0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

A sti să oferim recompense

Obişnuinţa a început să se instaleze în agitata lume şcolară. Orarele par că s-au stabilizat, dinamica acoperirii catedrelor didactice s-a ameliorat, fluxul informaţional are o continuitate tot mai mare, iar cerinţele şcolare se împletesc tot mai armonios cu rutina de zi cu zi a elevilor. Tot ce ne dorim acum este ca tot acest complex demers educaţional să îşi atingă cât mai bine scopul: a educa şi forma generaţiile viitoare. Având în minte acest imens deziderat vreau să subliniez faptul că motivația este o componentă esențială a succesului în învățare. Şi pentru că procesul motivaţional e atât de amplu şi complex, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va focaliza doar un concept adiacent.

Recompensă = 1. apreciere, răsplată a rezultatelor muncii, a unor merite sau realizări; gratificație. (dexonline.ro)

Motivația reprezintă în esenţă mecanismul care ne determină să realizăm o acțiune sau să ne angajăm într-un comportament, fie că este vorba despre alegeri minore, cum ar fi cumpărarea unei cămăși, sau altele mai importante, cum ar fi obținerea unei diplome, schimbarea carierei sau alegerea unui partener de viață. Şi mai pe scurt motivația este “motoraşul” prin care oamenii (și animalele) inițiază, continuă sau opresc un comportament la un moment dat.

Procesul motivaţional e atât de amplu şi complex, încât stabilirea unor criterii de obiective de definire şi/sau interpretare a favorizat formularea unui număr mare de teorii explicative. Fără a intra în detalii privind aceste teorii, menţionez faptul că ele se pot grupa în două mari categorii: cele care explică motivaţia pe baza unor factori interni (nevoi psihologice sau instincte) şi cele care focusează explicaţiile motivaţiei pe anumite răspunsuri externe omului care îl motivează în a face (sau nu) ceva – cândva – cumva.

Deşi există multiple controverse metodologice şi conceptuale între susţinătorii acestor două mari clase, personal, ca psiholog şi psihoterapeut, am ţinut cont de ambele perspective, luând în considerare, de exemplu, atât teoria piramidei lui Maslow (pe baza unei ierarhizări a nevoilor, psihologul american Maslow descifrează motivațiile ce stau la originea acțiunilor umane) cât şi teoria motivației stimulente (care subliniază că acțiunile umane sunt efectuate fie pentru a obține recompense, fie pentru a evita o pedeapsă).

Şi acum, ne întoarcem la conceptul analizat astăzi: recompensa. O recompensă este un obiect, un eveniment, o atitudine, un comportament care urmează îndeplinirii unei sarcini şi care generează o experiență plăcută, satisfăcătoare, gratificantă pentru cel care a îndeplinit acea sarcină. Mai concis o recompensă (un stimulent) poate fi orice lucru care motivează o persoană să efectueze (sau să înceteze) o acțiune: un biscuit, un card valoric, o notă, o laudă, un anumit ritual, o bătaie pe umăr, o melodie, o teamă, un vis…

Studiul recompenselor și al rolului lor în procesul motivației l-a avut ca pionier pe psihologul BF Skinner, care în anii 1930 a identificat principiul condiţionării operante (Skinner a efectuat diverse experimente cu animale care îndeplineau sarcini simple, cum ar fi tragerea unei pârghii sau apăsarea unui buton în corelaţie cu oferirea unor recompense alimentare). Ulterior, alte numeroase astfel de studii au dezvăluit modul complex în care creierul nostru răspunde la recompense. Astfel se pare că unii neuroni din creierul nostru se declanșează atunci când anticipăm o recompensă, alții când primim efectiv o recompensă și un alt grup de neuroni reacționează diferit când stimulentul pe care l-am estimat este omis. Prin urmare, creierul are reacții extrem de precise și diferenţiate cu privire la recompense (obţinere, omitere sau chiar și ideea).

Ca şi efect direct asupra comportamentului uman, există două tipuri de stimulente: pozitive și negative. Stimulentele pozitive au valoare de întăriri comportamentale (de exemplu un profesor își laudă elevul pentru că și-a terminat temele… acest lucru va face ca elevul să-și dorească să își dezvolte activitatea la acea materie pentru că s-a simţit foarte bine apreciat de profesor). Stimulentele negative sunt exact opuse și se referă la inhibarea unor comportamente (de exemplu același profesor și-ar putea critica elevul pentru că nu și-a terminat temele… acest fapt îl face pe elev să încerce data viitoare să îşi termine sarcinile şcolare tocmai pentru a evita situaţia neplăcută la care a fost supus).

Bineînţeles că ambele exemple sunt ideale. Pentru că multiplii factorii psihologici, cognitivi și sociali pot juca un rol în cea ce priveşte considerarea unor stimulente ca motivante și în ce măsură. Astfel valoarea unui stimulent depinde foarte mult de percepţia persoanei asupra căreia se aplică acel tip de stimulent. Continuăm cu exemplul anterior când profesorul ceartă un elev, în dorinţa ca acesta să-şi reducă un anumit comportament. Acest stimulent negativ ar putea să nu aibă un efect de diminuare a comportamentului nedorit, ci ar putea declanşa dorinţa elevului de a se distanţa sau a evita acea oră de curs, acea materie sau chiar profesorul.

Desigur că nu toate stimulentele sunt egale, iar recompensele care ne entuziasmează și ne incită pe unii dintre noi s-ar putea să nu fie motivante pentru alte persoane. Un elev va ţinti să obţină un premiu la un concurs în aşteptarea unei console de jocuri, în timp ce alt elev poate o face doar pentru a obţine mulţumirea tatălui. În plus „valoarea unui stimulent se poate schimba în timp și în diferite situații”, notează psihologul Stephen L. Franzoi, oferind şi o exemplificare: „…a câștiga laude de la părinții tăi poate avea o valoare pozitivă de stimulare pentru tine în unele situații, dar nu în toate: când ești acasă, laudele părinților tăi pot fi un stimulent pozitiv, dar atunci când eşti cu prietenii tăi probabil vei evita a primi laudele părinților, deoarece prietenii tăi te vor tachina.”

Un alt aspect deosebit de important pe care cred că ar trebui să îl avem în vedere în ceea ce priveşte motivarea copiilor din preajma noastră se referă la faptul că recompensele sunt puternice doar dacă persoana în cauză acordă importanță acelei recompense (pe care ar urma să o primească pentru acțiunile sale). De asemenea, recompensele trebuie să fie realiste și pe deplin realizabile.

În această lună am încercat să subliniez prin diferite metode faptul că nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm procesul cunoaşterii! Împreună putem analiza ce şi cum îi motivează pe copii în procesul educativ. Pentru că înțelegerea acestor caracteristici ne poate apropia cu adevărat de atingerea obiectivelor propuse.

Disciplina ca esență a educației

Încet- încet începe să scadă euforia debutului şcolar. Atât pentru elevii bucuroşi de extrasocializarea oferită de mediul şcolar sau de contactul cu ştiinţele şi materiile de studiu preferate, cât şi pentru cadrele didactice sau aferente procesului educaţional care îşi pot vedea mai îndeaproape obiectul muncii lor. Astfel se creează din nou relaţiile de conlucrare, comunicare şi cooperare între profesori şi copii, toate bazate pe anumite reguli, norme, tipare, protocoale sau reglementări. Şi fiecare dintre acestea solicită, oferă sau definesc acel cadru general, atât de aşteptat şi dorit în mediul şcolar: disciplină. Prin intermediul Dicţionarului de fericire vă propun astăzi să ne uităm la acest concept.

Disciplină = 1. Totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități. 2. Supunere liber consimțită față de dispozițiile luate de superiori în scopul asigurării unei comportări și ordini corespunzătoare. 3. Ordine / Spirit de ordine / Deprindere cu o ordine. (dexonline.ro)

Crearea, existenţa sau dezvoltarea oricărei forme de societăți umane a implicat şi implică (chiar şi în prezent) un sensibil raport între autoritate și libertate. Acest raport presupune o anumită asumare de tip subordonare a oamenilor față de o anumită autoritate (umană sau culturală) prin respectarea unor norme și cerințe, dar totodată lasă deschis și un câmp de manifestare pentru libertatea indivizilor. Disciplina poate fi considerată drept un ansamblu de reguli de comportament necesare pentru buna conviețuire a unor indivizi într-un anumit mediu, pentru o anumită perioadă, precum şi propria lor atitudine şi dinamică faţă de aceste cerinţe. Disciplina reglementează astfel relațiile interumane tocmai prin prisma acestui raport.

După cum uşor putem observa, toate aceste aspecte se regăsesc în definiţiile dictionarelor privind conceptul de “disciplină”. Pe de altă parte, lăsând, pentru moment, la o parte aceste definiţii, cred că putem înțelege ce este cu adevărat disciplina și ce înseamnă ea cu adevărat, dacă ne uităm şi la originea cuvântului în sine. „Disciplină” provine din cuvântul latin „disciplina”, care înseamnă instruire sau învăţare, fiind derivat din rădăcina cuvântului „discere” – a învăța. Ulterior, din această rădăcină s-a format şi cuvântul latin „discipulus” care înseamnă discipol, elev, student, de fapt „cel care studiază”. Astfel cuvântul disciplină poate fi definit simplu ca transmiterea de cunoștințe și deprinderi, prin procesul de a preda, de a instrui sistematic un discipol (sau mai mulţi). Cel mai probabil a disciplina şi-a dezvoltat semnificaţia spre a instrui o persoană să urmeze un anumit cod de conduită. Să respecte şi să-şi asume un anumit set de linii directoare și principii care o să-i înlesnească o anumită convieţuire socială. Disciplina poate implica recompense și/sau pedepse pentru a iniţia şi susţine autocontrolul, a crește comportamentele dezirabile și a reduce comportamentele nedorite.

Disciplina se bazează pe numeroase variabile sociale, culturale sau etice care o pot modula şi activa diferit în funcţie de anumite contexte de timp, spaţiu sau cadru social. De exemplu, o persoană angajată care întârzie la locul de muncă, încalcă disciplina mediului său profesional, dar dacă aceeaşi persoană întârzie la o întâlnire cu un prieten, acest comportament va fi văzut doar ca o abatere de la regulile acelei relaţii. Sau de la disciplina acelei relaţii?! Diferenţa este dată tocmai de mediul la care se raportează acel comportament uman precum şi de asumarea diferită a acelei persoane faţă de cele două medii sociale cu care intră în contact (profesional versus amical). Pentru că a fi disciplinat înseamnă mai mult decât a ști ce ar trebui sau ce nu ar trebui să facem.

A avea disciplină este un model comportamental. Disciplina este dincolo de a studia şi învăţa un sistem de standarde şi reguli. Este de a-ţi asuma, ca fiind valoroase direct pentru propria persoană acele reguli şi norme şi de a te antrena cum să le aplici. Disciplina este puterea interioară a fiecăruia din noi care ne ajută să facem lucrurile care ar trebui făcute în loc de cele pe care am prefera să le facem (există chiar o definiţie cu tentă umoristică a acestui concept: să te obligi să faci ceva atunci când ai putea să faci altceva mai plăcut). Astfel, putem spune că disciplina este, într-o oarecare măsură, sinonimă cu autocontrolul: noi ne construim calitatea de a fi diciplinaţi când respectăm anumite reglementări dincolo de dorinţele noastre personale de moment pentru a trăi o viață împlinită și de succes. Disciplina devine o importantă calitate morală, necesară pentru fiecare persoană.

Îndreptându-ne privirea către elevi, şi copii în general, putem observa (şi din propriile noastre experienţe) că disciplina este o abordare dificilă pentru ei. Pentru că cere o anumită implementare de tip obligatoriu a unor reguli şi norme vechi şi deseori neînţelese de copii.

În acest sens, din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, esența transmiterii, susţinerii şi dezvoltării disciplinei pentru generaţiile tinere constă atât în cunoașterea de către aceștia a regulilor de conduită și a ordinii stabilite (în familie, școală şi societate), cât mai ales a înțelegerii lor. Prin toate cunoştinţele şi deprinderile noastre personale de adulţi avem datoria de a disciplina copiii exact în principiile enunţate anterior: a preda, antrena, ajuta și ghida copiii astfel încât aceștia să învețe, să practice autocontrolul și să dezvolte capacitatea de a face alegerile dorite raportate la binele lor personal dar şi comunitar. Disciplina nu este ascultarea automată a standardelor sau regulilor cuiva, ci este învățarea, înţelegerea și aplicarea unor standarde utile atingerii unor obiective de dezvoltare de clasă socială.

Închei, subliniind din nou: nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm mai intens procesul cunoaşterii! Şi, prin disciplină, împreună, determinăm coduri de conduită pentru viitor…

Un punct de vedere

A început şcoala. Cu multiplele sale provocări pentru elevi, părinţi, profesori sau alte categorii profesionale adiacente actului şcolar. Abordarea, managementul, prelucrarea, transmiterea, asumarea, învăţarea propriu-zisă a informaţiilor şi cunoştinţelor cuprinse în curriculum şcolar sau monitorizarea, evaluarea şi permamenta îmbunătăţire şi adaptare a acestui proces imprimă multiple variabile cognitive sau emoţionale legate de generica “şcoală”. Şi pentru că uneori tocmai acest mare panel de variabile induce dificultăţi de perspectivă comună, astăzi, prin intermediul Dicţionarului de fericire vă propun un concept fundamental în orice discuţie, negociere sau dezbatere.

Perspectivă = 1. Fel particular de a vedea lucrurile, aspect sub care se prezintă lucrurile; punct de vedere. (dexonline.ro)

De la bun început trebuie să subliniez că am oscilat puternic între variantele de exprimare cele mai fidele a ceea ce am vrut să detaliez astăzi: perspectivă sau punct de vedere. Clar că pot fi considerate două expresii sinonime, ambele exprimând subiectivitatea pe care fiecare dintre noi o imprimă în perceperea unor aspecte din mediul nostru. Indiferent dacă aceste aspecte se referă la structuri fizice sau cognitive, emoţionale, sau relaţionale.

Punctul de vedere / perspectiva personală este poziţia, fizică sau mentală, din care fiecare dintre noi percepem lumea înconjurătoare, elaborând astfel reprezentarea pe care fiecare dintre noi o avem asupra vieții. Trăim într-o lume atât de amplă şi bogată în elemente, variabile sau simboluri, în care tocmai perceperea lor produce opinii, perspective sau puncte de vedere diferite, și de multe ori contradictorii. Pe de altă parte toată această diversitate divergentă reprezintă una dintre esenţele dezvoltării noastre umane. Pe baza unor puncte de vedere diferite ne-am perfecţionat capacităţile de prelucrare şi analiză a informaţiilor, procesele de dezbatere rațională sau de negociere, şi, nu în ultimul rând, interpretările morale, etice sau estetice ale unor concepte precum adevăr, frumos, corect, valoare etc.

“Punctul de vedere” poate fi considerat un rezultat finit al sistemului de percepție a lumii, unde cognitivul este inseparabil de emoții. Bineînţeles că din multitudinea de perspective personale ale unui grup de oameni, existente la un moment dat asupra unui anumit obiect, fenomen, persoană, se poate extrage un punct de vedere mai general, asumat acelui grup, categorii sau clase sociale. Acest tip de punct de vedere va fi mai larg, mai maleabil şi mai dinamic şi va depinde şi de alți indicatori alternativi cum ar fi cultura sau educaţia. Un exemplu clar de perspective poate fi observat în privinţa obieceiului de a saluta. Salutul ca gest sau formulă uzuală de politețe la întâlnirea sau despărţirea cu/de cineva, este, în esenţă, un act personal, existând subtile elemente care îl fac unic pentru fiecare dintre noi: variaţii de intensitate, tempo, accentuare, dispoziţie, limbaj nonverbal alăturat, inflexiuni vocale, contact vizual, vibraţii emoţionale etc. Am putea spune chiar că pentru aceeaşi persoană forma de salut va fi diferită în funcţie de context, ambianţă afectivă sau alţi indicatori socio-culturali. Totuşi în această imensă diversitate de perspective personale se pot extrage puncte de vedere mai generale, cum ar fi, de exemplu, modul de salut pe care îl au oamenii din America Latină, care, de obicei, dau mâna și chiar se sărută pe obraz, comparativ cu oamenii din Asia, unde contactul corporal este de obicei evitat.

Cercetările şi observaţiile psiho-sociologice relevă că oamenii au multiple similitudini în opiniile lor în funcție de locațiile geografice, poziția socio-economică în societate, tipul locului de muncă, nivelului de educaţie, cultură şi tradiţie ale acestora. Iar cel mai influent factor care reglează o percepție, un punct de vedere este experiența. Pe seama unor observaţii privind înțelegerea perspectivei societății marginalizate (în special a femeilor) s-au structurat conceptele de bază ale teoriei punctului de vedere.

Teoria punctului de vedere se referă tocmai la diferitele niveluri ale percepțiilor oamenilor. Punctul de vedere variază de la o persoană la alta, fiind practic subiectiv şi diferit structural: o persoana dintr-o poziție superioară în societate va tinde să observe anumite probleme într-un mod general, teoretic, în timp ce o persoană de la nivelurile medii sau inferioare ale societății va aborda aceeaşi problemă mai practic. Teoria punctului de vedere subliniază că această specificitate se datorează diferențelor de circumstanțe în care trăiesc persoanele. Mai precis, teoria punctului de vedere insistă că perspectivele unor oameni marginalizaţi şi/sau oprimați pot ajuta la crearea unor relatări mai obiective despre lume şi sistemul social în care trăiesc. Printr-un fenomen de cunoaştere pe baza propriei experienţe, acești oameni pot indica anumite aspecte funcţionale (sau nefuncţionale) ale unui sistem, pe care cei care doar pun în practică acel sistem, nu sunt în stare să le recunoască.

Teoria punctului de vedere se concentrează asupra populațiilor marginalizate, dar, în ultimul timp a început să fie aplicată şi în domeniul educaţiei sau a asistenţei sociale. De exemplu, se iau în considerare opiniile beneficiarilor de servicii sociale, tocmai pentru că cei care structurează şi activează sistemul de asistență socială, de obicei, nu au avut niciodată nevoie să-i folosească serviciile înainte, şi, deci nu cunosc sistemul “din interior”.

Am vorbit săptămâna trecută despre cunoaştere şi, astăzi, am pornit fila de dicţionar cu conceptul de punct de vedere / perspectivă. Fără a mă erija într-un didact care formează cadrele profesorale, sau fără a acuza că acest lucru nu se întâmplă, aş dori să subliniez că un proces educativ îşi va lărgi mult potenţialitatea prin aplicarea teoriei punctului de vedere. Cred că orice profesionist implicat în munca cu copii (implicit şi eu ca psihoterapeut) ar trebui să-i încurajeze să vorbească, să-şi spună punctul de vedere. Încurajare nu doar prin vorbe, ci și prin acțiuni comportamentale, asigurându-ne că ceea ce auzim din partea lor, sunt opiniile şi perspectivele lor sincere. Cerând feedback permanent (fără teama de a fi judecţi ca nesiguri sau neştiutori) putem avea acces la mult mai multe perspective. Care în esenţă ne vor ajuta să ajutăm: să educăm.

(repet): Nu au început doar copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm mai intens procesul cunoaşterii! Împreună!

Să cunoaștem

Toamnă… început de toamnă… Din nou creşte focusul asupra spațiului cu cel mai mare impact asupra dezvoltării copiilor (după mediul familial): şcoala. Şcoala, în general, este văzută ca instituţia de bază în pregătirea, educarea şi formarea copiii spre viitori membrii ai societăţii. Indiferent de gradul sau forma sa de organizare, orice instituţie educaţională, generic numită “şcoală” modelează informaţii, atitudini, comportamente şi valori tuturor participanţilor săi. Din punctul meu de vedere, şcoala este un permanent punct de referinţă pentru fiecare dintre noi, prin îndemnul perpetuu spre cunoaștere. Astăzi, prin intermediul Dicţionarului de fericire1 vă propun să analizăm un pic acest complicat concept.

Cunoaştere = 1. Reflectare în conștiință a realității existente, independent de subiectul cunoscător. 2. Faptul de a poseda cunoștințe, informații date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință. 3. Pricepere într-un domeniu, dobândire de cunoștințe pe baza studiului, experienței. 4. familiarizare (dexonline.ro)

Oricât de simplu ar părea conceptul de cunoaştere, definirea unor explicaţii concrete asupra sa reprezintă un subiect intens dezbătut şi controversat între toţi oamenii de ştiinţă. În sens restrâns, conceptul de cunoaştere oscilează între două dimensiuni: bagajul de cunoştinţe (învăţăminte) deţinute : noţiuni, judecăţi, teorii, relaţii, valori, etc şi activitatea efectivă de producere a cunoştinţelor (învăţămintelor) prin intermediul tuturor mecanismelor fizice şi psihice de culegere şi prelucrare a informaţiilor din jurul nostru. Altfel spus cunoașterea reprezintă familiarizarea cuiva cu cineva sau ceva, pe baza unor fapte, informaţii, descrieri, exemplificări sau relaţionări mijlocite prin educaţie sau proprie experienţă (auto-educaţie).

Dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare, cunoaşterea este un proces prin care omul îşi dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenţei. Teoria clasică a cunoaşterii (începută de Platon şi continuată de Aristotel), consideră cunoaşterea ca o facultate mentală a omului, iar continuatorii moderni şi contemporani ai acestei idei (Toma de Aquino, Martin Heidegger, Roderick Chisholm) consideră cunoaşterea ca o formă a conştiinţei umane, poate chiar cea mai înaltă formă de manifestare a acesteia. Prin cunoaştere omul pătrunde în structurile tot mai profunde ale realităţii, descoperind şi formulând prin limbaj, legile care definesc prezenţa obiectelor, dezvoltarea fenomenelor sau mecanismele existenţei în sine.

O altă dilemă importantă legată de cunoaştere o reprezintă interogaţia: cunoaşterea provine din experienţă sau se bazează pe raţiune? Există numeroase puncte de vedere cu privire la cele două tipuri de cunoaștere, declanşându-se una dintre cele mai vechi probleme din filosofie: cunoaşterea este a-p-riori (expresie latină care se traduce „din ceea ce se află înainte”) sau a-posteriori (expresie latină care se traduce „din ceea ce vine după”). O informaţie oarecare poate fi cunoscută ca a-priori daca e independentă de orice experienţă (un copil va cunoaşte a-priori că zăpada este albă din poveştile care i se vor relata, până să aibă efectiv un contact cu zăpada propriu-zisă), iar un enunt care e cunoscut a-posteriori poate fi cunoscut doar in baza experienţei (un copil va cunoaşte a-posteriori faptul că în urma unei căzături cu bicicleta rănile pot fi dureroase). Bineînţeles că cele două tipuri de cunoaştere nu pot fi evidenţiate absolut decât în anumite situaţii sau consemne, ambele tipuri de cunoaştere oscilând şi completându-se reciproc. Din punct de vedere psihologic, putem spune că există un anumit raport între cunoaşterea cognitivă (a-priori) şi cea experenţiala (a-posteriori). În anumite perioade ale vieţii, nevoia de cunoaştere experenţială este mai mare tocmai pentru că natura umană nu poate reproduce la infinit aceeaşi informaţie sau tipar comportamental. Pe de altă parte fără aportul cunoaşterii cognitive, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de niciun fel de experiență elaborată. Dacă omul ar asculta doar la ceea ce i se spune, societatea ar stagna, ar rămâne permanent pe loc, iar daca omul ar trăi doar pe baza propriei experienţe, fără a ţine cont de experienţa trecutului, s-ar autodistruge. Din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, raportul dintre cele două forme de cunoaştere, reprezintă unul dintre motoraşele evoluţiei pentru fiecare dintre noi. Şi, implicit, pentru sociatatea noastră.

Dar, dincolo de aceste dileme filosofice, cât de importantă este cunoaşterea? Studiile dar şi experienţele din jurul nostru, ne arată că în marea majoritate a situaţiilor este important să posedăm cunoştinţe de bază din domenii precum: comunicare, lingvistică, biologie, matematică, fizică, chimie, psihologie etc. Pentru că o anumită bază de informaţii din aceste domenii ne ajută să ne structurăm mai facil dezvoltarea personală prin crearea unor mecanisme utile de adaptare şi rezolvare de provocări existenţiale. Această cultură generală ne va permite dezvoltarea unor abilităţi de conştientizare, aprofundare, integrare, dezvoltare, emancipare, relaţionare. În esenţă acesta e rolul şcolii… Dar cât timp este valabil bagajul de cunoaştere generală pe care l-am achiziţionat din instituţiile de învăţământ?! Sau pentru o şi mai bună dezvoltare cât ar trebui să ştie fiecare dintre noi? Cu atât mai mult cu cât, dincolo de voinţa sa, un om nu poate şti tot ceea ce poate fi cunoscut, deoarece are anumite limite biologice şi temporale.

Întotdeauna omul a căutat să înveţe mai mult, mai bine, mai intens în anumite perioade, tocmai, pentru a crea, a decide, a acţiona. Dar nici asta nu e îndeajuns. Şi de fapt cel mai important lucru este că ne putem „conecta” cunoaşterea personală cu cea a altor oameni. Pentru o cunoaştere cât mai adecvată la provocările vieţii cotidiene, fiecare om are nevoie de alţi membrii ai comunităţii din care face parte. Pentru că, din perspectiva cunoaşterii, omul se raportează la colectivitatea sa prin două aspecte esenţiale: de beneficiar al cunoştinţelor dobîndite de societate (el învaţă şi îşi asumă instruirea) şi de promotor de cunoştinţe (el completează informaţiile existente şi educă mai departe). Astfel, noi toţi contribuim efectiv, în manieră proprie, atât la deţinerea cunoaşterii cât şi la creşterea ei. Din acest motiv specia umană este unică, fiind capabilă de un mod specific de păstrare, transmitere, dar şi completare şi adaptare a cunoaşterii.

Astăzi nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne-am reasumat, împreună, mai intens procesul cunoaşterii!

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Amintiri din vacanta

Vara se apropie cu paşi (parcă prea) repezi de final. Şi odată cu ea perioada clasică de vacanţe sau concedii. În câteva zile, şcoala va reîncepe, iar vacanţa cu zilele ei libere, pline de joc şi voie bună, va fi doar o amintire. De asemenea, pentru cei ieşiţi din sistemul de învăţământ, culorile şi aromele vibrante ale acestei veri sau orice tip de experienţe asociate cu relaxarea concediilor, vor fi subiecte de discuţii cu colegii de la locul de muncă pentru o scurtă perioadă, şi… gata… Cam aceasta e “reţeta” clasică a finalului de vacanţă/concediu. Astăzi, prin intermediul Dicţionarului de fericire vă propun să schimbăm un pic scenariul.

Amintire = 1. Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru, a unui eveniment din trecut. 2. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. (dexonline.ro)

Toate informațiile din interiorul și exteriorul corpului nostru ajung la nivelul creierului şi sunt procesate specific, creierulul transmiţând rapid anumite feedback-uri de răspuns. Pe de altă parte memoria implică capacitatea de a păstra și de a ne aminti anumite astfel de informații şi răspunsurile comportamentale pe care le-am experimentat la un moment dat. Grație memoriei, ființa noastră psihică, dobândește continuitatea identității în timp. Fără funcţia memoriei, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de niciun fel de experiență elaborată. Am fi permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea, devenind, în fapt, imposibilă. 

Amintirile (principalul instrument al memoriei) sunt importante şi puternice, pentru că ne modelează în mod activ experiențele, relațiile și poveștile noastre de viață. În plus, cercetătorii care studiază procesul memoriei au stabilitmodul în care calitatea emoțională a unei amintiri – indiferent dacă este pozitivă sau negativă – afectează starea psihică prezentă a fiecăruia dintre noi. Creierul gestionează informații pozitive și negative în diferite emisfere, declară Clifford Nass, profesor de comunicații la Universitatea Stanford, subliniind faptul că emoțiile negative necesită mai multă procesare mentală decât cele pozitive – ceea ce ne face să ne amintim evenimentele negative mai clar decât ne păstrăm amintirile pozitive. Suntem structuraţi să ne amintim mai uşor lucrurile care au legătură cu durerea. Acesta este sistemul nostru de avertizare străvechi, foarte eficient conceput și reglat fin de evoluție pentru a ne menține în siguranță. Pe principiul: dacă ne amintim de lucrurile care ne-au cauzat probleme, este mult mai probabil să le evităm și să ne menținem în viață. Acesta este un lucru grozav pentru supraviețuirea noastră, dar nu un lucru atât de încântător pentru starea noastră.

Totuşi neuro-cercetătorii spun că: atunci când ceva ne amintește de un eveniment care ne-a făcut să simțim durere, frică, tristețe, avem tendința de a re-experimenta într-o anumită măsură acele emoții. Şi, în baza aceluiaşi principiu, amintirile pozitive ne induc un factor de bine, chiar dacă, în mod spontan le accesăm mai dificil. Cercetări recente ale Institutului de cercetare a fericirii din Danemarca sugerează că ar trebui să ne concentrăm mai mult pe focusarea de amintiri plăcute. Fondatorul Institutului, Meik Wiking, spune că acest lucru se datorează faptului că amintirile fericite au puterea de a contracara multe emoții și sentimente negative – cum ar fi singurătatea și anxietatea. 

Capacitatea noastră de a ne aminti într-o manieră pozitivă ne dă puterea de a gândi și de a încerca strategii creative și de rezolvare a problemelor. De asemenea, poate reduce îngrijorarea cu privire la evenimentele viitoare de temut. Un studiu destul de recent (sfârşitul anului 2020) a arătat că 78% dintre americanii care și-au făcut timp pentru a reflecta la evenimentele trecute plăcute s-au simţit mai în confort în perioadele stresante. Mai mult chiar cercetătorii au descoperit că: „oamenii care și-au amintit adesea experienţe plăcute au fost mai predispuși să fie de acord cu faptul că au speranță în ceea ce le rezervă viitorul post-pandemie (44%), în comparație cu cei care rareori (20%) sau niciodată (14%) nu s-au concentrat înapoi la evenimente trecute pozitive.”

Evocarea amintirilor pozitive este enorm de puternică pentru că, atunci când ne aflăm într-o perioadă de suferință, astfel de amintiri sunt primele lucruri care dispar și avem un simț distorsionat al lumii noastre, unde totul devine brusc gri şi parcă nimic nu mai aduce bucurie, nimic nu mai contează… (este bine cunoscut faptul că persoanele aflate în depresie își amintesc cu ușurință doar amintirile negative).

Capacitatea noastră de a ne aminti pozitivul nu este la fel de ușor declanșată ca și în cazul negativului, dar cercetările au descoperit că, pe baza unui anumit efort deliberat, putem schimba acest lucru și putem folosi amintirile pozitive pentru a ne consolida sănătatea mintală. Rememorarea amintirilor pozitive crește activitatea cerebrală în regiunile cortico-striatale ale creierului (implicate în procesarea recompensei) și în regiunile prefrontale (cu funcţii în reglarea emoțiilor). Pentru a combate acea părtinire spre negativitate, trebuie să facem un efort să observăm și să ne amintim experienţe bune, plăcute. Să petrecem mai mult timp reflectând asupra aspectelor pozitive.

Aşa că, acum, spre sfârşitul vacanţei, pentru a cultiva sentimente pozitive prin amintiri pozitive, vă propun să vă gândiți la o amintire pozitivă recentă și extindeți-o spre fiecare dintre simțurile voastre. Cu deschidere lăsaţisentimentul să se imprime în voi şi bucuraţi-vă de acea amintire pentru câteva clipe. Orice element pe care creierul îl readuce în prezent prin amintiri cu sentimente pozitive va tinde să re-evoce acele sentimente din nou. Uneori, pentru a ne redimensiona într-o zonă de confort şi plăcere, nu trebuie să facem decât să ne amintim reuşite, experienţe sau trăiri frumoase, clipe sau companii plăcute, locuri sau mâncăruri fermecătoare, vacanţe încântătoare…

Distopie

De foarte mult timp conceptele de tipul timp liber, vacanță sau relaxare, includ, pentru mine, și conceptul de lectură. Îmi place să citesc și să discut sau să dezbat teme din diverse cărți de beletristică, să îmi caut modele de gândire sau acțiune în eroi livrești, să mă desfăt cu frumusețea sau să mă împlinesc cu experiențele a cât mai multor autori, oameni, semeni. Și pentru că mă regăsesc atât de plăcut în acest obicei, astăzi vreau să vă prezint în pagina Dicţionarului de fericire unul dintre genurile mele preferate de lectură. Plus o serie de întrebări pe care mi le-am auto-adresat cu privire la această specificitate.

Distopie = 1. Anomalie care constă în situarea unui organ anatomic în alt loc decât cel normal. 2. Termen modern construit prin opoziție cu utopie și care se aplică unei lumi imaginate și negative. (dexonline.ro)

Construit în deplină opoziție cu conceptul de utopie (concept ce se referă la imaginarea unei lumi viitoare ideale), distopia desemnează perspectiva unei lumi eșuate. O distopie (avînd ca termeni alternativi anti-utopie sau contra-utopie) reprezintă în esență antiteza unei societăți umane generale fericite. O societate distopică se definește în cele mai dese cazuri prin prezența unei forme de guvernare autoritariste sau totalitare sau printr-o formă oarecare de opresiune sau de control social.

Cuvântul utopie provine din cuvintele grecești „ou”, care înseamnă „nu” și „topos”, care înseamnă „loc”. Încă de la concepția sa inițială, utopia definea un loc la care nu putem decât să visăm, un adevărat paradis. Distopia, care este direct opusul utopiei, este un termen folosit pentru a descrie o societate utopică în care lucrurile au mers prost. Atât utopiile, cât și distopiile literare împărtășesc caracteristici ale scrierii științifico-fantastice și ale fanteziei și ambele sunt de obicei plasate într-un viitor în care tehnologia, organizarea socială sau anumite caracteristici și experiențe speciale au fost folosite pentru a crea anumite condiții de viață perfecte. Ce mă atrage în mod personal (și cred că un pic și profesional, ca psihoterapeut) în lecturarea acestui gen este faptul că, în general, nu pe cadrul distopic este pus accentul scrierii, ci mai degrabă pe psihologia și emoțiile personajelor care trăiesc în astfel de condiții.

Paradoxul acestei forme literare este că pornește întotdeauna din dorința sau viziunea creării unei lumi mai bune, utopice, dar transpunerea faptică în realitate, transformă orice utopie în distopie. Morala ar putea fi tocmai că orice conformare universală, din partea tuturor cetățenilor planetei e pur și simplu imposibilă. Sau mai cutremurător: e imposibil să fie structurată o lume perfectă pentru toți oamenii.

După părerea specialiștilor în critică și istorie literară, scrierile distopice sunt adesea folosite pentru a atrage atenția asupra anumitor aspecte actuale ale societății, mediului, politicii, economiei, religiei, psihologiei, eticii, științei sau tehnologiei. Distopiile sunt o modalitate prin care autorii își împărtășesc preocupările despre societate și umanitate și servesc, de asemenea, pentru a avertiza membrii unei societăți să acorde atenție realității în care trăiesc sau pentru a-i conștientiza de modul în care lucrurile pot merge din rău în mai rău fără ca nimeni să-și dea seama ce s-a întâmplat.

Întregul univers distopic (literatura, filmele, jocurile video) a explodat în popularitate în ultimii ani. De la începutul pandemiei, distopia, apocalipsa, filmele, cărțile și jocurile au fost extrem de populare”, explică profesorul Susan Watkins de la Școala de Studii Culturale și Umanistice de la Universitatea Leeds Beckett (Anglia), expert în scris post-apocaliptic. Și tot ea subliniază că acest lucru se datorează faptului că trăim vremuri apocaliptice și distopice, iar oamenii vor să vadă rezolvat în anumite forme imaginative, ceea ce experimentează.

Poate părea contraintuitiv, recunoaște Watkins: „… oamenii ar dori să scape de realitatea întunecată din jurul lor urmărind povești de succes”, dar, de fapt, „când realitatea este la fel de întunecată precum a fost în timpul pandemiei”, consumul de povești distopice (sub orice formă ar fi ele) poate deveni o adevărată nevoie pentru oameni. „Este aproape ca și cum ai procesa o traumă”, explică ea. Astfel de povești distopice „ne permit să ne gândim la ceea ce se întâmplă cu adevărat” și ne imprimă anumite întrebări existențiale importante privind problemele cu care ne confruntăm:

  • niveluri ridicate de inegalitate economică
  • creșterea drastică a puterii și influenței corporative
  • supravegherea în masă a cetățenilor
  • automatizarea și tehnologizarea din jurul nostru versus etica acestora
  • asumarea corectă a raportului de control uman versus natură

Cele mai bune texte distopice preiau ceva care există deja în societatea noastră și îi intensifică efectul sau puterea, și, astfel, ficțiunea distopică ne poate ajuta să înțelegem de ce ”este normal” să ne fie frică de anumite lucruri. Distopiile ne pot ajuta să ne gândim la specificul unor scenarii de coșmar, fără a trebui să le trăim. În plus, cercetătorii acestui gen literar subliniază că poate exista chiar și o legătură directă între consumul de emisiuni distopice și structurarea potențialului de adaptare a fiecăruia. Ficțiunea distopică ne ajută să ne gândim cum ar putea fi realitatea și ne arată cum ar putea oamenii să facă față adversității.

În multe cazuri, poveștile distopice le prelucrăm fiecare într-un mod personal ca pe niște povești de avertizare care ne obligă să ne reexaminăm valorile interne în relație cu cei din jurul nostru, să reflectăm asupra propriilor noastre acțiuni, să ne conștientizăm rolul personal în proximitatea socială… să fim mai atenți pentru a fi mai buni…

Hai să înflorim

… printr-un fericit context, în acest weekend am fost în preajma a o mulţime de specialişti, artişti şi iubitori de flori. Cu amintirea de culori, nuanţe, parfumuri, forme, tonuri, miresme sau texturi atât de unice, vreau să vă propun ca pagina Dicţionarului de fericire să fie despre minunăţiile de lângă noi şi câte ceva desăre influența psihologică a florilor asupra noastră.

Floare = 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori. (dexonline.ro)

Fără a intra în specificul biologic a ceea ce înseamnă o floare, cu tot parcursul său de dezvoltare, de la înmugurire până la producerea de seminţe sau fructe, şi uitându-ne doar la ceea ce orice om înţelege în limbaj cotidian ca floare, trebuie să subliniem că florile au fost permanent asociate cu frumusețea, naturaleţea și multe sentimente, fiind un dat atât de natural dar valorificat atât de special de noi şi înaintaşii noştri.

Hai să ne amintim un moment când cineva ne-a oferit flori…sau un moment în care am dăruit altcuiva… Clar că o să rememorăm succint şi cât de bine ne-a făcut să ne simțim acel gest. Cum şi de ce florile au puterea de a ne face fericiți? De ce culorile, formele și formele lor unice ne aduc pozitivitate și vibrații bune?

În primul rând să ne uităm la pricipalele substanțe chimice care determină creierul nostru să fie fericit: dopamina, oxitocina și serotonina. Iar studiile privind creşterea sau primirea de flori subliniază că aceste comportamente stimulează eliberarea acestor trei substanțe chimice. Dopamina este de obicei stimulată atunci când se așteaptă o recompensă. Astfel, dopamina este eliberată treptat atunci când cultivăm sau observăm în mai multe zile o plantă şi se așteaptă înflorirea ei. Oxitocina este stimulată de sentimentele de încredere, atașament sau solidaritate, iar primirea sau oferirea de flori atinge cel puţin unul dintre aceste sentimente. Nu în cele din urmă, serotonina se eliberează când ne este validată importanța socială, şi, prin primirea de flori avem parte şi de astfel de confirmări.

Conform cercetărilor comportamentale efectuate la Rutgers, Universitatea de Stat din New Jersey, prezența florilor declanșează emoții de fericire, sporește sentimentele de satisfacție în viață și afectează comportamentul social într-o manieră pozitivă mult peste ceea ce se crede în mod normal. În acest studiu de circa un an de zile, o echipă de cercetători a explorat legătura dintre flori și satisfacția vieții privind răspunsurile comportamentale și emoționale ale participanților la primirea / oferirea florilor. Iar rezultatele au aratat că florile sunt un moderator natural și sănătos al stărilor de spirit. „Bunul simț ne spunea că florile ne fac fericiți”, a spus dr. Haviland-Jones, coordonatorul cercetării, “acum, şi știința ne arată că florile au efecte pozitive puternice asupra bunăstării noastre emoționale.”

Un alt studiu de la Universitatea din Bretagne a evidenţiat niște observaţii interesante. În primul test, cercetătorii au recrutat un grup de femei pentru a viziona un videoclip cu un bărbat care vorbește despre mâncare. Jumătate dintre femei vizionau filmul într-o cameră cu trei vaze goale, în timp ce cealaltă jumătate stătea într-o cameră cu trei vaze pline cu flori. La finalul videoclipului, femeile au fost rugate să evalueze atractivitatea bărbatului. Poate incredibil, dar bărbatul a fost vazut mai atrăgător de către femeile care stăteau în camera cu flori. Ulterior cercetarea a vizat un test similar, dar a adus femeile într-o sală de așteptare cu un bărbat. Din nou, jumătate din camere aveau flori și jumătate nu. Bărbatul le-a cerut femeilor numerele de telefon, iar 80% dintre cele aflate în camera cu flori s-au conformat, în timp ce femeile din cameră fără flori au răspuns pozitiv doar circa 50%. Autorii studiului au recunoscut clar “încă nu știm exact ce îi determină pe oameni să se comporte diferit atunci când florile sunt prezente, dar este clar că o fac…”

Există încă diferende între cercetătorii care studiază comportamentul uman în prezenţa florilor, principalele opinii fiind: oamenii oferă flori pentru ca acest lucru este o normă socială versus facem cadou flori pentru că vrem să le arătăm oamenilor că ne pasă de ei sau oferim flori cadou pentru că dorim sa transmitem o emoţie sau o idee. Personal (şi profesional) înclin spre a doua variantă. Cu atât mai mult cu cât cultural, florile ne-au însoţit permenent de-a lungul întregii noastre istorii umane. Un înțeles special al florilor a fost atribuit de mii de ani și o anumită formă de floriografie (limbajul florilor) a fost practicată în culturile tradiționale antice din Europa, Asia și Africa. Astfel plantele și florile au fost folosite ca simboluri importante în mitologia, folclorul, religia, sonetele și piesele antice ale grecilor, romanilor, egiptenilor și chinezilor. Odată cu dezvoltarea ştiinţei privind studiul vieții și al tuturor organismelor vii, biologia, interesul pentru floriografie a crescut masiv în timpul secolului al XIIX-lea cu predilecţie în Anglia, Suedia şi Franţa, apărând chiar compendii sau dicţionare privind limbajul florilor, adesea, definițiile derivând din aspectul sau comportamentul plantelor în sine. Semnificațiile din spatele anumitor flori au fost influențate de felul în care oamenii le vedeau sau de modul în care erau folosite. Semnificația sau simbolistica atribuită unor flori era specifică şi variată fiecărei culturi, fiecare floare având asocieri multiple, enumerate în multiplele dicționare florale locale, dar a apărut şi un relativ consens asupra semnificației florilor comune.

Emoțiile noastre sunt atât de importante și, uneori, ne este greu să fim în ton pozitiv datorită stresului, oboselii, stresorilor sau agitaţiei din jurul nostru. Ceea ce e important să ne aducem (cât mai des aminte) este faptul că florile ne pot ridica starea de spirit şi să ne apropie incredibil de mult de stările noastre personale de fericire.

Sinele

După cum v-am mai spus, articolul privitor la toleranţă, scris acum cateva săptămâni, a primit foarte multe feedback-uri interogative despre nuanţele, perspective sau limitele acestui concept. Poate cea mai dificilă astfel de întrebare era legată de raportul dintre propria persoană şi cei din jur sau cât de mult să oferim toleranţă altor persoane în raport cu sinele nostru. Ca atare, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va fi focusată pe un concept foarte aproape de noi înşine, dar pe care uneori îl uităm, ignorăm sau îl negociem nespecific…

Sine = 1. pronume servind de complinire; 2. el însuși; 3. ființă, fire (dexonline.ro)

O definiţie atât de succintă pentru un concept atât de mare. Bineînţeles că pentru mine ca psiholog şi psihoterapeut conceptul de ”sine” are o însemnătate mult mai bogată şi complexă. Pe scurt, acest “sine” regăsit şi în formulări de tipul construcţie de sine, identitate de sine, perspectivă de sine sau structură de sine este o colecție de credinţe despre propria persoană, fiind un termen general folosit pentru a se referi la modul în care cineva se gândește, se priveşte, se evaluează sau se percepe.

Conceptul de sine reprezintă o idee generală pe care o avem despre noi înşine, despre cine, ce sau cum suntem: din punct de vedere fizic, emoțional, social, spiritual sau în ceea ce privește orice alt aspect care ne caracterizează. Sinele este o structură dinamică bazată pe acumularea de cunoștințe despre propria persoană referite la trăsături de personalitate, caracteristici fizice, abilități, valori, roluri sociale şi relaţionale etc.

Renumitul psiholog umanist Carl Rogers considera că sinele este alcătuit din trei dimensiuni diferite:

– sinele ideal: se referă la imaginea sau structura de tip “persoana care vrem să fim”; este cine, ce sau cum ne imaginăm să fim, dacă am fi exact așa cum ne-am dori; această dimesiune va viza atributele sau calitățile pe care vrem să le dezvoltăm sau evidenţiem; gradul de potrivire între modul în care ne vedem și ceea ce am vrea să fim ne va oferi în raport direct energie, încredere sau disponibilitate în viaţa de zi cu zi.

– imaginea de sine: surprinde modul în care ne vedem pe noi înşine în prezent; acest lucru nu trebuie să reflecte neapărat realitatea (de exemplu o persoană cu anorexie care este slabă poate avea o imagine de sine în care crede / se vede că este grasă); această dimensiune este afectată de mulți factori, cum ar fi influențele parentale, prietenii, mass-media, relaţiile sociale etc.

– stima de sine: cât de mult ne place, ne acceptăm și ne prețuim contribuie la conceptul de sine; stima de sine se referă la măsura în care ne place, acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine sau cât de mult ne prețuim; această dimensiune implică întotdeauna un anumit grad de evaluare și putem avea o viziune pozitivă sau negativă despre noi înșine (fiecare cu efectele specifice).

Multe studii psihologice subliniază că adesea ne percepem pe noi înșine în același mod în care ne percep ceilalți pe noi. Această tendință a fost denumită sinele oglindă, iar explicaţia acestui proces este simplă: conceptul de sine este puternic influenţat de interacțiunile sociale, deoarece suntem preocupați de modul în care ne văd ceilalți. „Eul” nostru se schimbă permanent în funcție de rolul social pe care îl jucăm (de exemplu, conceptul nostru de sine poate fi diferit în contextul relației noastre profesionale față de atunci când suntem în vizită la nişte prieteni). Pe lângă membrii familiei și prietenii apropiați, oricare alte persoane din viața noastră pot contribui la identitatea noastră de sine. În plus, conceptul de sine poate fi dezvoltat și prin poveștile pe care le auzim, iar mass-media joacă, de asemenea, un rol important prin promovarea de tipare, idealuri sau moduri considerate benefice sau chiar ideale de “a fi”. Din acest punct de vedere sinele nostru va fi foarte sensibil la:

-reacţia celorlalţi: dacă oamenii ne admiră, ne flatează, ne caută compania, ascultă cu atenție și sunt de acord cu noi, avem tendința de a dezvolta o imagine de sine pozitivă; dacă ne evită, ne neglijează, ne spun lucruri despre noi pe care nu vrem să le auzim, ne dezvoltăm o imagine de sine negativă.

– comparaţia cu alţii: dacă oamenii cu care ne comparăm (grupul nostru de referință) par a fi mai de succes, mai fericiți, mai bogați, mai bine decât noi înșine, avem tendința de a dezvolta o imagine de sine negativă, iar dacă au mai puțin succes decât noi, imaginea noastră va fi pozitivă.

– roluri sociale: unele roluri sociale au prestigiu, de exemplu, medic, pilot de avion, prezentator TV, artist… și acest lucru promovează stima de sine.

– identificare: rolurile pe care le trăim alături de alţi oameni devin parte din personalitatea noastră, adică ne identificăm cu pozițiile pe care le ocupăm, cu condiţionările şi limitările lor.

Pe de altă parte ştim cu toţii că avem tendința de a ne plăcea de oamenii care sunt cât de cât asemănători cu noi. Iar acest lucru în combinaţie cu sinele nostru (şi tot mecanismul său de dezvoltare) va contribui la gradul şi măsura de a tolera, accepta pe cineva. De fapt când tolerăm pe cineva, clar că propriul sine ne este “chestionat” din prisma următoarelor aspecte:

  • validare consensuală: întâlnirea cu oameni care împărtășesc atitudinile noastre ne face să ne simțim mai încrezători în propriile noastre atitudini despre lume; (dacă ne place de o echipă de sport, întâlnirea cu un coleg admirator al aceleiaşi echipe ne va da satisfacţie si încredere în preferinţa personală).
  • auto evaluare cognitivă: observaţia că o persoană are ceva în comun cu noi ne face să avem sentimente pozitive față de acea persoană, mai ales dacă ne gândim pozitiv despre noi înșine; apoi o să “căutăm” la cealaltă persoană alte caracteristici pozitive pe care să ni le dezvoltăm şi noi înşine
  • oportunitatea de expansiune: un beneficiu al relațiilor este că putem dobândi noi cunoștințe și experiențe petrecând timp cu altcineva; oamenii au șanse mai mari să vadă oportunități de auto-expansiune atunci când interacționează cu cineva care este similar cu ei, mai degrabă decât diferit.

Nevoia de apartenență (cu corolarul său de a tolera versus a fi tolerat) este o nevoie bazală, așa că este absolut normal să ne dorim să fim plăcuți și acceptați de către cei din jur. Dar, uneori, avem tendința să supraevaluăm modul în care se uită la noi sau se comportă alți oameni, şi ajungem să ne controlăm din ce în ce mai mult sinele nostru doar pentru a fi acceptaţi. Ce putem face pentru a ne distanța de această provocare? Cred, și subliniez des acest lucru co-terapeuților mei, că asumarea valorică a ”sinelui” în raport cu cei din jurul meu, poate produce zona de siguranță necesară. Sinele meu nu poate mulțumi pe toată lumea şi, important e să nu uit să mă fac şi pe mine mulțumit!

Toleranța la suferință

Am scris săptămâna trecută despre toleranţă ca şi comportament sau atitudine de îngăduire, acceptare şi asumare. Am primit multiple feedback-uri legate de aceasta tematică, şi, totodată, întrebări (mai mult sau mai puţin retorice) despre nuanţe sau perspective legate de verbul “a tolera”. Chit că poate părea paradoxal, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va fi focusată pe un concept de durere, dar pe care suntem nevoiţi în atâtea şi atâtea situaţii să îl tolerăm.

Suferinţă = 1. Trecere (silită sau de bună voie) printr-o situație, o stare de neplăceri fizice sau morale. 2. Stare a celui care trece printr-o astfel de situație (dexonline.ro)

Absolut toţi oamenii au momente în care se simt inconfortabil. Pentru că există o mulţime atât de mare de moduri sau contexte care determină oamenii să se simtă inconfortabil… putem fi agitaţi, grăbiţi, plictisiţi, obosiți, speriaţi, trişti, înfometați, tracasaţi… și lista ar putea continua cu multe rânduri… Disconfortul (sau inconfortul) se defineşte clar ca o lipsă de confort şi de plăcere, dar, pe de altă parte poate fi debutul a ceea ce numim clasic suferinţă. Suferința este o experiență neplăcută care defineşte o stare de disconfort într-o măsură amplă, destructurându-ne anumite domenii de acţiune sau manifestare personală. În plus, suferinţa vine cu atributul de blocaj pe care ni-l imprimă din perspectiva ieşirii urgente din starea de disconfort în care ne aflăm. Suferinţa ar putea fi definită ca o escaladare a unei stări de disconfort, pe care nu avem viziunea, puterea sau energia de a o combate cât mai repede. Nu putem schimba, adapta, modifica orice situație la propriile noastre nevoi şi aşteptări, şi, pentru asta ajungem să suferim.

Şi tocmai pentru că disconfortul în general ne poate proveni dintr-o paletă largă de stimuli (absenţi sau prezenţi), conceptul de suferință are multe sensuri şi semnificaţii. Astfel, suferința poate fi o emoție, un gând, o stare sau un comportament neplăcut. Oamenii ar putea descrie suferința ca un sentiment de tristeţe acută, de frică, neajutorare, lipsă de speranţă, pierdere de control sau de sine, anxietate faţă de anumite relaţionări cu propriul Sine sau în contact cu alţii. Suferinţa, deşi este eminamente o trăire intensă, poate fi substituită şi gândirii: de exemplu am găsit uşa casei spartă de hoţi. Fără să prospectăm mai departe care sunt pierderile efective înregistrate, mintea noastră ne induce o stare de suferinţă masivă: “nuuuu, de ce s-a întâmplat asta, de ce mie, de ce acum, de ce, de ce…?!” în acest moment mintea noastră se confruntă cu realitatea că nu poate să deţină controlul în tot şi toate, şi va avea tendinţa de a se focusa pe suferinţa unui “de ce” prelungit: de ce nu am pus alarma, de ce nu a fost poliţia, de ce nu era nimeni în preajmă… În unele situaţii suferinţa se contopeşte cu anumite comportamente. Unele din zona comportamentelor bazale: alimentaţie (anorexie, bulimie, hiperfagie), somn (insomnie, bruxism, enurezis) iar altele din spectrul comportamentelor sociale: iritabilitate, furie, conflicte intrafamiliale, consum de substanţe, dificultăţi ale proceselor cognitive sau de decizie şi control.

Etimologia cuvantului suferinţă o constituie latinescul “sufferentia“, iar “ferentia“ semnifică “a suporta sau a căra” şi prefixul “suf“ reprezinta o versiune de context ce înseamna “distanţare sau deplasare”. Cu alte cuvinte, a suferi nu implică doar ceea ce trebuie suportat, trăit, ci şi acţiunea de îndepartare.

Toleranța la suferință este un construct care provine din psihologie şi mai ales din psihoterapie, care se referă la „capacitatea unui individ de a rezista la anumite stări emoţionale negative și/sau aversive provocate de un anumit tip de stres sau disconfort prelungit. Toleranța la suferință reprezintă capacitatea unei persoane de a gestiona adecvat suferința emoțională reală sau doar percepută (posibilitatea de a depăşi un incident emoțional fără a-l agrava). Oamenii cu toleranța scăzută la suferință tind să devină copleșiți de situații stresante și uneori pot apela la modalități nesănătoase sau chiar distructive de a face față acestor emoții dificile. În acest sens, toleranța la suferință este un subiect de mare interes în cercetarea clinică, deoarece s-a stabilit că lipsa acestui atribut contribuie la dezvoltarea și menținerea mai multor tipuri de tulburări mintale, de dispoziție sau de personalitate (tulburări depresive, anxietate – atacuri de panică, consum – dependenţe de substanțe, tulburări de personalitate – borderline). Ca urmare a acestui interes s-au dezvoltat mai multe abordări psihoterapeutice pentru a îmbunătăți toleranța la suferință. Marea majoritate a acestor intervenții vizează creșterea reacţiei constructive a oamenilor în faţa emoţiilor perturbante şi de a-i ajuta să-şi creeze anumite abilități de acceptare sau control a conflictului emoțional.

O să enumăr în continuare câteva asftel de abilităţi, subliniind faptul că acestea reprezintă doar nişte potenţiale puncte de pornire în creşterea toleranţei la suferinţă tocmai pentru că majoritatea oamenilor își dezvoltă propriile moduri de a se confrunta cu astfel de episoade dificile (într-o oarecare măsură acest lucru este similar cu un copil care în faţa unei suferinţe simte nevoia să mângâie o jucărie de pluș sau să își sugă degetul mare).

Unele tehnici adaptative includ folosirea tuturor simțurilor pentru un temeinic echilibru între senzorial şi mental, iar scrierea unei liste de argumente pro și contra pentru o anumită situaţie poate ajuta la abordarea logică în faţa unor reacţii pulsionale. Acceptarea radicală este o tehnică care necesită multă practică, dar poate fi extrem de utilă. Acceptarea radicală înseamnă doar observarea unei situații, cu cât mai puţină emoție reactivă și acceptarea faptului că nu suntem ființe omnipotente și că unele lucruri sunt pur și simplu în afara controlului nostru. Dacă cineva se simte deosebit de copleșit de suferinţă, îl poate ajuta un mecanism de distragere a atenției de la situația supărătoare, până când va fi capabil să se întoarcă pentru a face față calm acesteia. Distragerea atenției poate implica părăsirea fizică a unei locații sau a unei acțiuni, sunatul / vizita un prieten, lecturarea unei cărţi, joaca cu animale de companie etc. Rugăciunea (chiar dacă nu corespunde total unui rit religios) poate implica o anumită relaxare printr-o conectare la lumea spiritual, iar repausul sau exercițiile fizice modifică biochimia corpului uman în mod adaptativ.

Puterea de a tolera suferința putem să ne-o dezvoltăm în mod spontan şi autonom, sau, în situaţii mai dificile putem apela la sesiuni de terapie individuale sau de grup, pentru că oricât de incomod şi dureros ar fi, suferinţa este o parte naturală a existenţei noastre.

Toleranța e despre noi

Realitatea existenţei noastre este plină de compromisuri, pentru că realitatea vieții coincide atât de rar cu visurile şi aşteptările noastre. Compromisurile (chiar dacă uneori le resimţim dificile) ne sunt un mod automat de abordare a acestor diferenţe şi subliniază un raport important între ceea ce este important, valoros, vital, frumos etc pentru noi faţă de aceleaşi dimensiuni pentru alţii. Unul dintre mecanismele interne ale acestor raportări se defineşte simplu: toleranţă. Pe acest blog am mai scris demult despre acest subiect, dar cred că acest concept merită detaliat şi în paginile Dicţionarului de fericire.

Toleranţă = 1. Faptul de a tolera; atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. (Tehn.) Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs / Diferență dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material. (dexonline.ro)

De regulă notific doar sensurile definiţiei unui concept care fac referire la domeniul dezvoltării umane. Astăzi am menţionat şi modul tehnic al acestui termen de toleranță, deşi este atât de distinct ca speţă de folosire: admiterea unei diferenţe între anumite dimensiuni în prelucrarea unui anumit material. Din punctul meu de vedere această definiţie tehnică reflectă poate cel mai concret valoarea personală a toleranţei: acceptarea şi asumarea unor structuri distincte de sinele nostru.

Prin toleranță înțelegem atât respectul ideilor, sentimentelor, atitudinilor, comportamentelor neunitare cu cele personale, cât şi potențialul psihicului nostru de a depăşi anumite inconveniențe sau inadvertenţe disconfortante. Dicționarele de psihologie explică mecanismul toleranței prin lipsa sau scăderea substanţială a intensității reacției personale la factori diferiţi nouă. În sens larg, prin toleranță se înțelege acceptarea că oamenii sunt diferiți, fiecare având o poziție individuală cu anumite specificităţi. Este vorba despre recunoașterea drepturilor altora și acceptarea altor comportamente şi, astfel, toleranța va implica dorința de a se evita situațiile conflictuale și de a se acționa într-un mod incluziv. Acest acord se manifestă prin recunoașterea unui proces, a unei condiții sau realități (care poate fi chiar incomodă sau disconfortantă) fără a încerca să o schimbe sau să protesteze.

Cele mai comune tipuri de toleranță fac referire la:

– procesele de gândire: când înțelegem posibilitatea ca alți oameni să aibă alte perspective decât noi

– diferenţe rasiale: acceptarea de a interacționa armonios cu oameni care au origini rasiale diferite

– diversitatea structurală a fizionomiilor corpurilor noastre: când nu clasificăm persoanele din jur după aspecte pur fiziologice (greutate, chelie, statură sau „frumuseţe”)

– viaţă religioasă: toleranța este legată de respectul și acceptarea diferitelor crezuri religioase.

– statut social: se referă la acceptarea a persoanelor aparținând diferitelor clase sociale.

În raport cu factorii dezvoltării umane, psihologii disting două tipuri de toleranţă:

– toleranţă naturală: implică foarte multă curiozitate, încredere și inocenţă; aceste caracteristici sunt specifice copilăriei şi nu vizează toleranţa ca proces de mediere între planul individual şi social al unei persoane (de exemplu prezența toleranței naturale îi permite bebelușului să-şi accepte şi iubească părinții indiferent de orice condiţionări; tot despre tolerantă naturală e vorba când tolerăm micile diferenţe sau imperfecţiuni afective sau comportamentale ale celor din jurul nostru, găsind o cale prin care sa trăim cu ele)

– toleranţa morală: este inerentă majorității adulților și se manifestă în dorința de a acţiona un mecanism de control folosind mecanismele de adaptare psihologică; acest tip este asociat cu personalitatea fiecăruia dintre noi şi presupune un mare aport din perspectiva educaţională; astfel toleranța în sine devine o virtute, o dimenisune morală a reflectării următoare: în măsura în care dorim ca ceilalți să ne trateze decent, e oportun ca şi noi să-i tratăm pe ei decent; în acelaşi sens intoleranța va genera resentimente, prejudecăți și temeri care, ulterior o să conducă la o divizare importantă între oameni, ceea ce va face tot ma dificilă trăirea în armonie, bazată pe respectul și recunoașterea celuilalt.

Un pas important către toleranță este recunoașterea individualității celuilalt. Chiar şi când ne deranjează un anumit comportament, simplul exerciţiu de a căuta să înțelegem și explicăm contextul celuilalt, ne va elibera de frustrarea şi sentimentele neplăcute pe care le-am trăi în contextul confruntării directe cu acel comportament. Când suntem toleranți cu cei din jurul nostru, ne consolidăm propria stare de sănătate mentală. Din acest punct de vedere, practicarea toleranței este, în esenţă, o formă de relaționare cu noi înșine mai presus de relaționarea cu persoanele din jurul nostru.

„Numai legile nu pot asigura libertatea expresiei; pentru ca fiecare om să-şi spună părerile fără a fi pedepsit trebuie să existe un spirit al toleranţei în întreaga populaţie.” Albert Einstein