Categorie: Repere

În urma reperului de săptămâna trecută am primit o mulțime de saluturi, felicitări, încurajări privind proiectul meu editorial. MULȚUMESC! Recunosc: acest lucru mă încântă, dar mă și încarcă cu multă emoție! Sper din tot sufletul ca această carte să fie cât mai pe gustul vostru!

Pe de altă parte, am primit și numeroase întrebări legate de acest rol al meu de creator de povești, iar cea mai interesantă discuție a fost legată de scopul acestei cărți.

Ce urmăresc prin publicarea acestei cărți (sau mai formal formulat: scopul acestui demers)?! Cred cu tărie, că este înscris în structura internă a oricărui coleg de-al meu (psiholog sau psihoterapeut). Dincolo de a consilia, trata, ajuta, media, ghida, vindeca și susține oamenii din cabinetul său (de la locul de muncă sau personal) un psiholog sau un psihoterapeut va dori să susțină educația tuturor oamenilor din mediile lor sociale. Să educe pentru ca o mare majoritate de oameni să înțeleagă care este rolul unui psiholog, cu ce se diferă acesta de un psihiatru sau de un psihoterapeut, cum să evite anumite prejudecăți, cutume sau ritualuri comportamentale păguboase, să asume faptul că a preveni este mult mai simplu și ieftin decât a interveni, că există o indubitabilă legătură între corp, minte și suflet, că psihologia și psihoterapia înseamnă dezvoltare (și nu ”nebunie”) etc. Da! Vreau să ajut la acest tip de educare și prin această carte, care nu face altceva decât să arate un pic din ce însemnă psihoterapia.

Lucrul care m-a animat și impulsionat în a scrie? Exact credința că împărtășind cât mai multe din experiența mea profesională, cât mai multor oameni, pot contribui la o imagine mai clară și obiectivă a profesiei mele și a rolului ei în viața tuturor!

În foarte curând vă dau posibilitatea de a-mi spune dacă am reușit sau nu acest lucru!

Reperul de psiho…

De mai bine de trei ani în fiecare săptămână scriu câteva rânduri într-un mic articol / gând / reper… Și, dincolo de acest exercițiu ”de blog”, am fost tentat a încerca să scriu și mai altfel. Nu puțini oameni m-au întrebat: ”De ce scrii? Ce fel de satisfacție ai când scrii? Ce înseamnă scrisul pentru tine?”

Cel mai rapid răspuns al meu la aceste întrebări se bazează pe corolarul lui ”a scrie”: ”a citi”. Și eu scriu în primul rând pentru că îmi place (enorm!) să citesc. Și totuși, care sunt resursele sau stimulii pentru care unii dintre noi pun cuvinte pe hârtie?

Analizând o sumedenie de cercetări și adnotări autobiografice ale unor autori cunoscuți și recunoscuți, cred că aș putea oferi câteva linii explicative pentru acest proces fascinant și complex.

Scrisul este o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea personală prin:

1. eliberare emoțională: scrisul poate oferi un mod sigur de a elibera și de a exprima emoții puternice (inclusiv stres, anxietate, tristețe, bucurie), existând chiar un efect terapeutic asupra stării emoționale a autorului.
2. clarificare a gândurilor: scriind, oamenii pot înțelege mai profund anumite aspecte ale vieții și pot chiar descoperi anumite modalități optime de a integra aceste lucruri în viața lor cotidiană.
3. auto-reflecție: actul de a scrie încurajează auto-reflecția și auto-descoperirea.
4. punerea în valoare (sau stimularea) creativității: atunci când oamenii creează prin scris, dezvoltă noi abilități creative și identifică modalități inovatoare de exprimare a ideilor.
5. stimularea gândirii critice: finalitatea scrierii, potențiala lectură, impune din partea scriitorului o atenție sporită la detalii și la structura argumentelor, contribuind la dezvoltarea abilităților de concentrare și a gândirii critice.
6. îmbunătățirea stimei de sine: oamenii care se angajează în actul de a scrie și obțin rezultatele scontate prin citirea de către alții a acelor scrieri, vor simți o creștere a stimei de sine și o satisfacție personală unică.
7. dezvoltarea abilităților de comunicare / educare: prin scris ne împărtășim ideile unui public mai larg decât prin comunicarea verbală; indiferent dacă scriem o postare pe blog, un roman, o poezie sau o lucrare de cercetare, ne angajăm într-o formă de comunicare socială și, ca atare, ne structurăm noi și noi relații interpersonale cu cititorii, care aderă la stilul, valorile sau conceptele noastre; astfel putem împărtăși cititorilor viziuni personale privind aspecte culturale, estetice, sociale, filosofice, politice, educaționale etc… sau pur și simplu perspectiva unică asupra vieții și experienței umane.

Mulțumesc tuturor cititorilor mei, și, vă invit, în curând, să încercați un alt fel de scriere personală!

Săptămâna trecută ”reperul de psiho” a oferit câteva perspective în ceea ce privește stresul cotidian, subliniind faptul că stresul reprezintă o reacție clară de ajutor pentru noi, și doar stresul cronic, pe perioade mai îndelungate ne afectează într-un mod negativ psihologic și fiziologic. În urma acestor observații am primit câteva rugăminți de a mai detalia un pic acest aspect (mulțumesc Alex, Iulia și Cristina).

Dacă privim în jurul nostru, constatăm că lumea noastră modernă ne oferă, pe baza a numeroase invenții și inovații tot felul de mecanisme, aparate, metodologii de lucru, comunicare sau relaxare sub marele concept de adăugare de confort. Sau de ușurare a vechilor obișnuițe, comportamente, ritualuri. Centrale termice, mașini de spălat haine sau vase, computere, telecomenzi, tot felul de mașinării și gadgeturi bazate pe IA (inteligență artificială), telefoane, drone, rețele online sau formule digitalizate… Toate ne sunt propuse și implementate pentru confort. Și implicit fericire. Nu trebuie decât să ne uităm la câteva reclame pentru a ”descifra” mesajul universal propus: disconfortul de orice fel împiedică (sau cel puțin impactează negativ) fericirea. Și pentru asta avem analgezice mai puternice, televizoare mai mari, cursuri de dezvoltare personală mai multe, divertisment mai variat, telefoane mai performanțe sau….

Dar oare această ipoteză e pe deplin adevărată? Îndepărtarea disconfortului (stresului) ne poate face să ne simțim grozav, fericiți și mulțumiți. Dar dacă am fi doar într-o astfel de stare, cel mai probabil, paradoxal! am rata anumite oportunități de dezvoltare. O arsură plină de disconfort ne indică să evităm să ne mai apropiem de foc, iar frica de boală ne poate ajuta să alegem anumite comportamente mai sănătoase. Din punctul meu de vedere, disconfortul – stresul pe care îl putem simți poate însemna un semn de avertizare, un punct de schimbare. Stresul face parte din viața noastră și a acționa în context de disconfort ne determină să devenim mai rezistenți, să ne dezvoltăm sau să ne depășim condiția. Putem lua ca exemplu două mari categorii socio-culturale: artiștii și sportivii de performanță. Artiștii de-a lungul istoriei au curtat în mod constant cu disconfortul tocmai pentru a produce lucrări cât mai autentice despre condiția umană. Pentru mulți artiști, ameliorarea sau negarea durerii ar fi însemna blocarea muzelor creative. Pe de altă parte sportivii declară că ”într-o lume în care confortul este rege, activitatea fizică grea oferă o ocazie rară de a practica disconfortul”.

În limitele sale de rutină, stresul (disconfortul) ne dă viziune. Viziunea de a ne dezvolta și a ne căuta permanent fericirea!

Reperul de psiho…

M-a amuzat un pic un lung oftat al unui prieten ”off, ce fain ar fi fost să mă nasc acum 1000 de ani… fără stresul și agitația zilelor noastre…”. De la această idee am continuat apoi cu acel prieten (mersi de idee, Alex) o amplă discuție despre stres și, mai ales, despre câteva metode rapide de a diminua perceperea lui.

În primul rând, de ce am fost amuzat de afirmația prietenului meu?! Păi dacă încercăm să ne imaginăm viața oamenilor acum câteva secole, trebuie clar să avem în vedere faptul că nu existau magazinele, antibioticele, diversitatea pieței de muncă, sistemele juridice clare și echitabile, educația structurată sau conceptele precum ”timp liber”, ”recreere”, ”libertatea exprimării”, ”concediu de boală” sau ”psihoterapie”… Cel mai probabil, și viața umană de atunci se înscria (poate chiar mai acut) în repere de stres! Ce e cu adevărat corect este faptul că stresul zilelor noastre a evoluat (odată cu noi, ca specie și cultură) căpătând particularități specifice: rutina jobului, șeful morocănos, traficul îngreunat, poluarea, raportul deficitar al activităților statice versus mișcare, abundența de stimuli și produse media… Inevitabil, stresul face și va face parte din viețile noastre, în multe și variate forme. Pentru că stresul reprezintă o reacție clară de ajutor pentru noi. Răspunsul organismului la stres este util în momentele în care ne aflăm în fața unor provocări, adrenalina eliberată ne va permite să facem față chiar și situațiilor extreme, în moduri în care nici nu ne închipuiam.

Pe de altă parte știm că stresul prelungit este unul dintre motivele pentru care creierul devine mai puțin flexibil, mai puțin alert și poate fi grav afectat. Organismul supus unui stres constant sau prelungit va duce la eliberarea unei cantități mari de cortizol, care contribuie la apariția hipertensiunii arteriale, a obezității sau a diabetului, iar excesul de adrenalină va afecta plămânii.

Cele mai facile metode de a reduce efectele de stres se referă la a oferi corpului un context de plăcere: fie că e vorba de o plimbare, ascultare de muzică jazz la radio, de o baie fierbinte într-o cadă cu esență de lavandă, o lectură haioasă sau un simplu ceai de fructe. Somnul, Yoga, sportul sau o discuție cu prietenii întră în aceeași categorie. Un alt principiu, la fel de ușor este să ne antrenăm într-o activitate productivă de distragere a atenției: aranjăm cărțile din bibliotecă, spălăm vasele sau triem mailurile din laptopul de serviciu.

Dar ce facem când aceste metode nu ne sunt de folos prin faptul că nu le avem la îndemână sau pur și simplu nu ne putem focusa pe ele?! Specialiștii din domeniul psihoterapiei și susținerii dezvoltării umane propun tot felul de metode elaborate de a diminua stresul, precum:

1. Oprirea fluxului de gânduri și întreruperea unei probleme pentru un timp (o modalitate ușoară și universală de a ne limpezi mintea ar putea fi să batem din palme și să ne spunem „Stop! Mă voi gândi la acest lucru mai târziu!”.)

2. Privind lucrurile cu puțin mai multă toleranță ne va face să ne simțim mult mai confortabil („Nu pot schimba situația, dar îmi pot schimba reacția”)

3. Contracțiile musculare voluntare ne permit să ne eliberăm de stres.

4. Pentru a reduce stresul, putem nota toate gândurile și emoțiile pe care le resimțim (scrisul ne face să uităm de problemele din fața noastră, gândurile noastre devin mai clare iar stresul este redus)

Reperul de psiho…

În finalul unei ședințe intense de psihoterapie, am primit o întrebare oarecum retorică, dar extrem de provocatoare în elucidare: ”oare cum aș putea descoperi adevărul? Acel adevăr pe deplin adevărat, care nu se va modifica în funcție de timp, spațiu, dezvoltarea mea sau cei din jurul meu?!” (I, 40 ani). Într-adevăr răspunsul la această dilemă ține de foarte multe variabile (legate de persoanele implicate și relațiile lor, mediul, contextul, situația, motivația, finalitatea sau modalitatea de aflare a acelui adevăr etc), dar, clar că pentru a putea răspunde e nevoie să înțelegem, în primul rând, ce este adevărul…

Din cele mai vechi timpuri termenul de ”adevăr” a fost corelat cu concepte precum dreptate, putere, identitate, divinitate sau libertate (Socrate spunea că adevărul este o bucată a comunicării divine, iar Isus le spunea iudeilor „veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”). Dar tot nu am elucidat ce este adevărul…. Dicționarele enunța că adevărul este acel ceva care ”corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate”. Hm… realitate? Realitatea cui? Care realitate? Dacă realitatea mea nu concide cu realitatea altcuiva asta înseamnă că avem un adevăr și o minciună?! Sau un singur ”neadevăr”?

E atât de dificil de definit pentru că ”adevărul” este mai mult o proprietate a credințelor și a afirmațiilor și nu a gândurilor și ideilor universale. Doar a crede sau afirma ceva nu este suficient pentru a-l face adevărat sau neadevărat pentru toată lumea (”există reîncarnare” / ”eu am câștigat la loto 1 milion de euro” / ”dârele avioanelor sunt o conspirație împotriva umanității” / ”pământul este rotund” / ”cel mai inteligent om este X”). Ca atare, filozofii au propus o viziune, care, ulterior, a fost adoptată de întrega comunitate științifică și societate: un fapt este adevărat dacă corespunde unei realități independente! Pe de altă parte, orice analiză privind „realitatea” confirmă că este, într-un fel dependentă de anumiți factori: percepții, credințe, educație, cultură, mișcări politice sau anumite stări mentale. Altfel spus esența adevărului depinde de anumite repere pe care ni le asumăm la un moment dat, fie că e vorba de ceea ce am învățat, am auzit, am studiat, ne-am aliat sau credem. Ca psihoterapeut subliniez des că noțiunea de adevăr are un mare grad de subiectivism, ceea ce îi dă posibilitatea de a fi extrem de dinamic și schimbător.

Poate explicația nu a fost îndeajuns de clară, așa că închei cu o provocare din domeniul geografiei: care este cel mai înalt vârf montan din lume? Dacă ne aducem aminte de manualele de geografie sau rapid aruncăm un ochi pe google, răspundem că masivul Himalaya, are vârful Everest, de 8.848 metri înălțime. Corect! Dar! Există specialiști care întreabă de ce să calculăm înălțimea unui vârf muntos de la nivelul mării, și nu din centrul Pământului? Și, brusc, cel mai mare masiv muntos este vulcanul Chimborazo (Ecuador). Cum se întâmplă acest lucru? Vulcanul Chimborazo este plasat mai aproape de ecuator (unde planeta noastră este mai ”turtită”) iar Everestul mai aproape de pol (unde Pămâmtul e mai ”ascuțit”), deci distanța dintre centul planetei și cele două vârfuri muntoase este clar în favoarea lui Chimborazo, care este cu circa 2 km mai înalt decât concurentul său (6384 km față de 6382 km). Deci? Avem două adevăruri valide în funcție de un anumit reper / o anumită realitate? Dar dacă în exemplul anterior nu calculăm înălțimea unui munte nici în funcție de centrul Pământului și nici nivelul mării? Hai să considerăm punctul 0 al măsurătorii, efectiv, baza acelui munte: clar Mauna Kea (vulcan din Hawaii) este de departe cel mai înalt munte: are 4207 metri deasupra mării, dar se ridică la peste 10.200 metri deasupra platoului Oceanului Pacific…

Reperul de psiho…

”Adi, te rog să îmi explici diferența dintre egalitate și echitate…până acum le consideram cam sinonime, dar azi la școală ni s-a spus că nu sunt…” (Bogdan, școala gimnazială).

Bogdan! Vreau să te felicit pentru interesul acestui subiect, și să te liniștesc în ceea ce privește confuzia făcută de tine până acum. Cu atât mai mult cu cât această controversă între echitate și egalitate se regăsește în foarte multe aspecte sociale cotidiene: în domeniile educației, sănătății, sportului, drepturilor omului, subvențiilor, oportunităților economice, și așa mai departe. Există încă foarte mulți oameni care au o concepție greșită comună că echitatea este aceeași cu egalitatea, dar adevărul este că acestea sunt diferite. Chiar dacă ambii termeni se refera la sensuri oarecum similare, diferența este făcută de contextele și mediile sociale care le înconjoară.

Dacă analizăm în detaliu cele două concepte identificăm faptul că egalitatea presupune tratarea tuturor oamenilor într-un mod identic, nediscriminatoriu, indiferent de sex, rasă, religie sau orice alte caracteristici personale. Egalitatea nu susține nici un fel de derogări vreunei persoane: tuturor oamenilor li se acorda același lucru (de exemplu un sistem egalitar se referă la faptul că toți oamenii au dreptul de a avea un nume și o identitate distinctă…sau toți oamenii au dreptul să își aleagă singuri credința). Egalitatea definește astfel un concept de uniformitate și abordare moral-etică perfect echilibrată între oameni. Tocmai de aceea egalitatea a fost stabilita și ca drept general al omului în Declarația ONU privind tratament egal în fața legii.

Dar, dacă oferim tuturor exact același lucru, în spiritul egalității, presupunem că toată lumea a beneficiat de aceleași condiții de viață, sănătate, educație, cultură etc. Acest lucru este total neadevărat, deoarece nu toți suntem la fel…de fapt suntem foarte diferiți! Iar aici intervine conceptul de echitate.

Echitatea este cunoscută ca principiul de a acorda tuturor oamenilor un tratament egal, dar ținând cont de mediul lor specific. Adică, ideea de echitate conține spiritul de egalitate, dar asumând faptul că nu toți oamenii au aceeași soarta și că de multe ori acordarea unui tratament similar poate fi nedreaptă pentru persoanele cele mai defavorizate. Da! Accesul la educație se referă la dreptul egal al copiilor, dar echitatea ne ajută să oferim câteva măsuri de sprijin suplimentare copiilor din medii defavorizate care nu au acces facil la instituții de învățământ. Exact cum se relevă din exemplul anterior echitatea recunoaște nevoile individuale și circumstanțele diferite și alocă exact resursele și oportunitățile necesare pentru ca fiecare să ajungă la un rezultat egal.

Există un proverb american care concluzionează extrem de subtil diferențele dintre cele două concepte: egalitatea este să oferi tuturor oamenilor o pereche de păpuci… echitabil este însă să oferi păpucii pe măsura fiecăruia…

Reperul de psiho…

”Adi, te rog ajută-mă cu un sfat, ceva pentru a putea să vorbesc în fața a 200 de oameni… mi-e frică și nu știu deloc cum o să pot face față!” (mulțumesc Elena pentru încrederea acordată!)

Te afli (singur?!) în fața unei mulțimi de oameni, care așteapta de la tine un discurs explicativ sau o alocuțiune succintă. Acești oameni sunt atenți și își ațintesc ochii spre persoana ta… respirația ți se accelerează, pulsul îți crește, gâtul tău se usucă pe măsură ce palmele transpiră abundent, simți un gol sau o presiune anormală în stomac, mâinile și genunchii se înmoaie sau tremură ușor, iar primul sunet pare imposibil de eliberat. Toate aceste manifestări emoționale copleșitoare și extrem de consumatoare de energie sunt ceea ce simplu spunem: ”trac”. Tracul poate fi definit ca o formă de stres specifică situaţiei în care suntem expuși unui public. Într-un fel e vorba de o teamă iraţională, deoarece nu există nici un pericol real, dar scenariile de anticipaţie pe care le trăim anterior momentului de expunere ne destructurează echilibrul: ”Dacă o să spun ceva greșit?”, “Dacă cineva o să mă întrebe ceva și eu nu știu să-i răspund?”, ”Dacă o să arăt urât / neprofesionist / nepregătit / penibil / incompetent ?”, ”Dacă am emoții când vorbesc / dacă mi se face rușine / dacă mă fac de rușine?!”. Per-ansamblu tracul e strâns legat de o perspectivă (directă sau nu, adevarată sau nu) de evaluare. Iar când avem această perspectivă, automat apare conceptul că de fapt oamenii (spectatorii, publicul) nu iți analizează ideile și opiniile ci, de fapt, te analizează pe tine însuți.

Ne este atât de frică de eșec încât aproape că stopăm acțiunea, prin care tocmai ne putem arăta succesul, priceperea, cunoștințele sau abilitățile. Pentru că tocmai de aceea au venit acei oameni să ne asculte și să se uite la noi! Cum se poate depăși teama de a vorbi unui public?

Primul pas ar fi tocmai auto-demonstrarea pentru propriul Sine că a vorbi despre un anumit domeniu e chiar ușor: exersând și practicând potențialul discurs ne dăm posibilitatea de a căpăta mai multă încredere în noi înșine și în modalitatea noastră de a susține acea expunere. Alt pas ar fi să limităm prezumtivele scenarii negative: dacă o să credem că discursul va merge prost, e foarte probabil ca așa să îl resimțim, indiferent de percepția publicului. În schimb, concentrându-ne pe cât de util / apreciat / de efect va fi prezentarea, ne vom ajuta să ne păstrăm calmul. În plus, e util să ne concentrăm pe câteva mesaje de bază (idei principale, aspecte deosebite, puncte de vedere interesante). Și chiar dacă emoțiile ne înconjoară trebuie să știm că publicul ne va accepta cu atât mai mult cu cât va observa că suntem sinceri și autentici în a le transmite ceva. Recunoașterea emoțiilor față de public (nu ne cerem scuze, dar putem să menționăm că avem emoții!) este o modalitate puternică de a ne conecta cu ascultătorii. În general, ne conectăm cu ceilalți oameni prin sentimente și emoții!

Nu în ultimul rând, atenția la propria respirație și contactul vizual cu auditoriul ne slăbesc tracul. Când suntem stresați, avem tendința să nu respirăm conform, privând un pic creierul de oxigen. O respirație constantă și asumată poate fi extrem de benefică. Contactul vizual e indicat să fie general și asumat către cât mai mulți spectatori tocmai pentru a ne putea modula și noi ideile și expunerea (paradoxal poate, în momentele de trac, recomandarea este să ne uităm la oamenii pe care nu îi cunoaștem, în defavoarea cunoștințelor; tocmai pentru a nu fi tentați să căutăm în mimica lor anumite feedbackuri legate de noi sau de discursul nostru).

Cu un pic de conștientizare reducem substanțial tracul! Aștept feedback după conferință…

Reperul de psiho…

Săptămâna trecută am încercat să răspund unei dileme legate de responsabilitatea educării copiilor, și, am concluzionat că, modelul ideal de responsabilitate revine unui trio formidabil: familie, comunitate, școală. În urma acestui punct de vedere am fost rugat să vorbesc despre cum am putea face procesul educativ mai atractiv pentru copii (foarte provocatoare întrebare! mersi D. !)

În primul rând, cred cu tărie că e timpul să vedem dincolo de relația: ”educația este un proces pentru copil” și să ne asumăm faptul că orice copil reprezintă, în fapt, declanșatorul actului educațional. În orice mediu ar fi copilul (familie, comunitate, școală), acesta este cel care întreabă, cere explicații, solicită ajutor, formulează situații problematice (reale sau imaginare), așteptând de la adulții din preajma lui răspunsuri, puncte de vedere, modele, rezolvări. Indiferent dacă acel copil este alături de părinți, în mijlocul unui grup de prieteni sau în cadrul clasei, prin curiozitatea și nevoia sa de înțelegere (și adaptare) el este punctul de start al actului educațional. Să ne gândim cât de dificil este orice proces educativ în momentul în care lipsește motivația și interesul copilului… tocmai pentru că în astfel de cazuri ”lipsește” copilul ca factor de debut al educației.

În al doilea rând, lumea de zi cu zi se schimbă într-un ritm din ce în ce mai intens și rapid. Multe dintre cunoștințele și practicile de lucru, gândire sau de analiză ale generațiilor actual adulte, nu mai reprezintă niște deziderate pentru copiii de astăzi, care au nevoie de specificități de gândire critică, inteligență socială, abilități cooperative, abordări multi-culturale, structuri adaptative și reziliente, învățare AI etc. Adică un bagaj educațional mult mai complex și dinamic. Deci e nevoie de o abordare cât mai specifică a copilului.

Pentru a ajuta copilul să fie primul motor al propriului său proces de educare e nevoie de a face ca acest proces să fie cât mai plăcut, pentru că omul este construit astfel încât să multiplice tocmai acele experiențe cu un impact emoțional pozitiv asupra sa. Asociind procesul de învățare cu emoții pozitive (bucurie, amuzament, încredere, entuziasm, mândrie, satisfacție, curiozitate) avem cele mai mari șanse să îl facem mai plăcut. Oferind medii în care teama de a încerca sau frica de eșec sunt minimalizate, în care pasiunile actuale ale copiilor sunt integrate în procesul de educație (da! chiar și jocurile video sau desenele și poveștile din ziua de azi), în care individualitatea e privită ca o oportunitate și nu ca o ieșire din conform, putem crea acel mediu în care învățarea să fie făcută cu plăcere.

Reperul de psiho…

Începutul lui septembrie prezintă atât de multă pregătire, structurare, căutare, (re)adaptare… începe școala! Și în toată această agitație se ivesc atât de multe întrebări legate de multiplele variabile ale ecuației ”copil + școală = viitor”. Ascultând și observând multe dileme privind educația, concentrez o mare parte din neclarități într-o întrebare: ”oare cine este cu adevărat responsabil de educația unui copil?”

Ținând cont că învățarea este un proces care începe încă de la nașterea oricărui copil, am putea spune că responsabilitatea implementării educaționale revine, în primul rând, în sarcina părinților. Pe de altă parte, un proverb african definește cum nu se poate mai clar modalitatea cum părinții sunt, la rândul lor, sprijiniți (sau ar fi bine să fie sprijiniți): „este nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil!”. Astfel comunitatea locală din care face parte copilul, devine un alt factor de responsabilitate educativ prin faptul că își pune amprenta (direct și indirect) asupra evoluției acestuia. Prin sumedenia de modele comportamentale pe care le conține și prezintă implicit și prin structurarea mediului proxim al copilului, comunitatea oferă educație non-stop. În același timp, acești doi poli informali de responsabilitate, sunt completați de structura formală, instituțională privind transfomarea unui copil într-un membru integrat și responsabil al societății: școala. Obiectivul major al complexului sistem școlar este să ofere un context cât mai adecvat, stimulativ și specific pentru învăţare şi dezvoltare pentru ficare copil.

Îmi place să îmi imaginez un model metaforic în care putem să ”vizualizăm” dezvoltarea educațională a unui copil: o platformă, cu un potențial nebănuit de creștere (copilul), care se sprijină pe cei trei piloni fundamentali: familia, comunitatea și școala. Iar pentru ca platforma să fie stabilă, relația dintre cei trei poli trebuie să fie bazată pe echilibru, colaborare și unitate. Copilul va putea gusta la maxim din beneficiile educației doar în momentul în care cei trei factori (familia, comunitatea și școala), își vor asuma că sunt parteneri egali și codependenți pentru succesul dezvoltării oricărui copil.

Începem un nou an școlar! Să fie fructuos și benefic!