0788 233 800 psiholog@adibratu.ro

Profesia mea (psiholog – psihoterapeut) îmi oferă emoționanta perspectivă de a intra în contact cu o sumedenie de persoane cu contexte și structuri personale atât de diverse și interesante. Iar acest fapt îmi oferă o bibliotecă atât de bogată de idei, sentimente, situații, trăiri, relații, comportamente sau pulsiuni. Dar oare ce ar însemna o astfel de bibliotecă, dacă ea nu ar ajunge (și doar parțial) la alți oameni?!
Iată de ce, începând de astăzi, o să încerc să dezvălui, ușor, această bogăție de experiențe spre orice curios cititor prin periodice mini-povești din fotoliul unui psiholog… Unele din aceste mini-povești nu o să fie direct scrise din cadrul cabinetul meu, ci poate doar din perspectiva observatorului vieții de zi cu zi, cum vă încurajez pe toți să fiți uneori. Aceste scrieri nu o să acopere integral toate caracteristicile unei povești (intrigă, personaje dezvoltate, decor, atmosferă, structură narativă etc) ci vor viza teme sau mesaje care pot inspira, stimula reflecția sau genera anumite învățăminte. Desigur confidențialitatea eroilor acestor povești va fi pe deplin respectată.
Mulțumesc de lectură, interes și susținere.


dacă lectura aceasta v-a stârnit un pic curiozitatea / interesul, vă pot recomanda și lectura cărții mele ”12 povești din fotoliul unui psiholog”. cu drag!

În cine să mai ai încredere?!

A fost odată (ca acum 4 ani !) o mare mare campanie electorală. Și candidați pe măsură! Toți cu binele țării, județului, orașului ori comunei în programe, promisiuni și discursuri. Oriunde te întorceai în zilele acelea dădeai de ei: în multe și variate emisiuni și știri TV, în undele radio, pe afișe, bannere, pancarte în orice colț de stradă ori de intersecție. Pe fluturași înghesuiți nemilos de mulți în cutiile poștale, pe pungi de plastic ori de hârtie colorată (în funcție de buget, nu?!), pe tricouri, eșarfe, șepci sau veste reflectorizante, pe pixuri, cutii de chibrite, calendare sau orice mic nimic. Și cum de se putea să lipsească toată această imensă tevatură de auto-elogiu personal (votați-mă pe mine!) sau de critici și bârfe despre ăialalți (nu îi votați pe ei!) de pe cea mai mare câmpie a libertății de exprimare: internetul? Așa că www-ul a fost cucerit în acele zile de aceleași declamații pro sau contra, indiferent de era vorba de pagini, bloguri sau podcasturi sau rețele sociale.

Și zilele campaniei s-au încheiat, votul s-a înfăptuit (apropo: prezența de 52% la alegeri locale parcă nu e rea, dar se putea și mai bine!) și, încet – încet au început să apară rezultatele. Pentru unii cu multă bucurie, pentru alții cu mai puțină sau chiar deloc. Iar pentru aceștia din urmă au început analizele, rapoartele, statisticile… explicațiile. Pentru ei înșiși sau pentru oricine dorea să îi asculte.

Povestea de azi se oprește asupra unei astfel de candidate, care la ceva zile după ingurgitarea unor deloc plăcute rezultate a găsit explicația nereușitei sale: ”pe internet s-au dat mesaje, împotriva mea… vă daţi seama ce manipulare”. Și brusc psihologul din mine a compătimit-o sincer: sărăcuța de ea! ditamai politician în ditamai partid și nu știa că se poate minți pe net și pe rețelele sociale!

Off! Chiar nu credeam că minciuna și dezinformarea rău intenționată o să intre vreodată în pura și candida lume a politicii!

Teatrul vieții

A fost odată (ca în ultimii 30 de ani !) un oraș care zece zile respira teatru. Sub imensa umbrelă a unui celebru festival internațional, peste 5000 de artiști din 82 țări au susținut peste 800 de evenimente culturale: teatru, circ, dans, muzică, expoziții, dezbateri, proiecții… Și, fără nici o exagerare, povestea ne spune că sute de mii de oameni au mușcat cu mare poftă din această vibrație. Tema festivalului, ”Prietenie” a încercat să ofere noi și creative perspective privind acest complex dar atât de drag concept. Dincolo de relația afectivă de simpatie, empatie și cooperare, prietenia presupune bunăvoință, toleranță, suport reciproc, altruism, sprijin, spirit comun…

Poate tocmai din acest motiv, în acele zece zile viziunile și așteptările multor oameni s-au focusat mai mult ca altă dăți spre lucruri, evenimente, situații cât mai frumoase și valoroase. Cu toate acestea, realitatea, viața, destinul sau divinitatea (orice variantă cred că e corectă!) a oferit mici adnotări de corecție: un om a fost ucis în bătaie în curtea unei biserici (motivul prezumtiv?! – gelozie), panouri electorale (în afara perioadei legale de campanie) promiteau soluții de viitor bazate pe contrazicerea flagrantă a unor minime principii economice, destinații exotice de vacanță au fost devastate de incendii, examene școlare au creat (ca de fiecare dată) stres și anxietăți (preponderent părinților), canicula, furtunile sau alte fenomene meteo extreme erau deja în rutina cotidiană, România nu a putut adera la zona Euro pentru că nu-și putea asuma anumite obligații, studii de sănătate mentală atenționau atât privind asaltul opioidelor dar și a consumului nesăbuit de internet, cel mai potrivit atribut pentru Ziua Națională a Drapelului a fost ”anonimă” (oare de ce ?)…

Iar aceste exemple pot continua. Oricum nu poate fi vorba de vreo supărare că viața și-a urmat cursul cu destul de multă nepăsare față de panoplia impresionantă de artă teatrală a acestor zile. Pentru că, în fapt, de unde să se inspire și scriitorii, regizorii, compozitorii, scenariștii sau performerii de artă?!

Rock și…

A fost odată un mare concert de rock. Care nu a fost chiar tot rock. Ba chiar mai mult, spun unii, ar fi conținut și urme de ceva intangibil cu rock-ul. Iar unii spectatori au fluierat și huiduit acel moment. Și de aici începe de fapt povestea: că a fost rasism și discriminare (spre acel interpret), că ar fi fost nesimțiți toți cei care nu au respectat gustul și dorința de toleranță a organizatorilor și a cântărețului rock, care a invitat interpretul de non-rock, că cine a fluierat e ne-educat sau lipsit de principii de îngăduință față de alți semeni mai puțin norocoși, că așa-i românul setat în a se face de propria ocară în fața unor personalități sau modele de viață din afară, că bine că ne educă străinii în ceea ce privește rasismul și corectitudinea traiului împreună…

Din afară, ca simplu observator, mi se pare că aceste scenarii au conținut enorm de multe generalizări și lacune de analiză și gândire critică…

Oare e rasism când la restaurant îi spun ospătarului sau bucătarului (de altă nație cu mine) că nu îmi place un anumit fel de mâncare făcut de el? Și dacă o să continue să mi-o ofere o să ridic oare tonul? O să îmi resimt reacțiile emoționale ca fiind îndreptățite dacă și alți clienți spun același lucru?

Oare e lipsă de educație huiduitul pe un stadion (!) a unui fotbalist care, poate e chiar din echipa mea preferată, dar prestează altfel decât m-am așteptat / m-a obișnuit?

Oare nu mai e voie să se manifeste nemulțumirea în fața unui politician în momentul în care constatăm că există inadvertențe serioase între ce a promis că face și realitatea a ceea ce face (el sau echipa lui)?

Oare putem aprecia calitatea unui act artistic după reacția unui public care nu înțelege acel act artistic? Sau care refuză să consume acel act artisitic?

Oare dacă cineva și-ar fi pus astfel de întrebări nu ar fi putut să preîntimpine sau să limiteze anumite manifestări emoționale disonante cu ce se dorea a fi acel spectacol?

Oare putem generaliza așa ușor anumite caracteristici unui grup social (unui popor?!)