Am surprins în acest weekend o discuție serioasă între câțiva copilași care își povesteau un film.
• Erau niște oameni buni și unii erau răi…
• Și ce făceau cei buni?
• Păi…erau buni. Și se luptau cu cei răi. Care nu puteau fi decât răi.
• Înțeleg! Oamenii buni sunt doar buni iar cei răi sunt numai răi…
Oameni buni – oameni răi?! da. Total acceptabil punct de vedere pentru copii de trei-patru ani, familiarizați cu o multitudine de povești în care binele și răul se confruntă mereu. Și clasic, învinge binele. Cu sau fără emoții.
Problema mea este, însă, perpetuarea acestei viziuni la alte categorii de vârstă. Deși nu recunosc acest fapt, există, încă, anumite persoane care cataloghează strict pe oricine în doar două clase: buni – răi / corect – incorect / adevărat – fals.
Personal, îmi place să mă feresc de extreme. Pentru mine nu există ”un om care întotdeauna / niciodată a avut un comportament…”, sau ”toți / nici unul dintre acei oameni….”. Poate e un efect profesional, având în vedere multitudinea de oameni, situații, medii cu care intru în contact. Și clar! e un avantaj personal! Pe care încerc să-l propag celor din jurul meu.
Philip G. Zimbardo (psiholog și profesor emerit) enunța chiar faptul că forțele situaționale pot genera contribuții surprinzător de puternice pentru a face oamenii să se comporte în moduri nespecifice.
Și, dacă tot vorbim, de forțe situaționale sau de moduri nespecifice, ce ar fi să încercăm în aceste vremuri total atipice să judecăm sau să catalogăm mai puțin anumite comportamente?