0788 233 800 psiholog@adibratu.ro

Ce este cu adevărat IQ-ul și cât de important este pentru dezvoltare?

Reperul de psiho

”Ce este cu adevărat IQ-ul și cât de important este pentru dezvoltare?” (dilemă pusă în cuvinte de David – 12 ani, în urma vizionării unor filmulețe de pe net în care se ”întreceau” mai multe persoane pentru a dovedi că au cel mai mare IQ; mersi de întrebare!)

QI sau IQ reprezintă acronimul conceptului ”intelligence quotient” (coeficient de inteligență) și reprezintă în fapt un scor derivat din unul sau mai multe teste standardizate prin care se încearcă măsurarea inteligenței.

De-a lungul timpului, înainte ca testele de IQ să fie concepute, au existat numeroase moduri de clasificare și ierarhizare a oamenilor din punctul de vedere a capacităților lor de inteligență pe baza observării comportamentelor lor de zi cu zi sau analizându-se anumite structuri specifice: creativitate, viteză de calcul, memorie etc. Apropo: conceptul de inteligență este încă atât de dificil de definit și standardizat, deși a preocupat cercetătorii din cele mai vechi timpuri. O definiție oarecum generală a inteligenței ar putea fi un set de aptitudini generale ale unui individ de a-și adapta conștient gândirea, experiențele și bagajul informațional deținut la noi cerințe și condiții ale vieții. Așadar, un om poate fi considerat inteligent atunci cand este capabil să își structureze rapid comportamentul în funcție de mediu și context, găsind soluții eficiente la situațiile cu care se confruntă, pe baza tuturor noțiunilor pe care le deține.

Astfel, putem spune că în largul concept de inteligență putem regăsi abilități cognitive de a învăța, de a înțelege și utiliza logica și rațiunea, capacități de a identifica tipare, de a clasifica, de a planifica, de a inova, de a rezolva probleme, de a lua decizii, de a reține și procesa informații, de a comunica sau folosi variate limbaje etc. Exact din cauza acestei complexe liste de atribute specifice conceptului de inteligență, actualmente există o sumedenie de teste care încearcă să măsoare anumite aspecte din aceste caracteristici sub numele de teste de inteligență, care determină QI-ul. Și tot din această cauză foarte multe teste de stabilire a QI-ului sunt considerate insuficiente sau invalide, nereușind să acopere bogatul spectru al inteligenței: măsoară o serie limitată de abilități cognitive.

Cu toate că marea majoritate a specialiștilor nu mai pun semnul egal între QI și inteligență, putem spune că acest coeficient poate să previzioneze anumite caracteristici de dezvoltare și reușită a oamenilor. Pentru creșterea QI-ului (indiferent prin ce test este identificat) recomand: activități de învățare continuă, lectură frecventă, socializare, ascultare de muzică și multă joacă: de la scrabble, sudoku, rebusuri și integrame, până la variate forme de jocuri de strategie, gândire, analiză, memorie sau viteză de reacție. Ok, David?

De ce părinților mei nu le place același tip de muzică pe care îl ascult eu cu mare plăcere? Și invers…

Reperul de psiho…

”De ce părinților mei nu le place același tip de muzică pe care îl ascult eu cu mare plăcere? Și invers…” (fabuloasă întrebare! mersi mult Paul,15 ani).

Cel mai pertinent răspuns la această întrebare începe cu cuvântul ”probabil”. Iar apoi sunt câteva variabile deosebit de importante care se combină pentru răspunsul final:

1. există teorii care spun că dezvoltarea gusturilor muzicale se oprește undeva după vârsta de 35 – 40 ani (acest aspect fiind asumat inteligenței fluide… poate cu altă ocazie mai în detaliu cu acest concept). Deci, clar că după o anumită vârstă oamenii nu mai pot înțelege și gusta din noi experiențe muzicale…

2. cultura muzicală cu care ne petrecem primii ani de viață influențează enorm gusturile muzicale ulterioare. Nolan Glasser (compozitor, muzicolog și cercetător) explică: fiecare copil nou-născut este pregătit să vorbească orice limbă sau să emită orice sunet pentru sutele de limbi care există… Dar această capacitate devine tot mai limitată (în special în primii ani de viață). Sinapsele generate în creier de ascultarea vocilor de către bebeluși o să accentueze anumite sunete și combinații de sunete și va exclude altele. Ceva extrem de asemănător se întâmplă și cu muzica. Primele combinații muzicale ne construiesc gusturile de mai târziu…

3. există teorii care afirmă că muzica pe care am ascultat-o de-a lungul vieții ne ”deformează” percepția și ne stabilește gradul de plăcere pentru unele melodii noi, fie prin similitudine – plăcere, fie prin contrast – neplăcere..

4. în perioada adolescenței (dar nu numai!) ne creăm și structurăm identitatea individuală personală. Pe care o dorim cât mai distinctă de cea a părinților noștri. Iar muzica este un mod atât de la îndemână pentru a ne defini ce și cum suntem…

Care este diferența dintre frică și fobie?

Reperul de psiho

”Care este diferența dintre frică și fobie? Prietenii îmi spun că am toate ”fricile Pământului”… oare e chiar așa?!” (dilemă pentru care a venit în cabinet o doamnă de 26 de ani)

Frica este un răspuns emoțional normal la momentul perceperii unui pericol iminent. Este o reacție de protecție și supraviețuire care ne pregătește să răspundem cât mai adecvat la o anumită amenințare, contribuind substanțial la obiectivul ancestral de a supraviețui – a fi în siguranțăl. Frica poate fi provocată de o varietate de stimuli, cum ar fi situații periculoase, evenimente traumatizante, obiecte sau animale înfricoșătoare, anxietate socială sau teamă de eșec. Pe măsură ce ne dezvoltăm, învăţăm ce e periculos şi cum putem face față anumitor pericole. Sau ce măsuri adaptative putem iniția atunci când ne confruntăm cu astfel de trăiri.

Fobia este o tulburare mai amplă de anxietate caracterizată printr-o trăire intensă și irațională față de un obiect, o situație sau un stimul specific. Diferenţa între fobie şi frică este că fobia nu are măsură. Persoanele care suferă de fobii experimentează o frică copleșitoare și persistentă în fața obiectului sau a situației care le provoacă teama, chiar dacă acesta nu prezintă un pericol real sau imediat (insecte, spații închise, înălțime, de a vorbi în public, de a experimenta ceva nou etc). Iar acest dezechilibru poate deturna sever viaţa acelei persoane şi o poate sili să ia măsuri extreme pentru a evita situaţiile asociate cu fobia respectivă. Ca formă de suport, psihoterapia se concentrează pe reducerea răspunsului anxios la obiectul sau situația declanșatoare, persoanele câștigând o mai mare toleranță și adaptabilitate.

Pe de altă parte, nimeni nu poate ”avea toate” fobiile recunoscute… literatura de specialitate definește circa 400 de astfel de fobii, dintre care unele extrem de neobișnuite. De exemplu nomofobia – frica de a rămâne fără telefon mobil, horofobia – teama de a dansa, catisofobia – teama de a sta așezat sau chrometophobia – frica de… bani…

E adevărat că folosim doar circa 10% din capacitatea creierului nostru?

”E adevărat că folosim doar circa 10% din capacitatea creierului nostru?” (mulțumesc Andrei – 10 ani – de întrebare!)

Foarte multă lume crede, chiar și în prezent, în acest mit ”al celor 10 (maxim 20) de procente”. În plus, acest mit avea și un corolar care enunța faptul că persoanele cu o capacitate mentală mai apropiată de 100% din capacitatea creierului pot avea anumite abilități precum telechinezie, teleportare, levitație, citirea gândurilor sau chiar controlarea personalității altor persoane. În fapt este vorba de un alt mit. Pe deplin utilizat de industria cinematografică sau artele ”fantasy”…

Adevărul este că, de fapt, ne folosim întregul creier cu toată capacitatea sa. Toate ariile creierului au câte o funcție (cel puțin câte una) și noi apelăm la aceste funcții pe parcursul întregii noastre vieți. Când mergem, mâncăm, învățăm, scriem, jucăm ori privim fotbal sau dormim.

Printr-o sumedenie de analize și aparatură imagistică de înaltă fidelitate, se poate vedea creierul la treabă. Și se poate observa cum diferite zone ale creierului se activează chiar și în timpul celor mai simple mișcări ale corpului. Nu folosim toată capacitatea creierului la fiecare moment al zilei sau activități personale, dar asta în nici un caz nu înseamnă că folosim doar 10% din capacitatea acestuia.

Ce înseamnă a te căuta / a te regăsi?

am promis că, odată cu încheierea proiectului ”Dicționar de fericire” voi începe un alt format editorial bazat pe sprijinul direct al vostru, cititorii mei. Astfel, noua secțiune intitulată ”Repere” va fi axată pe oferirea săptămânală a unui răspuns cât mai clar, concret și succint unei întrebări primite de la voi. De ce ”Repere”? Pentru că, pentru aceste răspunsuri, nu o să îmi asum garanția unui adevăr general sau incontestabil, urmând a oferi doar un punct de vedere cât se poate de obiectiv profesional, dar, clar, subiectiv personal. Va fi doar un semn, un reper pentru cine va dori să îl citească și, poate, să îl ia în considerare.

Aștept cu interes întrebări pentru a încerca să construiesc repere…

Primul reper de psiho…

”Ce înseamnă a te căuta / a te regăsi?”

( Ioana, designer, 40 ani – mulțumesc!)

Uneori, se întâmplă să ne pierdem chiar pe noi înșine din vedere. Sau din atenție. Sau din interes. Sau din grijă. Constatăm doar că nu mai știm cine suntem cu adevărat sau ce vrem să facem cu timpul, spațiul, relațiile sau emoțiile noastre…

Surprinși, observăm că am ajuns, fără să știm cum, într-un spațiu plin de necunoscut, iar singurul lucru pe care îl resimțim clar este că dorim să începem cumva să ne regăsim…

Și oare cum am putea începe o călătorie de redescoperire a ceea ce suntem cu adevărat?

Poate tocmai prin curajul de a căuta noi dimensiuni și perspective în ceea ce ne înconjoară sau în ceea ce, până acum, consideram că știm sau că e banal… Explorând împrejurul nostru, putem descoperi o mulțime de noi semnificații despre tainicul nostru suflet!

Chiar și Micul Prinț (Antoine de Saint-Exupery) spunea:

”Viața nu are sens decât dacă o tot schimbi cât de cât”.