Trăim o perioadă de stres și agitație. Criza medicală pe care o traversăm, perspectiva unei perioade cu dificultăți economice, limitările socializării conform nevoilor noastre, fluctuația atât de drastică a pieței muncii, hățișul legislativ și politic care alternează atât de drastic în scopul ”binelui” nostru… Și toate acestea dublate de frustrările, nemulțumirile sau problemele personale.
În acest context atât de provocator apar, firesc, criticile: ”sistemul medical ne minte”, ”guvernul e incapabil”, ”s-au anulat toate concertele”, ”muncitorii pleacă în străinătate”, ”partidele sunt o mizerie”…și alte multe altele.
Problema nu o constituie toate aceste critici, care însumează de cele mai multe ori perspective personale privind o anumită situație ci, din punctul meu de vedere, saltul rapid de la nivelul de critică la etapa de soluții. Într-adevăr, mulți spun „e foarte uşor să critici, așa că vino cu soluții!” și astfel apar o sumedenie de rezolvări: populiste, subiective, instigatoare, sau chiar violente: ”nu mai purtați măști de protecție”, ”toți guvernanții/parlamentarii trebuie băgați la închisoare”, ”consumați multă apă și coronavirusul dispare”, ”trebuie interzis dreptul de a munci în străinătate”, ”să votăm pentru anularea examenului de capacitate,de bacalaureat”, ”să nu acceptăm imigranți”, ”dacă aș fi eu președinte…” sau alte multe altele.
De unde oare această apetență pentru soluții? Îmi amintesc acum de un interviu în care invitatul Andrei Pleșu (nu mai țin minte și reporterul) discuta exact oportunitatea de a da soluții. Scriitorul (și eseistul, jurnalistul, profesorul, etc) Andrei Pleșu sublinia că rolul unui cetățean este de a semnala, de a atrage atenția asupra unui aspect, de a-și exprima nevoia. Punct. Și, aici simt și eu, că, pentru fiecare dintre noi, nu e indicat să ne asumăm rolul de salvator omnipotent, terapeut universal sau de mediator de orice tip de conflicte. Indicat e să lăsăm astfel de atribute unor specialiști (care desigur că nu vor oferi o soluție în mod individual, ci bazându-se pe echipe de alți specialiști direct implicați în rezolvare, sau care contribuie indirect prin analize, cercetări, studii realizate independent).
Personal, mă feresc să ofer soluții universale sau chiar și generale pe o anumită clasă. Prefer să caut soluții cât mai individualizate și personalizate. Dacă aceste soluții nu se referă la niște probleme personale, le ofer doar dacă îmi sunt cerute și dacă se pliază pe nivelurile mele de competență. De ce? Pentru că îmi ofer aceste jaloane: cât de bine și corect am înțeles problema? / chiar dacă am înțeles, știu sau pot să o și rezolv? / soluția identificată de mine respectă alți oameni sau alte soluții? / ce câștig eu sau alții aplicând această soluție? / soluția relevantă pentru cineva e valabilă și pentru altă persoană? Altfel spus, îmi place să cred că oferirea unei soluţii sub orice formă (idee, sugestie, produs, serviciu) se structurează pe baza unui dialog, ca răspuns la o necesitate. Și nu pe instigare de masă, sau pe poziția socială pe care o ocup (în mediul fizic sau virtual). Cred și susțin că soluțiile trebuie construite-oferite fără discriminare, fără agresivitate, fără lezare sau jignire. Cât mai constructiv individulizate. Cu compromisuri. Cu ajutorul unor oameni cu adevărat specializați în anumite problematici și nu doar pe baza influenței sau imaginii lor. Îmi place să caut și să găsesc astfel de soluții!
P.S. În timp ce îmi așezam în scris aceste gânduri mi-am amintit de o recomandare oferită de un specialist în domeniul violenței domestice, adresată unui grup de femei predispuse la acest fenomen: țineti cont că cei care au nevoie de ajutor sunt oamenii care critică totul sau fac observații permanent, fără a oferi soluții viabile. Și nu persoanele criticate de aceștia!
