0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

Beneficiile lecturii

Săptămâna trecută am sărbătorit cu bucurie a treia manifestare a zilei naționale a lecturii. Și, în esența acestei manifestări atât de calde pentru mine (v-am spus oare cât de mult îmi place să citesc?!) vreau să vorbim puțin despre beneficiile conexe actului de lectură.

Lectura implică o integrare complexă a proceselor senzoriale și a funcțiilor cognitive superioare. Cu ajutorul tehnologiilor precum imagistica prin rezonanță magnetică funcțională s-a putut observa activitatea cerebrală în timpul lecturii și, astfel, să se înțeleagă mai bine rețelele neuronale implicate în această activitate.

Câteva dintre zonele cheie ale creierului care sunt implicate în procesul de lectură sunt

  1. cortexul vizual e implicat în procesarea informațiilor vizuale prin recunoașterea literelor, cuvintelor și a oricăror altor elemente vizuale.
  2. cortexul temporal are funcții importante în procesarea limbajului; în timpul lecturii aici are loc recunoașterea cuvintelor, înțelegerea semnificațiilor și asocierea cuvintelor cu amintiri sau cunoștințe anterioare.
  3. cortexul frontal este responsabil pentru funcțiile executive, cum ar fi luarea deciziilor, planificarea și gestionarea resurselor cognitive; în timpul lecturii, cortexul frontal este activat în evaluarea critică a informațiilor.
  4. Girusul Cingulat. Această regiune este implicată în controlul atenției și monitorizarea proceselor cognitive, iar în timpul lecturii, se activează pentru a menține atenția asupra textului și pentru a gestiona distragerile.

Și totuși, dincolo de limbajul și explicațiile atât de tehnice, ce facilitează procesul de lectură prin activarea atât de amplă a creierului?!

Lectura stimulează gândirea critică, imaginația și rezolvarea problemelor. Cititul constant poate contribui la dezvoltarea abilităților cognitive, cum ar fi concentrarea, memoria și capacitatea de a face conexiuni între informații. Prin expunerea la cuvinte noi și contexte diferite, lectura contribuie la îmbogățirea vocabularului. Expunere diversificată la diferite stiluri și forme de scris ajută oamenii să își dezvolte abilități conexe de comunicare și exprimare. Lectura stimulează imaginația și creativitatea, oferind o experiență mentală amplă și diversă, iar contactul cu experiențele personajelor le permite cititorilor să dezvolte empatie și să înțeleagă mai bine perspectivele diferite.

Astfel, dincolo de reducerea stresului și relaxare, lectura constituie un instrument puternic pentru autodezvoltare și învățare continuă.

La mulți ani în lectură!

Roluri

Întâlnesc, atât în cabinet, cât și în afara lui, nedumeriri, controverse sau chiar supărări legate de faptul că cineva nu se poartă într-un mod constant într-un anumit fel. ”Adi! Acel om parcă joacă teatru, și își tot exersează un anumit fel și mod de a fi…” (mersi Laura pentru această confidență!).

William Shakespeare spunea că ”toată lumea este o scenă și toți bărbații și femeile sunt jucători de roluri”. Nimic mai adevărat! Crescut profesional în spiritul psihoterapiei create de celebru psihiatru, psiholog și psihoterapeut J. L Moreno, susțin și eu că fiecare dintre noi dezvoltă un comportament puternic influențat de foarte mulți stimuli externi: conjunctură socială, experiențe personale, factori socio-economici, stres, reacții somatice, nivelurile de așteptare, structura de confort biologic etc. Un comportament poate fi identificat astfel cu un rol, care este o sinteză de experienţe personale, sociale şi culturale, fiecare din noi exersând permanent un larg evantai de roluri.

  • roluri de gen: bărbat, femeie
  • roluri sociologice: mamă sau tată, fiu, soră, soț, prieten, partener etc
  • roluri profesionale: profesor, instalator, șofer de taxi etc
  • roluri comportamentale: curios, circumspect, curajos, fanatic etc
  • roluri organizatorice: șef, elev, coleg, adversar etc
  • roluri contextuale: pieton, client, jurat, activist etc.
  • roluri fiziologice: flămând, nedormit, suferind etc.

După cum se poate ușor observa anumite astfel de roluri se pot intersecta din prisma mai multor criterii, fiecare combinație declanșând un stil propriu și personal de acțiune. Rolurile nu numai că (ne) stabilesc un plan pentru a ghida comportamentul, ci și definesc obiectivele de urmărit, sarcinile de îndeplinit și/sau modul de realizare pentru un anumit scenariu. Specialiștii cred că prin înțelegerea rolurilor se poate prezice comportamentul: dacă înțelegem caracteristicile personale ale unui anumit rol (cum ar fi tată, comerciant, lacom), putem prezice o mare parte din comportamentul acelui om în acele roluri. Dar oricât de bine am putea preconiza sau estima un astfel de rol, cred că nu trebuie să ne sperie sau să ne bulverseze observația că nu întotdeauna alții (dar și noi) ne comportăm atât de diferit în anumite situații, oarecum identice.

Pentru a ne bucura de experiențe sociale plăcute, am putea încerca să înțelegem / să asumăm / să respectăm rolurile… (persoanale și ale celorlalți). Așa ne vom crea un cadru util pentru a cuprinde comportamentele, gândurile și atitudinile, indiferent dacă ne sunt sau nu confortabile.

Gânduri intruzive

Mă întâlnesc destul de des (clar că datorită profesiei mele de psihoterapeut) cu persoane care sunt măcinate de tot felul de autointerogații fără un răspuns evident: Dacă acasă se întâmplă ceva rău în timp ce sunt plecat? / Oare prietenii mei mă plac cu adevărat sau doar se prefac că îmi sunt alături? / Am făcut rău altora fără să îmi dau seama? / Nu cumva am o boală gravă și nu știu încă?!

Acest tip de întrebări sunt denumite de specialiști ca și gândurile intruzive și sunt definite simplu ca niște gânduri neplăcute, persistente și involuntare care pot apărea în mintea unei persoane. Ele sunt deosebit de deranjante și pot provoca anxietate sau disconfort emoțional.

Bineînțeles că sunt întrebat și de cum am putea scăpa de aceste iritații negative, cu atât mai mult cu cât se dovedesc de regulă foarte greu de controlat.

Cea mai intuitivă metodă de a scăpa de aceste gânduri intruzive este încercarea de a le suprima ”aruncându-le” din mintea noastră. Dar nu prea funcționează această metodă. Și, în plus, pot spune că nu există niște rețete magice prin care am putea să ne apărăm. Ce propun eu în cadrul ședințelor de psihoterapie sunt la nivel de exerciții personale individualizate de o sumedenoie de contexte specifice fiecărui om:

– distragerea atenției prin focusarea de a ne gândi la altceva sau de a deschide o discuție cu o persoană dragă (decât să ne ”lăsăm” mintea să rătăcească, mai ne concentrăm, să zicem, pe o anumită piesă muzicală, un program TV sau o discuție)

– ”planificarea” gândurilor intruzive (unii cercetători au cerut celor cu gânduri intruzive persistente să-și amâne îngrijorarea cu o perioadă de 30 – 60 de minute sau alte termene temporare; prin temporizarea îngrijorărilor ne putem ușura mintea pentru anumite perioade)

– încercarea de a accepta și asuma aceste gânduri nedorite, mai degrabă decât a ne lupta cu ele, poate fi o soluție benefică, în anumite situații când, cu ajutorul mediatației sau a unei afirmații de Sine, putem să le reducem intensitatea sau chiar impactul.

Societate versus reguli

În ultima perioadă de timp asistăm la numeroase mișcări sociale determinate de situații politice, economice, culturale, religioase etc. Aproape toate prezintă pe lângă anumite cereri și solicitări, aspecte de revoltă și chiar agresivitate, culminând, uneori, cu instigări sau ”chemări” la violență, distrugere, debandadă… plus anularea, nerespectarea sau renunțarea la reguli. Unii se declară astfel anarhiști, alții ”libertarieni” sau ”suveraniști”. În nici un caz nu e treaba mea de a comenta legitimitatea unor astfel de mișcări sau de libertatea susținerii unor astfel de demersuri. Dar, pe baza extremismului crescut și susținut de unele astfel de mișcări, vreau să încerc să răspund la niște întrebări destul de simple: ”poate exista o societate fără un sistem de reguli?” sau ”există oare societăți cu reguli unanim acceptate?”

Având în vedere că regulile / normele / legile pot fi percepute destul de des ca restrictive, ideea unei societăți fără reguli poate părea extrem de atractivă. Cu toate acestea, în practică, o societate fără astfel de instrumente ar avea numeroase provocări, bazate pe lipsă de structură și coeziune socială. Absența unui set de norme conduce, fără excepție, la conflicte, comportamente abuzive, exploatare și lipsa valorii privind un individ, o comunitate sau societate. Chiar și în societățile primitive sau tribale, există reguli și norme (poate în forme nescrise) care guvernează comportamentul membrilor comunității.

Pe de altă parte, este extrem de rar să identificăm societăți cu reguli unanim acceptate. Poate doar anumite societăți mici de tip comunități (preponderent religioase). Dar și aici nu va exista o unanimitate absolută. Tocmai pentru că oamenii au diverse perspective, viziuni, nevoi, valori sau interese.

Societățile cu un grad mai mare de consens în ceea ce privește regulile sau valorile fundamentale de guvernare și trai, se bazează pe factori precum educație, istorie comună, cultură, valori etice general împărtășite. Tocmai respectarea și asumarea acestor factori emerge în structurarea de reguli, norme, legi care reflectă valorile și interesele comune ale unei societăți. Fie că ne plac sau nu în mod individual.

O limită a cunoașterii

Am citit, recent, despre un studiu a unei echipe de cercetători din Danemarca și SUA care intenționează să lanseze o aplicație revoluționară care poate estima durata de viață a unei persoane. Aplicația, care se folosește de inteligența artificială, va estima acest aspect pe baza unor aspecte relevante despre acea persoană și micro-univesul acesteia (istoricul medical individual, modul de viață, nivelul de educație, veniturile, starea de sănătate a mediului etc).

Reacția mea imediată a fost de maximă mirare și stupoare. Dincolo de explicația că asumarea și cunoașterea faptului că timpul este limitat poate stimula oamenii să trăiască mai conștient și să-și urmărească să-și atingă obiectivele importante, această aplicație îmi pare a fi nepotrivită și chiar periculoasă.

Din punctul meu de vedere ca psiholog – psihoterapeut, cunoașterea datei morții (chiar și ca informație estimativă) va putea genera anxietate și stres crescut, afectând substanțial calitatea vieții unei persoane. În plus, atunci când oamenii se preocupă de ideea, teama sau momentul morții, pot pierde din vedere exact importanța vieții prezentului și pot neglija relațiile și experiențele de zi cu zi.

Accept și înțeleg că alegerea de a cunoaște sau nu data estimativă a morții personale este extrem de subiectivă și depinde de valori, credințe și preferințe individuale, dar am rezerve serioase privind oportunitatea de a transfoma dilema destinului într-o predicție accesibilă oricui / oricând.

Ziua culturii

De peste un deceniu, România marchează anual Ziua Culturii Naționale în fiecare 15 ianuarie, data de naștere a incomensurabilului poet național Mihai Eminescu. Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene (de exemplu în Spania, Ziua Culturii este corelată cu biografia lui Miguel de Cervantes), cu acest prilej fiind omagiaţi importanţi oameni de cultură, reprezentativi pentru fiecare stat în parte.

Asumarea valorilor noastre culturale ne oferă o perspectivă simbolică (chiar spirituală) despre cine şi ce suntem pentru că prin aceste valori ne consolidăm coerența și coeziunea socială, dar și contribuim la păstrarea și promovarea identității culturale.

Într-un mediu cultural din ce în ce mai globalizat (și poate și distorsionat) de multitudinea de rețele sociale, valorile culturale naționale pot servi ca elemente distinctive care ne definesc…

La culți ani, România!

Cum a fost pe vremea comunismului? cum era când erai tu copil… e mai bine acum?!

Reperul de psiho…

Nu sunt rare situațiile în care fiul meu sau alți adolescenți cu care intru într-o discuție să mă întrebe: ”cum a fost pe vremea comunismului? cum era când erai tu copil… e mai bine acum?!”. Și, deși de fiecare dată încerc să răspund cât mai concret, astăzi vreau să încerc să dau un răspuns mai general. De ce astăzi? Pentru că, potrivit unui studiu INSCOP aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România.

Decembrie 1989 surprinde România într-o perioadă de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate pentru îndepărtarea regimului comunist condus de unul dintre cei mai opresivi dictatori ai acelor vremuri. România se remarcă prin faptul că, spre deosebire de toate celelalte state est-europene, care trecuseră în mod relativ pașnic la o structură democrată, trece printr-o revoluție violentă cu foarte multe pierderi de vieți.

Remus Ştefureac, director INSCOP Research, explică „…este şocant ca aproape jumătate dintre români să declare că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România şi tot aproape jumătate să declare că în perioada comunistă se trăia mai bine decât în prezent. Realitatea obiectivă şi absolut toate datele arată clar că nivelul de trai de astăzi, avuţia naţională, drepturile şi libertăţile sunt net superioare situaţiei de dinainte de 1989. Cu toate acestea, percepţia publică este alta, existând însă nişte explicaţii, unele parţial obiective, altele parţial subiective, care alimentează acest sentiment acut de nostalgie. Printre acestea se numără: nemulţumirea puternică a populaţiei faţă de prezentul marcat de crizele succesive din ultimii ani, inflaţia sau nivelul de trai, distribuţia inegală a avuţiei naţionale, diferenţele dintre categoriile afectate de sărăcie şi populaţia care are venituri medii-mari, nostalgia populaţiei faţă de perioada tinereţii proprii, etc”.

Adevărul estă că o percepție colectivă se formează nu nepărat pe un adevăr verificabil și susținut de cifre sau statistici ci pe numeroase sentimente subiective. În decembrie 1989, România a trăit această complicată ecuație: sistem rigid, opresor, dictatorial versus revoluția de răsturnare forțată a ordinii politice și sociale. Și chiar dacă euforia și extazul acelor masive schimbări prevesteau un parcurs strălucitor, în timp am constatat că acea Revoluție nu a reușit să genereze decât cu mari dificultăți redimensionarea valorică a țării noastre. Altfel spus ecuația ”evoluție înseamnă revoluție” (schimbare) nu are setate niște repere clare de timp și obiectivitate. Evoluția (revoluția) ne pune să ne confruntăm cu tot felul de forme de insatisfacții, disconfort, stări alterate de bine sau izolare. Dar doar în momentul în care suntem deschiși la nou, la învățare, la adaptare, la schimbare, evităm să cădem în capacana de a nega prezentul și viitorul.

Da! din anumite puncte de vedere anii comunismului au reprezentat și valențe pozitive, dar în special prin prisma personală – individuală a celor care am trăit acele timpuri. Dacă avem curaj să ne uităm la structura macro: la starea generală socială, economică, educațională sau, pur și simplu, umană a societății actuale nu putem spune decât că, dincolo de dificultățile și provocările cotidiene, clar, trăim o periodă mult mai bună decât atunci… sau cel puțin așa văd eu!

Cum putem să îi facem pe tineri să citească?

”Măi Adi, ai văzut și tu rezultatele la testele acelea PISA… oare cum putem să îi facem pe tineri să citească? așa cum citeam noi… hai că ai scris și tu o carte; crezi că o să te citească tinerii?” ( IT-ist de aproape 50 de ani).

Evaluarea Internațională a Elevilor (testele PISA) evaluează competențele la matematică, lectură și științe ale elevilor de 15 ani, monitorizând periodic capacitatea elevilor de a rezolva probleme practice, de a gândi critic, de a înțelege un text scris și de a comunica cât mai eficient. Da! Și în acest an rezultatele obținute pe populația de tineri ai României au fost la nivel critic. De exemplu, aproximativ 42% dintre elevii din România nu pot identifica ideea principală dintr-un text de lungime moderată sau nu pot găsi informații bazate pe criterii explicite. Și da! Acest lucru se poate datora și lipsei tot mai acute a interesului pentru lectură. Potrivit unui studiu Eurostat, românii citesc mai puțin de 5 minute pe zi, iar 35% dintre cetățeni recunosc că nu au citit niciodată vreo carte…?!

Revenind la întrebare (mersi Adi!), promovarea obiceiului lecturii în rândul tinerilor poate fi o provocare foarte mare dar care ar putea fi abordată într-un mod creativ prin studierea intereselor și preferințelor specifice ale tinerilor și adaptarea unor strategii educaționale la acestea. Bombastic…nu? Practic? Aș încerca (și exersez oarecum aceste practici atât în cabinetul de psihologie cât și în viața privată) așa:

  1. Alegere de lecturi potrivite: fie că sunt romane, cărți de non-ficțiune, biografii, cărți de tip ”știați că?” sau benzi desenate, alegerea materialului potrivit este esențial pentru a atrage un cititor;
  2. Exemplu personal: încerc să ofer prin exemplul personal cât de valoroasă, reconfortantă, bogată sau împlinitoare este lectura.
  3. Integrarea lecturii în orice activitate de rutină: a integra lectura în alte activități (cu preponderență în interesele și preferințele tinerilor – jocuri, device-uri, internet, tehnologie) poate să-i ajute pe tineri să adere la acest comportament; apropo! există chiar un nou termen literația care definește exact abilitatea de a identifica, înţelege, interpreta, crea și comunica, folosind materiale scrise, audio și digitale în orice context
  4. Diversitate în structura materialelor: pe lângă cărți tradiționale, tinerii pot fi atrași spre lectură prin reviste, articole online, cărți audio sau cărți electronice.
  5. Scoaterea solitudinii din lectură: organizarea și/sau participarea la cluburi de lectură, proiecte de lectură colective, procese literare, transcrierea unor lecturi în scenarii video sau scenice, etc pot crea sentimente de comunitate și apartenență prin lectură. (mersi #clubdecarte pentru aceste sentimente)

Pe de altă parte, în cadrul unor contexte mai formale (instituționale) aș propune crearea de cât mai multe spații și contexte favorabile lecturii: concursuri cu premii, evenimente culturale, program de lectură, ateliere de scris, întâlniri cu scriitori și edituri, programe de literație…

Cât de greșit e că nu prea mă regăsesc în chestia asta: iubesc România?

Reperul de psiho…

”Adrian, cât de greșit e că nu prea mă regăsesc în chestia asta: iubesc România? Aud și la părinți și la școală că e ceva firesc sau chiar aproape obligatoriu, dar eu fac doar formal această declarație…”. Deși acest punct de vedere mi-a fost semnalat atât de clar de un singur adolescent de 13 ani, totuși, în cadrul activității mele profesionale (și nu numai) intuiesc multe voci similare. Cu atât mai mult cu cât te iubesc, România! o regăsim și la adulți cu preponderență în preajma zilei naționale. Și poate încă la o manifestare, două… sau în preajma alegerilor…

Dacă ne uităm la realitatea societății noastre identificăm că ne-am îndepărtat atât de mult de dictatul latin amor patriae, nostra lex (dragostea de țară este legea nostră). Dar acest lucru nu îl văd neapărat ca un lucru greșit. Pentru că o țară reprezintă atât de multe variabile în afară de o anumită suprafață delimitată prin niște granițe: steag, stemă, monedă, limbă, statut politic, situație economică, populație, organizare, lege, tradiții, cultură, istorie, folclor, oameni… A spune că-ți iubești țara, poate presupune anumite contradicții sau paradoxuri între toate aceste variabile și propriile sisteme valorice ale fiecăruia. Există anumite accepțiuni care definesc patriotismul ca faptul de a-ți iubi și susține țara indiferent de starea sau evoluția ei, iar cetățenii nu ar trebui să critice sau să încerce să schimbe ceva atât de amplu, precum o țară… Din punctul meu de vedere, acest deziderat e forțat: a-ți iubi țara (sau pe oricine altcineva) nu înseamnă a nu critica sau a fi în totalitate de acord cu toate exprimările sale.

A pune la îndoială, a critica sau a judeca modul în care se prezintă țara ta, poate fi interpretat chiar ca un mod de atașament și dragoste prin faptul că îți dorești să o dezvolți sau îmbunătățești. Dacă ne iubim țara cu adevărat, ne dăm seama că ea nu este perfectă, dar există multiple feluri de a o susține în dezvoltarea ei.

Iar pentru a ajunge la nivelul în care să putem spune cu adevărat Iubesc România sau la stadiul în care și copiii și adolescenții noștri să își asume acest sentiment, putem începe să cunoaștem cât mai în detaliu și să descoperim lucrurile, oamenii, locurile, mâncărurile, tradițiile, produsele, istoriile, artele sau acele aspecte prin care suntem legați de țara noastră! Puțin câte puțin…pentru ca la un moment dat să putem integra toate acestea într-o emoție a-tot-cuprinzătoare.

La mulți ani, români! Să crești mare, România!

Recunoștință

”- Adi, ce simți acum, după ce ți-ai văzut materializat visul de a scrie o carte?

– Cred că cel mai puternic sentiment este: recunoștință…

– Recunoștință?! Dar ce este recunoștința?” (mulțumesc Bogdan – 15 ani, pentru întrebare!)

Încă din frageda copilărie, părinții transmit un set de reguli destul de stricte și neînțelese de copii: ”spune te rog și mulțumesc”. Și, deși poate nu înțelegem de ce trebuie să facem acest lucru, ne obișnuim cu aceste ritualuri comportamentale de recunoștință și apreciere față de cei din jurul nostru.

Paradoxal sau nu, (nu e prima dată când se întâmplă un astfel de fenomen de coincidență!), cercetătorii în neuroștiințe demonstrează că astfel de obiceiuri sau cutume culturale sunt chiar foarte importante și benefice pentru noi.

În 2015, psihologii Robert Emmons și Michael McCullough au dat publicității un studiu privind impactul asupra trioului corp-minte-suflet al comportamentului practicării recunoștinței. Studiul s-a bazat pe analiza unor două categorii de repondenți: unii au ținut un jurnal în care își notau lucrurile pentru care au fost recunoscători într-o anumită perioadă de timp, iar alții au notificat în jurnal lucrurile iritante și frustrante trăite. Studiul a avut o durată de zece săptămâni, timp în care participanții au fost și monitorizați privind starea lor fizică și emoțională.

Acest studiu a demarat apoi alte cercetări, tocmai pentru că rezultatele lui au evidențiat clar că persoanele cu grad asumat de recunoștință au raportat stări de pozitivism, încredere și optimism, față de cei focusați pe urmărirea disconfortului personal, care au semnalat stări de oboseală, plictiseală, frustrare și negativism. Acele cercetări ulterioare au reflectat că un spirit de recunoștință poate îmbunătăți considerabil inclusiv calitatea somnului și reduce semnificativ nivelul de stres, recunoștința fiind direct implicată în declanșarea dopaminei (unul dintre cei mai importanți hormoni ai plăcerii și stării de bine).

Părerea mea?! Recunoștința este și o forma de a dărui înapoi, din ceea ce am primit la rândul meu: atenție, ajutor, îndrumare, emoție, susținere și încurajări. Aceasta ajută la medierea relațiilor cu ceilalți, structurarea unui mod de viață mai pozitiv, reducerea stresului și creșterea nivelului de fericire.