dobândirea fericirii, iubirii, plăcerii pe care le găseşte în ceva anume. Zilnic, în fiecare clipă sau, poate, o dată în viață. Friedrich Nietzsche ne spunea ”viața înseamnă a transforma constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim”.

De curând s-a încheiat anul școlar. La fel de atipic cum și-a consumat în fapt și ultima parte. Cu serbări subordonate distanțării sociale, cu zâmbete de bucurie ascunse de măști medicale, cu despărțiri sărace în atingeri…. Și cu planuri de vacanță incerte. Vacanța de vară reprezintă unul dintre punctele bazale ale distracției, pe lângă Crăciun și sărbătorile Pascale, pentru toți copiii (dar nu numai pentru ei…). Cunosc multe persoane care, o dată trecut un astfel de moment se gândesc la planificarea următorului. Dar acum?

Odată cu debutul pandemiei (sau cu resimțirea acută a efectelor ei) ne-am tot pus întrebarea când va reveni viața la normal? sau cum va arăta acest nou normal? Într-o oarecare măsură ne-am construit răspunsuri care mai de care personalizate pe structurile noastre. Și astfel am redimensionat ”normalul”. Dar acum, în pragul verii, s-ar putea să ne simțim din nou mai speriați, mai neputincioși, mai frustrați, pentru că, cei mai mulți dintre noi, suntem atât de aproape de vacanța planificată, visată, dorită încă dinaintea pandemiei. Și totuși atât de departe…

Dintr-o perspectivă evolutivă, noi, oamenii am reușit să supraviețuim, deoarece am reușit să planificăm. Am fost educați încă din copilărie în spiritul unui „univers” și chiar a unui ”timp” previzibil, unde există o ordine în care ar trebui să se întâmple lucrurile din jurul nostru. În circumstanțe normale, ne planificăm un scenariu, ne adunăm resursele necesare pentru realizare, apoi putem să îl implementăm. Când, însă, în acest demers, apar niveluri mari de incertitudine, experimentăm niveluri ridicate de sentimente negative de tip frică sau furie. Cu cât lucrurile sunt mai incerte, cu atât suntem mai anxioși. În timp ce trăirea prezentului pandemic reintră într-un oarecare grad de confort, perspectiva viitorului, planificat așa frumos, în nuanțe de vacanță, acum, atât de incert, ne poate crește anxietatea.

Ce e oare de făcut? Pentru a ne seta comportamentul înspre bine, va trebui să depășim mai întâi aceste provocări legate de realizarea planurilor și planificărilor. Și, fără a ne raporta în mod direct la îndeplinirea sau nu a acestora, să încercăm să structurăm niște legături pozitive cu noi înșine, cu mediile noastre sociale și mediul înconjurător. La nivel de bază, comportamentele pozitive de sănătate sunt importante pentru a obține bunăstarea individuală, cum ar fi să măncăm sănătos, să dormim bine, să facem exerciții fizice, să ne respectăm. Legăturile sociale pozitive și comunitățile sociale sunt esențiale. Relațiile sociale ne sprijină și hrănesc identitatea personală și sentimentul nostru de conectare cu ceilalți. Astfel declanșăm emoții pozitive multiple, pentru noi înșine și pentru cei dragi nouă. Nu în ultimul rând, cercetările subliniază că persoanele care își petrec regulat timpul în natură tind să fie mai fericite și dau o valoare mai mare sensului în viață.

În concluzie…nu știm dacă vom petrece vacanța de vară așa cum ne-am planificat-o, dar acest lucru nu ar trebui să mai fie un reper de bine sau de reușită personală. Chiar dacă excursiile, activitățile de explorare de noi orașe, concertele, cafenelele, restaurantele, hotelurile, stațiunile de vacanță nu se pot bifa la maximul lor planificat, putem să ne structurăm timpul liber într-un mod de vacanță, fiind atenți la noi, la familiile noastre, la prietenii noștri, la mediul nostru ambiental. Vara asta poate nu va mai conta atât de mult unde vom petrece vacanța, ci mai ales cu cine…

În acest weekend o veche amică îmi spunea că traversează o perioadă în care nimic nu o mai mulțumește pentru că o apasă atât de mult tensiunile familiale. Din discuțiile cu ea am ajuns la un consens: nu tensiunile din familie o surmenează, ci de fapt amintirea tuturor episoadelor tensionate din mediul său familial…

Astfel, mi-am readus aminte de o dilemă personală profundă: de ce oamenii au uneori atât de mari dificultăți în a accepta pur și simplu prezentul? În fond, singurul lucru care ne însoțește pe toată perioada vieții este ”prezentul”! Nu există o altă cale de a trăi. Nu putem acționa în trecut, pentru că acesta s-a terminat, și, în același timp, nu putem să existăm în viitor, pentru că timpul nu ni se supune (încă?!) nouă. Prin urmare, tot ce avem, este aici și acum. Cum putem uita de atâtea ori să fim pe deplin prezenți de aici și acum?

Pentru că ne lăsăm prea ușor atrași de amintirile dureroase ale greșelilor, eșecurilor, dezamăgirilor și neîmplinirilor? Sau pentru că plonjăm în reveriile viitorului ca un fel de evadare? Chiar dacă aceste tertipuri funcționează în spiritul acoperirii unor nevoi imediate (de rușine, vinovăție, speranță, furie, dezgust, expectanță), mai devreme sau mai târziu, trebuie să revenim la prezent: cumpărăturile trebuie făcute, proiectul de la serviciu trebuie realizat, copiii trebuie duși la doctor, iar mâncarea trebuie gătită… Și clar: cu cât suntem mai distrași de trecut sau obsedați de viitor, cu atât prezentul nu e cel mai reușit.

Nu contest importanța de a ne uita în trecut și a învăța (pe noi sau pe alții din ceea ce am experimentat), nici de a planifica sau visa. Dar insist pe prezent…pe aici și acum! Pentru că prin aici și acum avem șansa să ne acordăm senzațiile fizice cu gândurile și cognițiile prezente, declanșând noi și noi emoții. Ne conectăm cu ”Eul” nostru. Prin această conectare putem să lucrăm eficient pentru toate reparațiile ”Eu-rilor” noastre din trecut, care au poate nevoie de iertare, împăcare, înțelegere. Sau astfel putem să ne pregătim pentru structurarea ”Eu-lui” a ceea ce dorim să fim!

Repet! Nu spun că trecutul și viitorul sunt lipsite de importanță, dar din perspectiva concretă a accesibilității acestora, putem spune că acestea pur și simplu nu există. Fiecare experiență are loc aici și acum, așa că alegerea mea ca psihoterapeut este să mă concentrez pe această experiență. Pentru că așa pot acționa!

Miroase tot mai intens a cireșe și căpşuni, vișine și chiar a zmeură…vremea rece începe să lase tot mai generos loc zilelor călduroase, iar vara se pare că şi-a intrat în drepturi. VARĂ! O să vrem să gustăm din toate bunătăţile anotimpului, să ne umplem „bateriile” cu cât mai multă lumină şi soare, să călătorim, să ne trăim vacanțele programate de luni bune… Și nu în ultimul rând vrem să uităm de virusul și boala care ne-au modificat atât de radical socialul ultimelor luni de zile.

Și toată bună dispoziția venirii verii se pliază cu optimismul ultimelor statistici ale covid-ului, care trasează o perspectivă mai puțin înspăimântătoare (adevărul este că suntem mai puțin speriați decât acum 2 luni și datorită acomodării noastre cu acest dificil subiect). Teoriile psihologice spun că atunci când un efect (mai ales neplăcut) s-a diminuat, avem tendința să uităm sau să ignorăm și cauza.

Cu toții am trecut, cu siguranță, printr-o perioadă care ne-a suprasolicitat întregul mecanism comportamental și nu vreau să contest euforia pe care o resimțim în momentul acesta când viața noastră cotidiană se redimensionează în criterile normalității anterioare pandemiei. Dar…nu vreau să uităm sau să ignorăm ceea  ce am trăit și chiar învățat: standardele sanitare nu sunt încă pe deplin atinse la nivel oficial instituțional, iar marele ajutor al acestui depășit sector l-a constituit responsabilitatea comunitară și individuală.

Personal, cred că acesta este, în fapt, marele „câștig” al întregii perioade: creșterea substanțială a gradului de responsabilitate! Așadar, să ne bucurăm de ceea ce pare a fi o vară (și sperăm un rest de an) cât mai normal, dar fără a uita de suferințele trăite, și mai ales de lecțiile învățate.

Responsabilitatea e un dar de maximă reciprocitate!

Sunt absolut convins că nu sunt singurul care observă și trăiește paradoxul social de dincolo de ocean…. deși cred, de fapt, că acest paradox tinde să se afle, pur și simplu, în noi!

Pe de-o parte, America se confruntă cu masive proteste de stradă, care încep să se răspândească în multe state. Și, fără să minimalizez punctul de declanșare, simt că toate aceste demonstrații și violențele nu mai sunt animate doar de sinistra ucidere a lui George Floyd… Toți oamenii care protestează în stradă au tot dreptul să fie furioși, supărați, frustrați, înfuriați. Dar oare aceste trăiri intense pot fi o justificare acceptabilă de a comite violențe și agresiuni exact comunităților pe care spun că le reprezintă sau apără? – violență, distrugere, anarhie…

Pe de altă parte, prin America, întreaga omenire se uită spre cerurile ascunse. Cu transmisiuni live a tuturor momentelor importante, și, în baza unei prime și istorice colaborări dintre o corporație privată și o administrație de stat, au fost lansați doi astronauți americani pe orbita Pământului. Iar tocmai aceasta incredibilă colaborare face ca durata ”șederii” celor doi astronauți să nu fie încă determinată. Pentru că acea capsulă de zbor poate petrece peste 100 de zile în spațiu, dându-le posibilitatea unei focusări suplimentare pe calitatea anumitor cercetări și studii. – cercetare, știință, descoperire…

Tot acest tablou ne poate îndruma spre perspectiva caracterului dual al realităţii în care trăim. Nu poate exista stânga fără dreapta, lumină fără întuneric sau ud fără uscat. Sunt teoreticieni care exclamă că, în fapt, această dualitate (dusă la limita de Lege universală) permite păstrarea echilibrului în Univers.

Și da accept: stânga – dreapta, zgomot – liniște, mare – mic, aproape – departe… toate aceste diade ne ajută să avem un permanent reper de echilibru în tot ceea ce facem, comunicăm, colaborăm, trăim.

Dar firea umană nu simt că poate fi atât de strict catalogată. Deși accept latura masculină versus feminină, sau aspectele cognitive versus emoționale, sau ”a fi” spiritual versus ”a nu crede în nimic”, niciodată nu pot privi atât de dihotomic un om. Pentru că atunci când ne raportăm la un om, eu spun că ne aflăm într-un carusel, în care da, există acele puncte de reper, dar printre ele putem privi din alte multiple și variate unghiuri. De fapt, esențială este poziția noastră de observator în emiterea unei judecăți… vedem ceea ce ni se pare evident într-un anumit context, situație, mod, pe baza unor multiple condiționări personale legate de educația, cultura sau dezvoltarea noastră.

Când catalogăm o persoană ca fiind calificată sau incapabilă – să ne întrebăm în ce domeniu sau față de cine. Atunci când iubim sau detestăm o ființă – să fim conștienți că nu e așa pentru toți cei din jurul său. Când ne simțim dispuși la a crea o etichetă să reflectăm că adevărul nu ne este absolut în tabăra noastră.

Ființa umană e prea complexă pentru o simplă dihotomie! În orice om există adevăr, minciună, frumos, urât, loialitate, trădare…și multe altele…în varii dimensiuni și proporții…

”Pe pământ avem de toate
Şi mai bune și mai rele

…..
Şi a putea, şi nu se poate
Şi noroi și stele. ” (Adrian Păunescu – Pământul deocamdată)