0788 233 800 psiholog@adibratu.ro

Oameni buni – oameni răi…

Am surprins în acest weekend o discuție serioasă între câțiva copilași care își povesteau un film.
• Erau niște oameni buni și unii erau răi…
• Și ce făceau cei buni?
• Păi…erau buni. Și se luptau cu cei răi. Care nu puteau fi decât răi.
• Înțeleg! Oamenii buni sunt doar buni iar cei răi sunt numai răi…

Oameni buni – oameni răi?! da. Total acceptabil punct de vedere pentru copii de trei-patru ani, familiarizați cu o multitudine de povești în care binele și răul se confruntă mereu. Și clasic, învinge binele. Cu sau fără emoții.
Problema mea este, însă, perpetuarea acestei viziuni la alte categorii de vârstă. Deși nu recunosc acest fapt, există, încă, anumite persoane care cataloghează strict pe oricine în doar două clase: buni – răi / corect – incorect / adevărat – fals.

Personal, îmi place să mă feresc de extreme. Pentru mine nu există ”un om care întotdeauna / niciodată a avut un comportament…”, sau ”toți / nici unul dintre acei oameni….”. Poate e un efect profesional, având în vedere multitudinea de oameni, situații, medii cu care intru în contact. Și clar! e un avantaj personal! Pe care încerc să-l propag celor din jurul meu.
Philip G. Zimbardo (psiholog și profesor emerit) enunța chiar faptul că forțele situaționale pot genera contribuții surprinzător de puternice pentru a face oamenii să se comporte în moduri nespecifice.
Și, dacă tot vorbim, de forțe situaționale sau de moduri nespecifice, ce ar fi să încercăm în aceste vremuri total atipice să judecăm sau să catalogăm mai puțin anumite comportamente?

Timpul în care plutim

În acest weekend, în timp ce mă răsfățam cu lectura, am fost plăcut surprins de o perspectivă atât de plastică a unui concept atât de natural: ”timpul nu-i un lucru care trece….e o mare pe care plutești” (mulțumesc Margaret Atwood!).

Clar nu e o abordare nouă, dar, uneori, uităm parcă de acest lucru și schimbăm ecuația în care noi suntem niste variabile fixe și timpul se scurge pe lângă noi… Și această idee a trecerii timpului este susținută prin, atât de fireștile abordări de genul: timpul trece, curge, zboară sau azi s-a scurs… sau weekendul a trecut…sau ce repede a trecut ziua asta…Toate aceste metafore ne îndeamnă spre viziunea unui fel de „mișcare” neîncetată a timpului actual.

Totuși, potrivit multor gânditori, filosofi, cercetători, fizicieni timpul este o iluzie sau o percepție naivă asupra unei realității fizice în care realitatea este doar o rețea complexă de evenimente în care proiectăm secvențe din trecut, prezent și viitor. În fapt existența ”timpului” depinde de mintea și de conștiința noastră. De ce cred că e important de luat în seamă acest fapt? De ce e util să ne uităm la noi ca la niște variabile curgătoare și nu la timp?Pentru că este astăzi! Nu putem schimba ieri, iar mâine nu este tangibil. Astăzi (acum) este singurul lucru pe care îl putem gestiona. Și, da! Accept ideea că din ieri învăț pentru mâine. Dar acțiunea și energia depind de astăzi. Și, cu cât o să îmi acord mai multă energie pentru astăzi, în detrimentul lui ieri sau mâine, cu atât am șanse mai mari de reușită în tot ceea ce fac. Să exemplific: de multe ori când ne tensionăm, ne îngrijorăm, ne agităm de ceva viitor, ne îndreptăm foarte mult atenția și energia noastră spre acel punct-moment căruia nu-i putem face nimic, așa că ajungem să nu facem nimic care să ne liniștească prezentul. Oare ce s-ar întâmpla dacă am folosi acea energie pentru creșterea/dezvoltarea/existența noastră de acum? Probabil vom obține ceva util/reparator/benefic acum (cu sau fără a influența viitorul). Dar, absolut, e mult mai bine decât nimicul panicat anterior.

Fără a ignora tărâmul pe care visăm să îl atingem, și ținând cont de încărcătura cu care ne-am îmbarcat în călătoriile noastre, să nu uităm să ne concentrăm pe ceea ce facem și simțim în prezent, în oceanul timpului pe care plutim!

Un alt fel de întrebare…

Pentru mulți oameni, jocurile de rol sunt una dintre caracteristicile fundamentale ale copilăriei, cu ludicele abordări ”să ne jucăm de-a…”.

Și, într-adevăr, această abordare este corectă: când un copil se angajează într-un joc de rol, el își atribuie o nouă ”persoană”, acest lucru oferindu-i o dimensiune mai profundă asupra ce și cum trebuie să facă din acea perspectivă. În plus, prin astfel de exerciții pedagogice se pot cultivă anumite abilități ale copiilor.

Totuși, jocul de rol presupune mult mai mult.
Prin anii ’20-’30, psihiatrul Jacob Levi Moreno (originar din România!) a avansat teorii potrivit căreia depășirea unor probleme psihologice este mai eficientă prin acțiune directă explicită, decât doar vorbind despre ele. Jocul de rol a fost definit astfel ca un mod creativ de a rezolva anumite probleme, de a câștiga încredere, de a experimenta puncte de vedere alternative, de a ajuta la conștientizarea și dezvoltarea unor relații (familiale, profesionale), de a dezvolta motivația angajaților sau a îmbunătăți comunicarea…

Jocul de rol reprezintă, însă, și o formă de planificare experimentală deosebită. Ori de câte ori ne proiectăm în viitor într-un fel de scenariu „ce se întâmplă atunci…/ dacă o să fie…/ cum o să mă descurc…”, ne folosim de jocul de rol ca să ne proiectăm într-o situație imaginară în care, deși nu putem controla rezultatul, putem anticipa o parte sau toate situațiile care pot decurge. În plus acest mod de prospectare a viitorului ne face să repetăm, dar să și modificăm ”interpretarea” noastră pentru a influența rezultatul într-un mod cât mai agreabil.
Fără a-l defini ca atare, unii dintre noi folosim jocul de rol ca un instrument de bază al vieții!

Personal, încerc să integrez cât mai multe din cele trăite într-un astfel de exercițiu în structura mea de ”aici și acum”, exact pentru îmbogățirea personalității mele cu noutatea particulară a acelei scene din momentul respectiv. Și este un extraordinar câștig, cu atât mai mult cu cât conștientizez și îmi asum acele experiențe. Îmi place să văd, astfel, cum întrebări de genul ce?, de ce?, pentru ce? nu mai îmi consumă atât de multă energie, fiind înlocuite cu dilema cum? Primul set de întrebări se referă la trecut în timp ce ultima se referă la prezent și viitor.

Cum să fac să îmi fie (cât mai) bine?!

Căutare

Una din cele mai frecvente întrebări a zilei de luni era …”și, cum a fost weekend-ul? te-ai distrat?”. Uneori această întrebare aproape că sufoca ideea de fericire / bună-dispoziție / împlinire cotidiană. Într-adevăr, sâmbăta și duminica ofereau, în general, prin natura lor lipsită de sarcini profesionale un moment mai altfel, pe care noi, puteam să îl simțim în totalitate și întregime propriu… fiind în puterea noastră de a-l crea, simți, construi, împărtăși. Un moment în care inclusiv timpul sau distanța căpătau alte dimensiuni. Era momentul în care somnul matinal era mai lasciv, cafeaua mai aromată, soarele ne mângâia pielea mai suav, natura ne oferea priveliști mai fascinante, iar cărțile, prietenii, mâncarea și râsul căpătau nuanțe magice. Era un moment care ne amintea că nu trebuie să ne monitorizăm gradul de satisfacție în fiecare zi sau să ne controlăm resursele de zâmbet deținute: ”lasă că o să vină weekend-ul și apoi…”