Blog

Reperul de psiho…

”Adrian, cât de greșit e că nu prea mă regăsesc în chestia asta: iubesc România? Aud și la părinți și la școală că e ceva firesc sau chiar aproape obligatoriu, dar eu fac doar formal această declarație…”. Deși acest punct de vedere mi-a fost semnalat atât de clar de un singur adolescent de 13 ani, totuși, în cadrul activității mele profesionale (și nu numai) intuiesc multe voci similare. Cu atât mai mult cu cât te iubesc, România! o regăsim și la adulți cu preponderență în preajma zilei naționale. Și poate încă la o manifestare, două… sau în preajma alegerilor…

Dacă ne uităm la realitatea societății noastre identificăm că ne-am îndepărtat atât de mult de dictatul latin amor patriae, nostra lex (dragostea de țară este legea nostră). Dar acest lucru nu îl văd neapărat ca un lucru greșit. Pentru că o țară reprezintă atât de multe variabile în afară de o anumită suprafață delimitată prin niște granițe: steag, stemă, monedă, limbă, statut politic, situație economică, populație, organizare, lege, tradiții, cultură, istorie, folclor, oameni… A spune că-ți iubești țara, poate presupune anumite contradicții sau paradoxuri între toate aceste variabile și propriile sisteme valorice ale fiecăruia. Există anumite accepțiuni care definesc patriotismul ca faptul de a-ți iubi și susține țara indiferent de starea sau evoluția ei, iar cetățenii nu ar trebui să critice sau să încerce să schimbe ceva atât de amplu, precum o țară… Din punctul meu de vedere, acest deziderat e forțat: a-ți iubi țara (sau pe oricine altcineva) nu înseamnă a nu critica sau a fi în totalitate de acord cu toate exprimările sale.

A pune la îndoială, a critica sau a judeca modul în care se prezintă țara ta, poate fi interpretat chiar ca un mod de atașament și dragoste prin faptul că îți dorești să o dezvolți sau îmbunătățești. Dacă ne iubim țara cu adevărat, ne dăm seama că ea nu este perfectă, dar există multiple feluri de a o susține în dezvoltarea ei.

Iar pentru a ajunge la nivelul în care să putem spune cu adevărat Iubesc România sau la stadiul în care și copiii și adolescenții noștri să își asume acest sentiment, putem începe să cunoaștem cât mai în detaliu și să descoperim lucrurile, oamenii, locurile, mâncărurile, tradițiile, produsele, istoriile, artele sau acele aspecte prin care suntem legați de țara noastră! Puțin câte puțin…pentru ca la un moment dat să putem integra toate acestea într-o emoție a-tot-cuprinzătoare.

La mulți ani, români! Să crești mare, România!

”- Adi, ce simți acum, după ce ți-ai văzut materializat visul de a scrie o carte?

– Cred că cel mai puternic sentiment este: recunoștință…

– Recunoștință?! Dar ce este recunoștința?” (mulțumesc Bogdan – 15 ani, pentru întrebare!)

Încă din frageda copilărie, părinții transmit un set de reguli destul de stricte și neînțelese de copii: ”spune te rog și mulțumesc”. Și, deși poate nu înțelegem de ce trebuie să facem acest lucru, ne obișnuim cu aceste ritualuri comportamentale de recunoștință și apreciere față de cei din jurul nostru.

Paradoxal sau nu, (nu e prima dată când se întâmplă un astfel de fenomen de coincidență!), cercetătorii în neuroștiințe demonstrează că astfel de obiceiuri sau cutume culturale sunt chiar foarte importante și benefice pentru noi.

În 2015, psihologii Robert Emmons și Michael McCullough au dat publicității un studiu privind impactul asupra trioului corp-minte-suflet al comportamentului practicării recunoștinței. Studiul s-a bazat pe analiza unor două categorii de repondenți: unii au ținut un jurnal în care își notau lucrurile pentru care au fost recunoscători într-o anumită perioadă de timp, iar alții au notificat în jurnal lucrurile iritante și frustrante trăite. Studiul a avut o durată de zece săptămâni, timp în care participanții au fost și monitorizați privind starea lor fizică și emoțională.

Acest studiu a demarat apoi alte cercetări, tocmai pentru că rezultatele lui au evidențiat clar că persoanele cu grad asumat de recunoștință au raportat stări de pozitivism, încredere și optimism, față de cei focusați pe urmărirea disconfortului personal, care au semnalat stări de oboseală, plictiseală, frustrare și negativism. Acele cercetări ulterioare au reflectat că un spirit de recunoștință poate îmbunătăți considerabil inclusiv calitatea somnului și reduce semnificativ nivelul de stres, recunoștința fiind direct implicată în declanșarea dopaminei (unul dintre cei mai importanți hormoni ai plăcerii și stării de bine).

Părerea mea?! Recunoștința este și o forma de a dărui înapoi, din ceea ce am primit la rândul meu: atenție, ajutor, îndrumare, emoție, susținere și încurajări. Aceasta ajută la medierea relațiilor cu ceilalți, structurarea unui mod de viață mai pozitiv, reducerea stresului și creșterea nivelului de fericire.

De puțin timp mi-am dezvăluit una din preocupările mele îndrăgite: a scrie. Preocupare care a început ca un hobby personal, dar care, sub imboldul unor oameni dragi, tinde să devină public. Mulțumesc pentru încredere! Acum, întrebarea cea mai des primită este ”Adi, ai emoții privind cartea / lansarea aceasta?” Iar răspunsul automat este: absolut! De ce oare? Păi, hai să vedem de fapt ce înseamnă emoțiile de debut / la începutul unei noi activități / la startul unei noi etape de viață, dezvoltare?

Emoțiile joacă un rol esențial în modul în care ne trăim viața, dar, pe de altă parte, nu toți teoreticienii sunt de acord cu privire la modul de clasificare a emoțiilor sau care sunt de fapt emoțiile de bază. Așadar, pot sublinia de la bun început că și cocktailul de emoții resimțit de către cineva în fața unui nou început poate varia în funcție de persoană și de contextul specific. Totuși, încerc să evidențiez câteva concepte definitorii în structurarea acestor emoții:

1. conceptul de ”necunoscut”: un nou start implică o zonă de impredictibilitate și incertitudine; mulți dintre noi resimțim în astfel de situații un amestec de excitare cu teamă, resimțit destul de pregnant.
2. conceptul de ”speranță”: deși necunoscutul ne irită, în spatele unei noi acțiuni personale se află și așteptarea a ceva din domeniul de ”bine”… sperăm; ceea ce ne dă energie pentru acțiune!
3. conceptul de ”experiență”: orice lucru / context / cadru / comportament nou va fi influențat de experiențele anterioare (chiar dacă acea experiență are comun doar câteva aspecte tangențiale cu ce estimăm că va fi); cu cât experiențele sunt mai pozitive cu atât mai entuziaști vom aborda noul;
4. conceptul de ”sine”: în momentul în care cunoașterea, imaginea și încrederea în sine sunt calibrate conform, vom putea face față mult mai facil unui nou început;
5. conceptul de ”suport”: identificarea și conștientizarea unor factori, elemente (și mai ales!) persoane de suport vor reduce teama noului și pot crește nivelul de încredere și asumare.

Personal, actualmente, mă bazez cu precădere pe suportul pe care îl simt lângă mine în acest debut. MULȚUMESC!

În urma reperului de săptămâna trecută am primit o mulțime de saluturi, felicitări, încurajări privind proiectul meu editorial. MULȚUMESC! Recunosc: acest lucru mă încântă, dar mă și încarcă cu multă emoție! Sper din tot sufletul ca această carte să fie cât mai pe gustul vostru!

Pe de altă parte, am primit și numeroase întrebări legate de acest rol al meu de creator de povești, iar cea mai interesantă discuție a fost legată de scopul acestei cărți.

Ce urmăresc prin publicarea acestei cărți (sau mai formal formulat: scopul acestui demers)?! Cred cu tărie, că este înscris în structura internă a oricărui coleg de-al meu (psiholog sau psihoterapeut). Dincolo de a consilia, trata, ajuta, media, ghida, vindeca și susține oamenii din cabinetul său (de la locul de muncă sau personal) un psiholog sau un psihoterapeut va dori să susțină educația tuturor oamenilor din mediile lor sociale. Să educe pentru ca o mare majoritate de oameni să înțeleagă care este rolul unui psiholog, cu ce se diferă acesta de un psihiatru sau de un psihoterapeut, cum să evite anumite prejudecăți, cutume sau ritualuri comportamentale păguboase, să asume faptul că a preveni este mult mai simplu și ieftin decât a interveni, că există o indubitabilă legătură între corp, minte și suflet, că psihologia și psihoterapia înseamnă dezvoltare (și nu ”nebunie”) etc. Da! Vreau să ajut la acest tip de educare și prin această carte, care nu face altceva decât să arate un pic din ce însemnă psihoterapia.

Lucrul care m-a animat și impulsionat în a scrie? Exact credința că împărtășind cât mai multe din experiența mea profesională, cât mai multor oameni, pot contribui la o imagine mai clară și obiectivă a profesiei mele și a rolului ei în viața tuturor!

În foarte curând vă dau posibilitatea de a-mi spune dacă am reușit sau nu acest lucru!

Reperul de psiho…

De mai bine de trei ani în fiecare săptămână scriu câteva rânduri într-un mic articol / gând / reper… Și, dincolo de acest exercițiu ”de blog”, am fost tentat a încerca să scriu și mai altfel. Nu puțini oameni m-au întrebat: ”De ce scrii? Ce fel de satisfacție ai când scrii? Ce înseamnă scrisul pentru tine?”

Cel mai rapid răspuns al meu la aceste întrebări se bazează pe corolarul lui ”a scrie”: ”a citi”. Și eu scriu în primul rând pentru că îmi place (enorm!) să citesc. Și totuși, care sunt resursele sau stimulii pentru care unii dintre noi pun cuvinte pe hârtie?

Analizând o sumedenie de cercetări și adnotări autobiografice ale unor autori cunoscuți și recunoscuți, cred că aș putea oferi câteva linii explicative pentru acest proces fascinant și complex.

Scrisul este o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea personală prin:

1. eliberare emoțională: scrisul poate oferi un mod sigur de a elibera și de a exprima emoții puternice (inclusiv stres, anxietate, tristețe, bucurie), existând chiar un efect terapeutic asupra stării emoționale a autorului.
2. clarificare a gândurilor: scriind, oamenii pot înțelege mai profund anumite aspecte ale vieții și pot chiar descoperi anumite modalități optime de a integra aceste lucruri în viața lor cotidiană.
3. auto-reflecție: actul de a scrie încurajează auto-reflecția și auto-descoperirea.
4. punerea în valoare (sau stimularea) creativității: atunci când oamenii creează prin scris, dezvoltă noi abilități creative și identifică modalități inovatoare de exprimare a ideilor.
5. stimularea gândirii critice: finalitatea scrierii, potențiala lectură, impune din partea scriitorului o atenție sporită la detalii și la structura argumentelor, contribuind la dezvoltarea abilităților de concentrare și a gândirii critice.
6. îmbunătățirea stimei de sine: oamenii care se angajează în actul de a scrie și obțin rezultatele scontate prin citirea de către alții a acelor scrieri, vor simți o creștere a stimei de sine și o satisfacție personală unică.
7. dezvoltarea abilităților de comunicare / educare: prin scris ne împărtășim ideile unui public mai larg decât prin comunicarea verbală; indiferent dacă scriem o postare pe blog, un roman, o poezie sau o lucrare de cercetare, ne angajăm într-o formă de comunicare socială și, ca atare, ne structurăm noi și noi relații interpersonale cu cititorii, care aderă la stilul, valorile sau conceptele noastre; astfel putem împărtăși cititorilor viziuni personale privind aspecte culturale, estetice, sociale, filosofice, politice, educaționale etc… sau pur și simplu perspectiva unică asupra vieții și experienței umane.

Mulțumesc tuturor cititorilor mei, și, vă invit, în curând, să încercați un alt fel de scriere personală!

Săptămâna trecută ”reperul de psiho” a oferit câteva perspective în ceea ce privește stresul cotidian, subliniind faptul că stresul reprezintă o reacție clară de ajutor pentru noi, și doar stresul cronic, pe perioade mai îndelungate ne afectează într-un mod negativ psihologic și fiziologic. În urma acestor observații am primit câteva rugăminți de a mai detalia un pic acest aspect (mulțumesc Alex, Iulia și Cristina).

Dacă privim în jurul nostru, constatăm că lumea noastră modernă ne oferă, pe baza a numeroase invenții și inovații tot felul de mecanisme, aparate, metodologii de lucru, comunicare sau relaxare sub marele concept de adăugare de confort. Sau de ușurare a vechilor obișnuițe, comportamente, ritualuri. Centrale termice, mașini de spălat haine sau vase, computere, telecomenzi, tot felul de mașinării și gadgeturi bazate pe IA (inteligență artificială), telefoane, drone, rețele online sau formule digitalizate… Toate ne sunt propuse și implementate pentru confort. Și implicit fericire. Nu trebuie decât să ne uităm la câteva reclame pentru a ”descifra” mesajul universal propus: disconfortul de orice fel împiedică (sau cel puțin impactează negativ) fericirea. Și pentru asta avem analgezice mai puternice, televizoare mai mari, cursuri de dezvoltare personală mai multe, divertisment mai variat, telefoane mai performanțe sau….

Dar oare această ipoteză e pe deplin adevărată? Îndepărtarea disconfortului (stresului) ne poate face să ne simțim grozav, fericiți și mulțumiți. Dar dacă am fi doar într-o astfel de stare, cel mai probabil, paradoxal! am rata anumite oportunități de dezvoltare. O arsură plină de disconfort ne indică să evităm să ne mai apropiem de foc, iar frica de boală ne poate ajuta să alegem anumite comportamente mai sănătoase. Din punctul meu de vedere, disconfortul – stresul pe care îl putem simți poate însemna un semn de avertizare, un punct de schimbare. Stresul face parte din viața noastră și a acționa în context de disconfort ne determină să devenim mai rezistenți, să ne dezvoltăm sau să ne depășim condiția. Putem lua ca exemplu două mari categorii socio-culturale: artiștii și sportivii de performanță. Artiștii de-a lungul istoriei au curtat în mod constant cu disconfortul tocmai pentru a produce lucrări cât mai autentice despre condiția umană. Pentru mulți artiști, ameliorarea sau negarea durerii ar fi însemna blocarea muzelor creative. Pe de altă parte sportivii declară că ”într-o lume în care confortul este rege, activitatea fizică grea oferă o ocazie rară de a practica disconfortul”.

În limitele sale de rutină, stresul (disconfortul) ne dă viziune. Viziunea de a ne dezvolta și a ne căuta permanent fericirea!

Reperul de psiho…

M-a amuzat un pic un lung oftat al unui prieten ”off, ce fain ar fi fost să mă nasc acum 1000 de ani… fără stresul și agitația zilelor noastre…”. De la această idee am continuat apoi cu acel prieten (mersi de idee, Alex) o amplă discuție despre stres și, mai ales, despre câteva metode rapide de a diminua perceperea lui.

În primul rând, de ce am fost amuzat de afirmația prietenului meu?! Păi dacă încercăm să ne imaginăm viața oamenilor acum câteva secole, trebuie clar să avem în vedere faptul că nu existau magazinele, antibioticele, diversitatea pieței de muncă, sistemele juridice clare și echitabile, educația structurată sau conceptele precum ”timp liber”, ”recreere”, ”libertatea exprimării”, ”concediu de boală” sau ”psihoterapie”… Cel mai probabil, și viața umană de atunci se înscria (poate chiar mai acut) în repere de stres! Ce e cu adevărat corect este faptul că stresul zilelor noastre a evoluat (odată cu noi, ca specie și cultură) căpătând particularități specifice: rutina jobului, șeful morocănos, traficul îngreunat, poluarea, raportul deficitar al activităților statice versus mișcare, abundența de stimuli și produse media… Inevitabil, stresul face și va face parte din viețile noastre, în multe și variate forme. Pentru că stresul reprezintă o reacție clară de ajutor pentru noi. Răspunsul organismului la stres este util în momentele în care ne aflăm în fața unor provocări, adrenalina eliberată ne va permite să facem față chiar și situațiilor extreme, în moduri în care nici nu ne închipuiam.

Pe de altă parte știm că stresul prelungit este unul dintre motivele pentru care creierul devine mai puțin flexibil, mai puțin alert și poate fi grav afectat. Organismul supus unui stres constant sau prelungit va duce la eliberarea unei cantități mari de cortizol, care contribuie la apariția hipertensiunii arteriale, a obezității sau a diabetului, iar excesul de adrenalină va afecta plămânii.

Cele mai facile metode de a reduce efectele de stres se referă la a oferi corpului un context de plăcere: fie că e vorba de o plimbare, ascultare de muzică jazz la radio, de o baie fierbinte într-o cadă cu esență de lavandă, o lectură haioasă sau un simplu ceai de fructe. Somnul, Yoga, sportul sau o discuție cu prietenii întră în aceeași categorie. Un alt principiu, la fel de ușor este să ne antrenăm într-o activitate productivă de distragere a atenției: aranjăm cărțile din bibliotecă, spălăm vasele sau triem mailurile din laptopul de serviciu.

Dar ce facem când aceste metode nu ne sunt de folos prin faptul că nu le avem la îndemână sau pur și simplu nu ne putem focusa pe ele?! Specialiștii din domeniul psihoterapiei și susținerii dezvoltării umane propun tot felul de metode elaborate de a diminua stresul, precum:

1. Oprirea fluxului de gânduri și întreruperea unei probleme pentru un timp (o modalitate ușoară și universală de a ne limpezi mintea ar putea fi să batem din palme și să ne spunem „Stop! Mă voi gândi la acest lucru mai târziu!”.)

2. Privind lucrurile cu puțin mai multă toleranță ne va face să ne simțim mult mai confortabil („Nu pot schimba situația, dar îmi pot schimba reacția”)

3. Contracțiile musculare voluntare ne permit să ne eliberăm de stres.

4. Pentru a reduce stresul, putem nota toate gândurile și emoțiile pe care le resimțim (scrisul ne face să uităm de problemele din fața noastră, gândurile noastre devin mai clare iar stresul este redus)

Reperul de psiho…

În finalul unei ședințe intense de psihoterapie, am primit o întrebare oarecum retorică, dar extrem de provocatoare în elucidare: ”oare cum aș putea descoperi adevărul? Acel adevăr pe deplin adevărat, care nu se va modifica în funcție de timp, spațiu, dezvoltarea mea sau cei din jurul meu?!” (I, 40 ani). Într-adevăr răspunsul la această dilemă ține de foarte multe variabile (legate de persoanele implicate și relațiile lor, mediul, contextul, situația, motivația, finalitatea sau modalitatea de aflare a acelui adevăr etc), dar, clar că pentru a putea răspunde e nevoie să înțelegem, în primul rând, ce este adevărul…

Din cele mai vechi timpuri termenul de ”adevăr” a fost corelat cu concepte precum dreptate, putere, identitate, divinitate sau libertate (Socrate spunea că adevărul este o bucată a comunicării divine, iar Isus le spunea iudeilor „veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”). Dar tot nu am elucidat ce este adevărul…. Dicționarele enunța că adevărul este acel ceva care ”corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate”. Hm… realitate? Realitatea cui? Care realitate? Dacă realitatea mea nu concide cu realitatea altcuiva asta înseamnă că avem un adevăr și o minciună?! Sau un singur ”neadevăr”?

E atât de dificil de definit pentru că ”adevărul” este mai mult o proprietate a credințelor și a afirmațiilor și nu a gândurilor și ideilor universale. Doar a crede sau afirma ceva nu este suficient pentru a-l face adevărat sau neadevărat pentru toată lumea (”există reîncarnare” / ”eu am câștigat la loto 1 milion de euro” / ”dârele avioanelor sunt o conspirație împotriva umanității” / ”pământul este rotund” / ”cel mai inteligent om este X”). Ca atare, filozofii au propus o viziune, care, ulterior, a fost adoptată de întrega comunitate științifică și societate: un fapt este adevărat dacă corespunde unei realități independente! Pe de altă parte, orice analiză privind „realitatea” confirmă că este, într-un fel dependentă de anumiți factori: percepții, credințe, educație, cultură, mișcări politice sau anumite stări mentale. Altfel spus esența adevărului depinde de anumite repere pe care ni le asumăm la un moment dat, fie că e vorba de ceea ce am învățat, am auzit, am studiat, ne-am aliat sau credem. Ca psihoterapeut subliniez des că noțiunea de adevăr are un mare grad de subiectivism, ceea ce îi dă posibilitatea de a fi extrem de dinamic și schimbător.

Poate explicația nu a fost îndeajuns de clară, așa că închei cu o provocare din domeniul geografiei: care este cel mai înalt vârf montan din lume? Dacă ne aducem aminte de manualele de geografie sau rapid aruncăm un ochi pe google, răspundem că masivul Himalaya, are vârful Everest, de 8.848 metri înălțime. Corect! Dar! Există specialiști care întreabă de ce să calculăm înălțimea unui vârf muntos de la nivelul mării, și nu din centrul Pământului? Și, brusc, cel mai mare masiv muntos este vulcanul Chimborazo (Ecuador). Cum se întâmplă acest lucru? Vulcanul Chimborazo este plasat mai aproape de ecuator (unde planeta noastră este mai ”turtită”) iar Everestul mai aproape de pol (unde Pămâmtul e mai ”ascuțit”), deci distanța dintre centul planetei și cele două vârfuri muntoase este clar în favoarea lui Chimborazo, care este cu circa 2 km mai înalt decât concurentul său (6384 km față de 6382 km). Deci? Avem două adevăruri valide în funcție de un anumit reper / o anumită realitate? Dar dacă în exemplul anterior nu calculăm înălțimea unui munte nici în funcție de centrul Pământului și nici nivelul mării? Hai să considerăm punctul 0 al măsurătorii, efectiv, baza acelui munte: clar Mauna Kea (vulcan din Hawaii) este de departe cel mai înalt munte: are 4207 metri deasupra mării, dar se ridică la peste 10.200 metri deasupra platoului Oceanului Pacific…

Reperul de psiho…

”Adi, te rog să îmi explici diferența dintre egalitate și echitate…până acum le consideram cam sinonime, dar azi la școală ni s-a spus că nu sunt…” (Bogdan, școala gimnazială).

Bogdan! Vreau să te felicit pentru interesul acestui subiect, și să te liniștesc în ceea ce privește confuzia făcută de tine până acum. Cu atât mai mult cu cât această controversă între echitate și egalitate se regăsește în foarte multe aspecte sociale cotidiene: în domeniile educației, sănătății, sportului, drepturilor omului, subvențiilor, oportunităților economice, și așa mai departe. Există încă foarte mulți oameni care au o concepție greșită comună că echitatea este aceeași cu egalitatea, dar adevărul este că acestea sunt diferite. Chiar dacă ambii termeni se refera la sensuri oarecum similare, diferența este făcută de contextele și mediile sociale care le înconjoară.

Dacă analizăm în detaliu cele două concepte identificăm faptul că egalitatea presupune tratarea tuturor oamenilor într-un mod identic, nediscriminatoriu, indiferent de sex, rasă, religie sau orice alte caracteristici personale. Egalitatea nu susține nici un fel de derogări vreunei persoane: tuturor oamenilor li se acorda același lucru (de exemplu un sistem egalitar se referă la faptul că toți oamenii au dreptul de a avea un nume și o identitate distinctă…sau toți oamenii au dreptul să își aleagă singuri credința). Egalitatea definește astfel un concept de uniformitate și abordare moral-etică perfect echilibrată între oameni. Tocmai de aceea egalitatea a fost stabilita și ca drept general al omului în Declarația ONU privind tratament egal în fața legii.

Dar, dacă oferim tuturor exact același lucru, în spiritul egalității, presupunem că toată lumea a beneficiat de aceleași condiții de viață, sănătate, educație, cultură etc. Acest lucru este total neadevărat, deoarece nu toți suntem la fel…de fapt suntem foarte diferiți! Iar aici intervine conceptul de echitate.

Echitatea este cunoscută ca principiul de a acorda tuturor oamenilor un tratament egal, dar ținând cont de mediul lor specific. Adică, ideea de echitate conține spiritul de egalitate, dar asumând faptul că nu toți oamenii au aceeași soarta și că de multe ori acordarea unui tratament similar poate fi nedreaptă pentru persoanele cele mai defavorizate. Da! Accesul la educație se referă la dreptul egal al copiilor, dar echitatea ne ajută să oferim câteva măsuri de sprijin suplimentare copiilor din medii defavorizate care nu au acces facil la instituții de învățământ. Exact cum se relevă din exemplul anterior echitatea recunoaște nevoile individuale și circumstanțele diferite și alocă exact resursele și oportunitățile necesare pentru ca fiecare să ajungă la un rezultat egal.

Există un proverb american care concluzionează extrem de subtil diferențele dintre cele două concepte: egalitatea este să oferi tuturor oamenilor o pereche de păpuci… echitabil este însă să oferi păpucii pe măsura fiecăruia…