0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

Oare sunt destul de bun?

Săptămâna trecută am creionat importanţa mecanismului de decizie în asumarea schimbărilor, şi, implict a dezvoltării în vieţile noastre. În prezentarea acestui fapt am menţionat şi un citat al lui Irvin Yalom (celebru psiholog, psihoterapeut și scriitor) care sublinia că “deciziile sunt atât de dificile pentru că pentru fiecare da trebuie să existe un nu… şi, a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Referitor la acestă perspectivă am fost abordat de câţiva cititori, care mi-au semnalat o piedică suplimentară, pe care o resimt în acest dificil proces de a alege. Astăzi, pagina Dicţionarului de fericire1 se focusează pe un termen neologic, care încă nu apare în dicţionarele uzuale româneşti, ci doar în cele de specialitate.

Atelofobia = (subst.) 1. tulburare de natură psihologică specifică printr-o trăire intensă de teamă faţă de posibile imperfecțiuni în domeniile proprii de acţiune.

Toată această complexă definiţie (din literatura de specialitate psihiatrică), în limbaj comun s-ar rezuma la teama de a nu fi bun. Sau frica de a nu fi suficient de bun.

În ultimul timp, destul de des, ne confruntăm cu situaţii în care trăim cu convingerea că un anumit domeniu din viaţa noastră (personală, profesională, socială etc), sau ceea ce facem în acel domeniu, „nu este bine”. Uneori, poate chiar simţim că nimic din ceea ce facem sau cum suntem nu e conform cu nevoile celorlalţi sau chiar cu propriile aşteptări. Acest tip de sentimente ne „proclamă” că trebuie să muncim ceva mai mult, mai des, mai tare, mai altfel, ca să merităm aprecierea celor din jur sau liniştea interioară. Pentru majoritatea oamenilor, acest tip de trăire trece relativ rapid și nu afectează neapărat viața de zi cu zi. Dar pentru alții, teama de imperfecțiune se transformă într-o formă de spaimă recurentă: atelofobie.

Întrebarea reflexivă „dacă suntem / nu suntem suficient de buni” este înrădăcinată în fiecare dintre noi, chiar și în aceia dintre noi care sunt încrezători și au o stima de sine ridicată. Iar explicaţia oferită de antropologi (specializaţi pe studiul evoluţiei umanităţii) este faptul că teama sau premoniţia că „nu sunt suficient de bun”, atrage scenarii apocaliptice de genul: voi fi dat afară din familie / grup / comunitate, și voi fi singur, și, în esență, nu o să mă descurc prea bine şi chiar probabil o să mor.

Este evident că în prezent, acest tip de scenariu este aberant şi nu este ceea ce credem în totalitate, dar creierul nostru (zona numită creierul reptilian – este o parte a creierului responsabilă de funcțiile fiziologice de bază printre care respirația, ritmul inimii, presiunea sângelui dar şi cu gestionarea situațiilor amenințătoare, de supraviețuire) încearcă să ne țină în viață și analizează uneori extrem de primitiv orice astfel de posibilă ameninţare. Ca atare, am putea spune că „nu sunt suficient de bun” nu este o credinţă personală şi individuală. Pentru că noi toți o avem. Este ca o setare implicită din mintea noastră, dar interpretată atât de diferit de fiecare dintre noi.

Atelofobia (frica de a nu fi destul de bun) și perfecționismul sunt diferite. Perfecționismul este o trăsătură de personalitate, care va determina anumite standarde comportamentale înalte și motiva acţiuni de a atinge idealul. Atelofobia este o teamă de erori şi imperfecţiuni comportamentale, care va determina blocaje de acţiune sau evitări de contexte în care se întrevăd multiple moduri de a greși. Această frică poate afecta orice aspect al vieții: de la școală și muncă până la viața de familie și situații sociale sau relaţionale.

Cei care suferă de atelofobie aspiră să-și corecteze defectele și să ajungă la aprobarea anumitor persoane importante pentru ele, deşi aceste persoane le conferă, de regulă, un bun climat de acceptare şi toleranţă. Totodată persoanele care au sentimentul că nu sunt suficient de bune se simt des la limită, asumându-şi presiunea de atingere a perfecțiunii. Acest fapt determină un grad ridicat de excitabilitate emoţională, care se va manifesta şi în insomnii sau în incapacitatea de a se relaxa. Dezamăgirile (de fapt autodezamăgirile) repetate vor induce o tot mai acută tendință spre pesimism.

Ce putem face în astfel de situaţii în care frica de a nu fi corespunzători / buni / potriviţi ne întunecă modalitatea de a acţiona sau relaţiona? În cabinetul meu de psihoterapie subliniez următorul aspect: Frica noastră de a nu fi suficient de buni nu înseamnă că de fapt nu suntem suficient de buni. Cel mai probabil trăim această frică pentru că generalizăm anumite sentimente de îndoială și autocritică din cauza experiențelor pe care le-am trăit. Sau pentru că ne comparăm cu anumite modele (mai mult sau mai puţin realiste). Sau pentru că ne este frică să părăsim zona de confort, iar a nu fi suficient de bun este o scuză vicleană pentru a evita acțiunea. Sau pentru că presiunile externe din partea societății ne creează impresia de inadecvat (publicitatea folosește frecvent inadecvarea ca o modalitate de a vinde produse; multe reclame la produse de înfrumusețare induc ideea că avem nevoie de aceste produse sau servicii pentru a fi conformi).

Primul pas spre îndepărtarea de acest model de gândire este conştientizarea comportamentului distructiv pe care îl avem faţă de noi înşine. Nu excludem faptul că putem avea anumite experienţe negative în viaţa noastră. Dar putem stopa generalizările acestor experienţe.

Combaterea tendinței de a reaminti performanțe negative necesită schimbarea gândirii. Ori de câte ori începem să ne amintim un moment în care am eșuat, putem face o pauză pentru a ne aminti succesele anterioare.

Pentru a ne găsi liniştea în căutarea lui ”dacă suntem buni”, ideal este să nu ne mai comparăm cu ceialți sau cu anumite standarde ale societății. Încercarea de a ne ridica la anumite standarde (nerealiste sau incomplet înţelese) nu face decât să ne întărească sentimentele de a nu fi „suficient de buni”. În plus, respingând ideea că cei din jur ne judecă, nemaicăutând aprobarea externă sau evitând ideea că doar noi ne confruntăm cu anumite dileme legate de perfecţiunea noastră, putem să ne focusăm pe a trăi satisfacţia de a fi noi înşine, cu reuşite, dar şi cu eşecuri, cu lucruri bune dar şi mai puţin bune.

Suntem suficienţi așa cum suntem! Chiar şi când vrem să ne schimbăm sau ne temem, e important să ne acordăm încredere şi iubire. Pentru că merităm!

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Deciziile din fața noastră

Am povestit, de curând, cum intrarea într-un nou an ne determină deseori, într-un ritual cultural, structurarea unor obiective pentru viitor şi stabilirea unor aşteptări. Specificam cum așteptările ne ajută să ne pregătim mental pentru viitor, şi, subliniam cum realismul acestora ne susţine să ne bucurăm atât de reuşite cât şi de drumul parcurs spre îndeplinire. Câţiva oameni m-au întrebat ce e de făcut când aşteptările le avem setate, dar procesul de a hotărî cum să le atingem e dificil. Astăzi, în dicţionarul de fericire1 încercăm să reliefăm o pagină de posibil ajutor.

Decizie = (subst.) 1. Hotărâre luată în urma examinării unei situații. 2. Soluție adoptată pentru o problemă. 3. Alegere între două sau mai multe soluții. (dexonline.ro)

Cu ce vrem să ne îmbrăcăm astăzi? Ceai sau cafea la micul dejun? La ce oră să propunem întâlnirea cu prietenii? La ce facultate să mă înscriu? În vacanţă să mergem cu maşina personală sau cu avionul? Câți copii vrei să ai? Cu cine să votăm?! Adevărul este că ne confruntăm cu o multitudine mare de decizii care, zi de zi, ne oferă perspective privind un potenţial parcurs de atingere a unui obiectiv, de traversare a unei perioade, de testare a unor posibilităţi, de ghidare a unei etape de dezvoltare, de evaluarea cine / ce / cum suntem etc.

Luarea deciziilor se aseamănă cu un complex şi intens act de evaluare între mai multe alternative și alegerea celei mai susceptibile de a atinge unul sau mai multe obiective personale. Automat în acest proces evaluativ suntem influenţaţi de rațiune, părtiniri, opinii (personale şi/sau externe), credinţe, emoții, amintiri, modele culturale sau experienţe. Şi în toată această imensă ecuaţie, asumându-ne spiritul de liber-arbitru, încercăm constant să identificăm beneficiile și costurile deciziilor noastre, pentru a ne bucura de consecințe (sau a ne adapta la ele). Conform perspectivei filosofului grec Platon despre emoție și rațiune, asemănaţi de el ca doi cai care ne trag în direcții opuse, multe modele explicative ale procesului decizional susțin antagonismul dintre rațiune și emoție. Luarea deciziilor este percepută ca o competiție între un sistem emoțional care este automat, dar predispus la eroare și un sistem rațional mult mai lent, dar înţelept.

Când ne confruntăm cu unele decizii, s-ar putea să fim tentaţi să aruncăm moneda în sus, să lăsăm hazardul să acționeze. Şi, într-adevăr, pentru deciziile relativ minore pe care le luăm în fiecare zi, apelarea la „întâmplare” nu ar fi o abordare atât de defectuoasă. Însă, pentru cele mai multe cazuri, deciziile importante, necesită mai mult timp, cercetare, efort și energie mentală pentru a ajunge la o concluzie corectă. În aceste cazuri, urmărim o anumită strategie sau o serie de planuri tactice pentru asumarea unui rezultat. Aproximativ acelaşi lucru se întâmplă când suntem supuşi unei situaţii familiare, deciziile fiind rapide (pe baza unor experienţe asemănătoare). Pe de altă parte, atunci când ne confruntăm cu o situație nouă, avem nevoie de timp pentru a cântări beneficiile și riscurile potențiale oricărei decizii.

Factorii care îngreunează sau limitează capacitatea de a lua decizii, se referă la informații lacunare sau prost înţelese, termene limită presante și resurse fizice sau emoționale limitate. Paradoxal este faptul că şi surplusul de informaţii şi date analizate împiedică în mod consistent procesul de luare a deciziilor. Specialiștii definesc aceste situații ca fiind o paralizie decizională (sau paralizie de analiză), şi se referă la două mari situaţii: cineva nu este în măsură să ia o decizie, deoarece se blochează în analiza de noi și noi informații, sau din tendința de a suprasecuriza situația personală, se refuză procesul de decizie pentru a se elimina orice incertitudine viitoare…

Irvin Yalom (celebru psiholog, psihoterapeut și scriitor) subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nu… a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Iar în plus, ”orice decizie ne pune față în față cu izolarea supremă… o decizie este un act solitar, intim” care poate împovăra într-atât de mult încât să recurgem la nevoia ca altcineva să ia o decizie pentru noi înșine.

Specialiştii în ştiinţele sociale au structurat câteva modele de luare a deciziilor tocmai pentru a ajuta oamenii să facă alegerile cele mai potrivite pentru ei, luând în considerare alternativele posibile, beneficiile și costurile aferente sau timpul decizional necesar. Câteva dintre cele mai cunoscute astfel de modele sunt:

– modelul cu o singură caracteristică, după cum îi arată şi numele, se bazează pe o variabilă unică analizată; de exemplu, confruntaţi cu o mare varietate de opțiuni la magazin, decidem să achiziţionăm un şampon doar din perspectiva variabilei de preţ, ignorând parfumul, firma, culoarea sau reclama.

– modelul caracteristicilor aditive presupune luarea în considerare a tuturorilor valorilor importante și evaluarea sistematică a opțiunilor fiecărei aceste variabile; de exemplu suntem interesaţi să cumpărăm o tabletă; creăm o listă de caracteristici importante pe care le vrem la tabletă şi, apoi, evaluăm fiecare caracteristică pe o scală de -5 la +5; la final alegem tableta cu „scorul” cel mai mare.

– modelul eliminării se sprijină pe identificarea unor variabile obligatorii şi eliminarea tuturor celor care nu le îndeplinesc; ulterior procesul se repetă pe alte variabile; de exemplu vreţi să cumpăraţi un apartament; variabila iniţială e locaţia într-un anumit oraş; tot ce nu respectă această variabilă e eliminat; criteriul următor e etajul la care să fie amplasat; orice apartament care nu respectă acest criteriu e scos din opţiuni indiferent de alte variabile…până când ajungeți în cele din urmă la o singură alternativă.

Din perspectiva personală şi profesională evit să recomand un model decizional luând în considerare factorii atât de dinamici şi subiectivi în orice astfel de proces. În plus, subliniez că cel mai des nu există o decizie „corectă”. Pentru că atât de rar putem clar evalua „cum ar fi fost dacă nu…”. Chiar şi atunci când decizia nu este chiar optimă, ne expunem unui proces adaptativ, care desigur, poate să ne conducă spre un parcurs, pe care nici nu l-am previzionat. Contează pe ce drum apucăm la un moment dat, dar ceea ce contează şi mai mult este să parcurgem drumul.

Doar eu, prin deciziile mele, pot provoca schimbarea pe care mi-o doresc şi, clar, nu pot progresa fără a lua decizii.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Cultura

De 12 ani, România marchează anual Ziua Culturii Naționale în fiecare 15 ianuarie, data de naștere a incomensurabilului poet național Mihai Eminescu. Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene (de exemplu în Spania, Ziua Culturii este corelată cu biografia lui Miguel de Cervantes), cu acest prilej fiind omagiaţi importanţi oameni de cultură, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. Ca un mic omagiu adus acestor manifestări, pagina de astăzi a Dicţionarului de fericire vizează exact conceptul fundamental al fiecărei societăţi.

Cultura = (subst.) 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. 2. Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii / totalitatea acestor cunoștințe / nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. 3. Totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunități omenești din trecut. 4. Ansamblu de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educație. (dexonline.ro)

Cultura reprezintă un concept extrem de larg care se referă focusat la obiceiurile, valorile, credințele și practicile unui grup de oameni şi încorporează roluri familiale, ritualuri, stiluri de comunicare, exprimare emoțională, interacțiuni sociale sau orice comportament învățat. Cultura se referă, de asemenea, la stilul de viață comun al unei colectivităţi care include norme sociale, reguli, credințe și valori, de regulă, transmise de-a lungul generațiilor.

Când ne concentrăm asupra semnificației culturii, ne gândim în primul rând la diversitatea limbilor, vestimentaţiei, ritualurilor sociale sau a mâncărurilor din societatea noastră multiculturală, deoarece acele aspecte ale culturii sunt cele mai vizibile și mai ușor de observat. Conceptul de cultură se referă la mult mai mult decât această perspectivă. Foarte mulţi psihologi susţin faptul că tiparele noastre comportamentale, sistemele de credințe şi valori, principiile și modurile de viață sunt derivate directe ale culturii. Şi dacă e greu de înţeles acest principiu, încerc să explic pe scurt cele mai vizibile componente psihologice direct influenţate de cultură:

– cultura noastră determină o dinamică specifică a structurii de gândire prin influențarea directă a percepțiilor personale: modul în care percepem lucrurile este în mare măsură afectat de abilitățile noastre de judecată, atitudinea și emoțiile noastre, dar şi de noțiunile preconcepute; aceste noţiuni preconcepute ne sunt transmise cultural (direct / indirect, voluntar / involuntar) de către anumite persoane din mediul nostru proxim social; astfel etichetarea unui lucru / fenomen / personaj ca fiind bun sau rău, va fi în mod clar influenţat de aportul cultural la care suntem expuşi.

– cultura căreia îi aparținem are un impact direct asupra comportamentului nostru individual, dar mai ales colectiv: dacă valorile unei anumite culturi nu îi învață pe bărbați să respecte femeile, acest lucru se va reflecta în mod natural în comportamentul lor de lungă durată; ceea ce ne promovează cultura noastră afectează modul în care interacționăm social (un alt exemplu concludent ar fi acesta: gesturile noastre, limbajul general al corpului sau distanţa faţă de persoana cu care comunicăm sunt afectate de normele noastre culturale; tocmai de aceea diferența dintre anumite culturi sunt cel mai uşor evidenţiate prin analiza comportamentelor sociale).

– pentru a fi acceptați în cadrul unui grup, avem tendința de a urma ceea ce grupul decide; astfel ne modelăm comportamentul și personalitatea pentru a se potrivi grupului dorit (implict pentru a ne potrivi cu o anumită cultură); pe lângă acest fapt limba, religia, tradițiile, arta, folclorul, obiceiurile noastre, sau alte variabile care fac parte din cultura noastră, joacă un rol major în formarea personalității noastre.

Nimeni nu se naște “încadrat cultural”, dar, fiecare persoană se naște cu o capacitate biologică de a învăța cultura. Unele reguli sunt predate în mod direct prin cuvinte: „ține furculița în mâna dreaptă și cuțitul în stânga”. Alte reguli sunt integrate prin acțiuni directe (de exemplu cât de aproape să stai când vorbești cu cineva). Altfel spus cultura se învață, dar e sigur că nu toţi membrii unui grup vor învăţa / replica fiecare regulă culturală la fel de bine. Unele familii sunt mai legate de tradiție, altele mai puțin, unii oameni sunt conformiști, alţii sunt nonconformisti. În consecință putem sublinia caracterul dinamic şi individual al culturii asupra fiecăruia dintre noi. Astfel, se evidenţează faptul că spectrul culturii nu provine exclusiv din originea etnică, geografică sau lingvistică a unei persoane. Cultura reprezintă un set de valori, care acţionează ca un fundal de dezvoltare al unei persoane.

Pe de altă parte cultura este importantă pentru noi, deoarece ne definește identitatea evolutivă. Cultura ne ajută să înțelegem valorile noastre ancestrale, ne oferă un posibil sens existenţial şi ne face unici (faţă de alte persoane din alte colţuri ale lumii). Tocmai de aceea, importanța conservării patrimoniului cultural constă în securizarea sentimentului de apartenență și unitate pe care acesta ni-l oferă. Moștenirea și tradițiile culturale ne leagă de strămoșii noștri, iar credințele și legile ne ghidează drumul parcurs (sau pe care îl mai avem de parcurs) pentru îmbunătățirea / dezvoltarea vieții noastre.

Fiecare cultură are propriul ei set de valori. Din punctul meu de vedere asumarea valorilor noastre culturale ne oferă o perspectivă simbolică (oarecum spirituală) despre cine şi ce suntem. Valorile culturale ne ajută să ne construim viziunea despre locul de unde ne tragem şi direcţia spre care tindem în dezvoltarea noastră. În plus, să nu uităm că valorile culturale nu sunt doar despre trecut. Ele sunt adesea semnificative în prezent și pentru mulţi oameni din jurul nostru, iar practicarea acelorași valori ne poate permite să ne apropiem mai uşor de cei din jurul nostru. Valorile culturale au un „istoric” de existenţă care ne oferă o sursă puternică de forță și sprijin, permițându-ne chiar să depășim mai uşor anumite momentele tulburi.

Cultura este ca un izvor subteran care (chiar dacă nu ne dăm seama) ne irigă existenţa noastră cu valori, tipare comportamentale, exemple și învățături, modelându-ne percepția, judecățile, gândirea, personalitatea și modalitatea noastră de a fi. Fericirea nu se poate dobândi fără cultură! (Simion Bărnuţiu)

Așteptări

2023 e prezent în vieţile noastre de foarte puţin timp. Anul şcolar îşi reia activităţile de rutină, iar obiectivele profesionale îşi nuanţează indicatorii, variabilele sau termenele. Toate aceste specificităţi sociale ne fac să jonglăm cu un concept atât de potrivit pentru prima pagină a Dicţionarului de fericire din acest an.

Aşteptare = (subst.) 1. Starea celui care așteaptă. 2. Presupunere, speranță, dorință (ca ceva să se împlinească / ca cineva să facă ceva) (dexonline.ro)

În general așteptările sunt anumite convingeri personale despre evenimentele care pot avea loc (sau nu), structurate pe presupuneri despre viitor şi anticipări.

Din punct de vedere psihologic așteptările pot fi definite ca fiind acele scenarii pozitive pe care le considerăm ca fiind cele mai potrivite pentru noi să se întâmple. Ca ființe umane, suntem plini de astfel de așteptări, structurându-ne predicţia viitorului pe baza lor. Așteptările sunt dezvoltate dintr-o combinație complexă de experiențe, dorințe și cunoștințe despre mediu sau despre oamenii din jurul nostru şi reprezintă o formă potențială de pseudo realitate pe care o așteptăm să se manifeste în viața noastră. Așteptările pot fi despre oameni, lucruri, fenomene sau orice variabilă a sferei noastre umane.

Funcția principală a așteptărilor este de a se pregăti pentru acțiune. Când anticipăm mental ce se poate întâmpla, putem pregăti un plan de acțiune pentru ca viața să nu ne ia prin surprindere. Așteptările, așadar, ne ajută să ne pregătim mental pentru viitor.

Așteptările sunt create pe baza realităților noastre. Conceptul de realitate poate fi definit ca o viziune sumativă a tuturor lucrurilor din jurul nostru. Făcând o paralelă între cele două concepte sesizăm că realitatea este mediul de bază al vieții noastre iar aşteptările se referă la imaginația individuală asupra a ceea ce poate să apară în viaţa noastră. În plus, constatăm că realitatea ne influențează așteptările (de exemplu de a ne expecta o anumită stare emoţională legată de un anumit posibil eveniment viitor) în timp ce așteptările noastre nu pot influența în mod direct realitatea.

Pornind de la această paralelă putem face o clasificare a aşteptărilor: nerealiste și realiste. Așteptările nerealiste sunt cele pe care ni le stabilim / le expectăm și care sunt de fapt de neatins. De exemplu: ca toată lumea din jurul nostru să fie fericită când ne vede sau că cineva ar trebui să acționeze exact așa cum am vrea noi. Atunci când ne bazăm pe astfel de așteptări nerealiste, ne „pregătim” să ne confruntăm cu sentimentele negative pe care le aduc neîndeplinirea lor. Când o persoană are așteptări nerealiste faţă de sine, sau faţă de raportul sine – mediu, există o posibilitate mai mare ca acea personă să fie puternic dezamăgită dacă acestea nu sunt îndeplinite. De exemplu, un student care are așteptări de a intra într-o universitate de prestigiu, fără un efort susţinut în acest sens, va fi demoralizat dacă nu reușește să îşi îndeplinească această așteptare. Pe de altă parte, așteptările realiste sunt cele care ne pot ajuta cu adevărat. Acestea sunt cele care iau în considerare în primul rând notiunea de prezumţie a unui rezultat aşteptat (de la asumarea gradului propriu de control asupra situației viitoare până la faptul că nu excludem ideea de greșeală).

După cum uşor se poate observa, așteptările nu sunt dăunătoare în sine, deoarece ne ajută să ne formăm imaginea generală a ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. Problema începe atunci când ne așteptăm ca viața să fie conform dorințelor noastre, lucru care mai devreme decât mai târziu va duce la dezamăgire, pentru că așa cum a spus scriitoarea Margaret Mitchell:„Viața nu este obligată să ne dea ceea ce ne așteptăm”. Problemele apar atunci când uităm că așteptările noastre reflectă o combinaţie de dorință şi probabilitate. Când pierdem din vedere această perspectivă, așteptările pot deveni un adevărat impediment al fericirii.

Potrivit specialiştilor comportamentali, o modalitate excelentă de a ne adjusta aşteptările în ceva pozitiv și realist, este să le notăm şi monitorizăm cât mai des. A ne pune întrebări și a face anumite observaţii ne poate ajuta să ne structurăm nivelul așteptărilor. Cu atât mai mult cu cât nu e nicio rușine să scădem o așteptare. O altă abordare potrivită pentru a ne seta aşteptări în acord cu binele nostru este de a ne asuma că realizarea planurilor noastre se află sub influența a multor factori care nu sunt sub controlul nostru. Astfel putem să ne setăm mai multe grade de aşteptări (să avem un plan B, C…) cu ajutorul cărora să ne putem ghida în parcursul dezvoltării noastre.

2023 versus aşteptările noastre fireşti… haideti sa le facem cât mai realiste… poate ne inspirăm din una dintre cele mai cunoscute recomandări ale lui Denis Waitley (un cunoscut speaker motivaţional american): „Speră în ce este mai bun, planifică ce e mai rău și pregătește-te să fii surprins”.

Să facem cadouri

Trăim din nou sezonul sărbătorilor de iarnă, una din cele mai frumoase perioade din an pentru majoritatea dintre noi. Ne aranjăm casele şi ne pregătim sufletele pentru a ne înconjura de familie, prieteni, cu bucurie, speranţă, dragoste şi iubire. Şi, tocmai ca un factor energizant suplimentar, pentru a simţi mai intens toate aceste emoţii, ne planificăm, calculăm, analizăm, comparăm, improvizăm tot felul de cadouri şi surprize pentru cei din jurul nostru. În această încărcată şi energică perioadă, pagina Dicţionarului de fericire va încerca să surprindă o părticică din raportul a dărui – a primi.

Cadou = (subst.) 1. Ceea ce se primește sau se oferă în dar. 2. Obiect primit de la cineva sau oferit cuiva în semn de prietenie, atenție; dar (dexonline.ro)

Când vine vorba de a dărui / de a primi un cadou, marea majoritate a oamenilor se gândeşte la sezonul sărbătorilor, la sărbătorirea unor zile de naștere sau la punctarea unor evenimente deosebite din viaţa unui om: absolviri, promovări, căsătorii etc. Oferim cadouri pentru a marca ocaziile importante și a arăta dragoste celor mai apropiați nouă, dorindu-ne ca fiecare astfel de cadou să reflecte cât mai clar emoţiile pe care le avem faţă de destinatarul gestului nostru. Pe de altă parte şi când ne gândim la cadou în sine, nu ne raportăm doar la vorba că “gândul contează”. Cu atât mai mult cu cât vizăm, în special, zona emoţională. Astfel alegerea, pregătirea, cumpărarea cadoului ideal devine o formă de prognozare afectivă: ne imaginăm acel moment în care persoana va deschide cadoul de la noi și sperăm să vedem bucurie şi încântare. Cele mai valoroase daruri, aşadar, vor fi cele care se bazează pe emoţii, dar și reflectă cunoștințele celui care dăruiește: ce îi place și prețuiește el/ea?, care sunt gusturile lui/ei sau ce își mai doreste? Ghicind ce tip de cadou provoacă cea mai puternică reacție emoțională, creăm o experiență. Experienţa care include bucuria inițială de pregătire a cadoului, anticiparea așteptării experienței și, la final, emoțiile de facto din timpul experienței de dăruire.

Pe de altă parte tot procesul pregătirii şi oferirii de cadouri este un demers de mare consum: şi nu ne referim aici la cheltuielile financiare, ci la timpul, spaţiul şi energia rupte din bugetul personal în beneficiul altcuiva. Acesta este în fapt şi principalul motiv pentru care unele persoane nu se simt confortabil în acest comportament de a dărui.

Practica de a dărui se pare că a existat încă de la începuturile civilizației noastre. Cercetătorii au găsit dovezi că oamenii cavernelor și-au oferit pietre cu forme neobișnuite sau dinți de animale unul altuia ca o modalitate de a întări conexiunea socială și de a-și arăta aprecierea. Marea majoritate a primelor triburi umane aveau anumite ritualuri în care erau oferite cadouri pentru a confirma sau reconfirma statutul și averea unui membru important (lider, vânător, preot). Înregistrările timpurii ale istoriei egiptene indică faptul că morții erau îngropați cu bunuri sau cadouri pentru viața de apoi. Scopul acestor cadouri era de a ajuta la protejarea celor decedați în viața de apoi. Grecii antici au oferit și daruri elaborate pentru a exprima emoția, a construi relații și a oferi ajutor emoțional. Cadourile au fost oferite ca semn atât de devotament, cât și de respect. În Evul Mediu, schimburile de cadouri erau o modalitate importantă de a arăta loialitate și de a forma o legătură socială. Zestrea a fost, de asemenea, o modalitate populară de a promova relațiile.

Tocmai şi din toată această istorie a „cadoului”, şi în prezent există atât de multe motive pentru care putem oferi un cadou unei persoane dragi, unui prieten sau unui coleg, dar toate acestea rezumându-se la câteva obiective principale: de a ne conecta cu oamenii, de a forma relații, de a ajuta sau de a stimula un „schimb reciproc” de cadouri.

Încercarea de identificare a cadoului perfect pentru cineva, poate fi o provocare dificilă, dar specialiştii în relaţii umane oferă câteva sugestii bazale:

– adăugarea unei note personale unui cadou este una dintre cele mai bune modalități de a-l face pe primitor sau familia să se umple cu mai multă emoţie la deschiderea cadoului

– primirea unui cadou pe care știi că nu-l vei folosi niciodată este un obstacol…așa că evitarea oferirii unui cadou care nu are rost e esenţială; în momentul în care nu se identifică un scop practic al cadoului se poate insista pe creşterea valorii sentimentale a cadoului, pentru că atingând inima, primitorul va identifica mai uşor utilitatea darului

– a nu se insista pe buget; de foarte multe ori cele mai apreciate cadouri sunt cele simple, ieftine și mai puțin așteptate.

Se spune foarte des că este mult mai bine /important să dăruieşti decât să primeşti un cadou, pentru că, în fapt, gestul de a dărui arată valoarea personală pe care noi o acordăm unei persoane, unei relaţii, unui eveniment…şi asta spune atât de multe despre noi, cei ce dăruim. Corect, dar nu trebuie să uităm un alt aspect. Pe termen lung, nu putem rămâne sănătoși din punct de vedere relaţional şi/sau emoțional fără a accepta, la rândul nostru, cadouri. Minimalizarea actului de a primi sau chiar refuzul de a ne bucura de cadourile de la altcineva ne va perturba acut, predispunându-ne la o anumită “foame” psihologică de emoţii şi relaţii, pe care însă nu vom avea curajul de a le testa. Alternativa sănătoasă este să nu refuzăm și să învăţăm să primim cu înțelepciune, acceptând pe deplin cadourile celor cărora le pasă de noi.

În încheierea acestei pagini, simt nevoia de a insista pe încă un aspect: există multe argumente pentru a oferi / a primi cadouri, iar perioada de iarnă este tradiţional asumată acestui tipar comportamental. Dar oare ce ne împiedică în a oferi un cadou atent cuiva la care ținem fără a avea acest motiv sezonier? Cred cu tărie că cele mai semnificative cadouri sunt cele care sunt oferite indiferent de timp, sezon sau obicei doar pentru că a dărui un cadou înseamnă a dărui din propriul sine. Şi a primi denotă acceptarea unei bucăţi din Sinele altuia. Aşa că, începând cu aceste Sărbători de Crăciun, putem să încercăm să ne facem un nou obicei: de a dărui bucurie din suflet pentru că putem! Şi sigur vom primi la rândul nostru…

Ce este bullying-ul?

Acum câteva săptămâni am început un mic periplu de înţelegere a mult-prea-prezentului fenomen de bullying. Am fost întrebat de ce am dedicat astfel câteva pagini din Dicţionarul de fericire acestui complex comportament, care, clar, nu se înscrie în aria de bucurie. Da! Intimidarea, tachinarea, jignirea sau umilirea reprezintă, în general manifestări cu urmări de durere, frustrare, anxietate sau depresie. Dar cunoscându-le mai în detaliu putem identifica mai uşor modalităţi prin care suntem capabili a le evita, diminua sau chiar elimina. Astăzi închei acest mic capitol al bullying-ului, exact cu definirea sa. Dar şi cu structurarea unor posibile modalităţi de intervenţie, şi mai ales de prevenţie!

Bullying = (subst.) acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, care implică un dezechilibru de putere şi au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane. (dexonline.ro)

Conceptul de bullying este un termen relativ recent care defineşte un fenomen social cu specific de violenţă apărut cu precădere în mediile şcolare ale copiilor (dar nu numai!) şi, deseori, greu de observat de către părinţi şi/sau autorităţi. Bullying-ul poate fi înțeles în mod generic ca orice comportament care implică intimidare, tachinare, jignire, hărţuire, abuz sau maltratare şi provoacă masive efecte emoţionale şi psihologice victimei. O altă specificitate este caracterul repetitiv şi sistematic al comportamentului dăunător precum și intenția de a face rău cuiva care este de obicei mai slab decât agresorul.

Aşadar bullying-ul implică dorinţa de a provoca anumite prejudicii prin acțiuni repetate desfăşurate de unul sau mai mulţi agresori asupra unei persoane sau grup recepţionat ca având o putere / influenţă / importanţă redusă. Aceste acţiuni pot fi verbale (de exemplu umilire, tachinări, amenințări), fizice (de exemplu lovire, bruscare, împingere) sau relațională (de exemplu excludere socială, răspândirea de zvonuri, neacordarea unor drepturi) şi pot fi desfăşurate în spaţiu fizic sau online. În aceeaşi definiţie generală putem sublinia faptul că persoana agresată nu face nimic pentru a „provoca” agresiunea şi are, de obicei, probleme în a se apăra.

Ce îi motivează pe unii în a dezvolta un astfel de comportament? Există multiple posibile explicaţii dar cele mai des menţionate se referă la:

– dorința de putere – trăim într-o lume în care se pune foarte mult accent pe putere, influenţă sau control, și, din păcate, unii oameni (copii sau adulţi) cred / simt că “lovind” alți oameni este un mod eficient de a-şi construi puterea

– trăirea anumitor amenințări – în multe cazuri, agresorii se simt amenințați de ceva/cineva, prezentând un anumit complex de inferioritate sau vulnerabilitate faţă de un anumit tipar comportamental sau context social; prin comportamentul de tip bullying agresorii simt că se detaşează oarecum de acele complexe personale şi îşi afirmă totodată faptul că ameninţările pe care le resimt nu sunt motivate

– răzbunare – există anumite momente în care agresorii cred cu adevărat că ținta lor a greșit faţă de ei (sau faţă de ceva la care țin)

– anumite traume din trecutul agresorilor – la prima vedere, agresorii pot părea puternici, dominanţi și experţi în manipularea sau deţinerea controlului; totuşi la o examinare mai atentă, există multe cazuri în care agresorii au anumite probleme personale (poate chiar neidentificate sau asumate adecvat) care pot declanşa anumite comportamente agresive (există cercetări care arată că unii oameni care nu au mecanisme de adaptare şi rezilienţă la stres, apelează foarte uşor la comportamente auto sau hetero agresive) .

Înțelegerea factorilor psihologici și a motivaţiilor din spatele agresorilor este esențială pentru a putea limita sau opri acest tip comportamental. În multe cazuri, această sarcină revine victimelor care sunt încurajate să raporteze orice fel de astfel de incident sau să ia anumite măsuri pentru a preveni relaţia toxică cu agresorii. Pe lângă toate acestea, este deosebit de important ca şi colectivitatea să rescţioneze şi să intervină, deoarece lipsa unei astfel de reacţii ar putea părea încurajatoare pentru agresori. Închiderea ochilor la acțiunile agresive de tip bullying răsplătește indirect comportamentul acestora. Aş sublinia chiar opinia mea profesională de psihoterapeut că orice lucru care nu oprește bullying-ul îl răspândeşte în mod subtil. Uneori, oamenii ignoră declanşatorii de bullying pentru că nu vor să fie la rândul lor hărțuiți, dar această mentalitate este problematică: distanţarea prezentă față de bullying nu garantează că acesta nu se va ramnifica în viitor.

La fel cum am menţionat în toate paginile anterioare, intimidarea, tachinarea, jignirea sau umilirea îşi ating maximul potenţial distructiv în momentul în care persoana victimă îşi asumă acest statut. Toate aceste comportamente bullying implică două părți, un făptuitor și o țintă, eventual și o audiență. Nu poate exista bullying fără un făptuitor sau fără o parte agresată. Dacă ținta nu va înregistra faptele sau cuvintele cuiva ca pe o insultă, aceasta nu poate reprezenta cu adevărat o jignire, intimidare sau umilire. Astfel subliniez că promovarea şi susţinerea anumitor aspecte legate de sănătatea mentală (de exemplu identificarea şi recunoaşterea emoţiilor personale sau ale altora, cunoaşterea, imaginea sau stima de sine, modalităţi de comunicare verbală, nonverbală sau paraverbală, identificarea unor modalităţi optime de refulare şi detensionare etc) reprezintă o altă modalitate excelentă de a limita acest fenomen. Cum nu există un singur profil de agresor de tip bullying, nu există nici un portret unic al unei persoane afectate. Ce este însă foarte important este faptul că atât victimele cât și agresorii prezintă o multitudine de probleme emoționale, psihosociale și comportamentale. Acest lucru evidențiază că intervențile de sprijin sunt la fel de importante pentru toate părţile implicate.

Când o să putem înţelege şi susţine modalități şi mai securizante, prosociale şi tolerante de a gestiona diferenţele dintre copii vom putea reduce cu adevărat acest fenomen social.

Dincolo de umilire

Deşi am intrat în luna bucuriilor iernii, astăzi vom continua demersul nostru de a înţelege puţin mai mult din manifestarea fenomenului de bullying. Anterior am analizat conceptele de intimidare (şi perspectiva caracterul său voluntar – involuntar), tachinarea (ca variantă alternativă de a comenta ceva relevant pentru o persoană) şi jignirea (ca scopul de a reduce stima de sine a cuiva). Astăzi în paginile Dicţionarului de fericire, ne îndreptăm atenţia spre un concept care, precum jignirea, prezintă un carater voluntar şi asumat de a răni.

A umili = (verb.) 1. A pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a înjosi. 2. A face pe cineva să se simtă umil, punîndu-l într-o situație de inferioritate nemeritată, înjosindu-l, jignindu-l. (dexonline.ro)

Statusurile sociale ale unui individ reprezintă determinanți importanţi în specificitatea comportamentelor acelei persoane (statusurile sociale sunt pozițiile pe care o persoană le „ocupă” în raport cu întreaga sa lume socială – de exemplu fiu, soţie, angajat, participant la o conferință, iubit, coleg, coechipier, subaltern, confident etc). Asumarea şi integrarea acestor statusuri sociale va determina acea persoană să îşi manifeste modalităţile sale de a acţiona într-un fel cât mai plăcut şi optim pentru aceasta, dezvoltându-şi astfel o adevărată gamă de eligibilități, oportunități și moduri de a-şi fructifica potențialul său. Din această perspectivă, putem defini mai clar ce reprezintă, în fapt umilirea. Astfel umilirea echivalează cu degradare metaforică a anumitor statusuri sociale, și, prin urmare, o pierdere a gamei de eligibilități comportamentale ale persoanei umilite în anumite comunități sau contexte. Pierderea unui statut social pe nedrept(cum ar fi pierderea unui loc într-o echipă sau etichetarea ca infidel în relaţia de iubit), determină incapacitatea temporară a oamenilor de a se comporta normal, ei simțindu-se fie lipsiți de valoare, deznădăjduiți și/sau neajutoraţi, fie dornici de răzbunare şi provocaţi în a umili şi ei la rândul lor.

Un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Michigan subliniază că „aceleași regiuni ale creierului care devin active ca răspuns la experiențele senzoriale dureroase sunt activate în timpul experiențelor intense de respingere socială prin umilire”. Cu alte cuvinte, umilirea este trăită la fel de intens ca o durere fizică. Aşadar nu e de mirare că o persoană care suferă o umilință poate experimenta chiar episoade acute de depresie, stări severe de anxietate sau furie şi agresivitate.

Umilirea este foarte frecvent asociată, și chiar echivalată, cu rușinea, ambele emoții presupunând o viziune negativă asupra sinelui. Totuși, din punct de vedere al psihologilor şi psihoterapeuţilor există o diferență importantă între aceste două concepte: în experiența de rușine, oamenii cred şi simt că ei înşişi sunt oarecum responsabili pentru situația pe care o trăiesc, în timp ce în experiențele de umilire, ei identifică că nu sunt responsabili pentru acele contexte degradante. Altfel spus dacă avem de-a face cu o admonestare care ne pune în pericol un anumit statut social, dar considerăm că acest fapt este credibil atunci vom simţi ruşine (de exemplu antrenorul de fotbal ne spune că nu mai suntem în primul lot al echipei şi ne dăm seama că ultimele noastre prestaţii sportive nu au fost la înălţime, ne vom simţi ruşinaţi de acest fapt). Dacă însă atacul pe care îl resimţim nu are o justificare pentru noi, ne vom simţi umiliţi şi înjosiţi chiar netrăind sentimentul de ruşine (cel mai celebru exemplu ar fi cu privire la Isus care a fost umilit în repetate rânduri, dar nu s-a simţit ruşinat, pentru că ştia că acele umiliri nu ţin de persoana sa ci doar de nevoia altora de a-l doborî).

Umilirea unei persoane de către alta a fost şi este adesea folosită ca o modalitate de afirmare a puterii asupra ei. Iar acest fapt se trage din istorie, unde constatăm că umilirea era o formă comună de oprimare. Astfel multe pedepse au fost concepute în mod deliberat pentru a fi umilitoare (cu precădere în faţa unui public larg), ca mijloc de a da un exemplu privind pe cei „nepotriviţi” și de a-i descuraja pe alţii în a le copia comportamentele altora. Astfel umilirea s-a dezvoltat ca şi o „emoție publică” în sensul că implică convingerea precum că şi alte persoane ne vor vedea ca fiind diminuați, înjosiţi și probabil că ne vor batjocori şi umili la rândul lor.

Trebuie subliniat faptul că umilirea nu trebuie să implice neapărat un act de agresiune. Putem fi umiliți cu ușurință prin mijloace mai pasive, cum ar fi să fim ignorați, trecuţi cu vederea sau refuzați unui anumit drept sau privilegiu. De asemenea ne simţim umiliți când suntem respinși, abandonați, abuzați, trădați sau folosiți ca mijloc pentru atingerea unui scop. Toate aceste caracteristici fac ca umilirea să fie o tensiune psihologică emoțională cu care ne putem confrunta frecvent. În plus, se poate întâmpla într-o clipă sau pe o perioadă lungă de timp, ceea ce ne inhibă capacitatea de a reacționa eficient la ea. Ca modalităţi optime de a stopa efectele negative ale umilirii putem menţiona principalele două căi:

– a evalua experienţa umilitoare într-un fel care să se focuseze pe recunoaşterea puterii și capacităţii victimei de a face faţă unei situații dificile (această abordare crește încrederea în sine și diminuează teama şi efectele de umilire).

– a părăsi mediul degradant și umilitor şi de a găsi un mediu apreciativ (persoana care încearcă să umilească fie caută atenția, fie încearcă să îşi sublinieze superioritatea; oricare ar fi motivaţia, îndepărtarea de agresor îl va lipsi şi de atenţia noastră şi de senzaţia de superioritate prin refuzarea controlului asupra comportamentelor noastre).

Multe lucruri nefericite ni se întâmplă zilnic şi unele dintre ele pot fi umilitoare. O situaţie umilitoare poate să ne diminueze imaginea sau stima de sine, dar nu poate micşora personalitatea noastră, deoarece imaginea de sine nu este totuna cu sinele nostru. Chiar dacă sunt dureroase şi frustrante, cu ajutorul persoanelor relevante din viaţa noastră putem să ne îndepărtăm atât de furia cât şi de resentimentele unor potenţiale situaţii de umilire. Anna Eleanor Roosevelt (soția Președintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, diplomată și activistă pentru drepturile omului) spunea: „Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără consimțământul tău.”

Identitatea Romaniei

Ernest Gellner (celebru profesor-cercetător şi filosof al societăţii secolului XX) afirma că „doi oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă ei se recunosc ca aparţinând aceleiaşi naţiuni. Pe de altă parte naţiunea va avea rolul de a oferi oamenilor care o crează răspunsuri şi resurse la întrebări de genul: ”cine suntem?”, ”ce ne ține împreună?”, ”ce avem în comun?”, ”de ce suntem împreună?”, ”de cine aparținem?”, ”ce am moștenit și ce o să lăsăm în urma noastră?”.

Astăzi vreau să dedic paginaDicţionarului de fericire1, unui concept care poate fi un posibil izvor al faptului că împreună, astăzi, ne gândim la aceste întrebări.

Identitate = (subst.) 1. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 2. Asemănare, similitudine, potrivire perfectă (dexonline.ro)

Înpsihologie termenul „identitate” este frecvent folosit pentru a descrie caracteristicile, trăsăturile sau specificităţile distinctive care fac un individ unic. Astfel, identitatea personală a cuiva va cuprinde, dar nu se va limita, la un mod de a fi, de a se comporta, de a simţi, gândi, reacţiona a acelei persoane cu asumarea unor variabile externe acesteia precum situaţii, contexte, antecedente sau schimbare. Ulterior, conform postulatului lui Peter Burke, istoric şi profesor britanic, aceasta „identitate” ne răspunde nouă înşine cine suntem, dar şi arată altora acest lucru, oferindu-le posibilitatea de a se ralia sau nu cu noi. Astfel apare ceea ce sociologii numesc identitatea colectivă, în care accentul este pus pe comportamentele de rol sau pe caracteristicile specifice ale unui grup. Exact pe baza acestor abordări propun să ne uităm astăzi, 1 Decembrie, la ideea de Identitate națională.

Identitatea naţională se referă atât la sentimentul de apartenență a unei persoane la statul sau naţiune sa, cât şi la simţămintele şi credinţele împărtășite de un grup de oameni despre națiunea lor. Identitatea națională poate fi privită şi ca o conștientizare, recunoaștere şi asumare a diferenței dintreeu-noi” și „ei”, pe baza prezenței unor elemente comune, în viața de zi cu zi a oamenilor: simboluri, limbă, istorie, tradiţii, religie, cultură…

Identitatea naţională desemnează ceea ce oamenii unui anumit stat au specific (distinct de alte comunităţi naţionale)şi reflectă calea specifică în care acei oameni îşi organizează viaţa printr-un mod particular de a răspunde la constantele universale ale culturii: habitare, îmbrăcăminte, hrană, religie, joc, artă, comunicare, limbă! Identitatea naţională derivă din participarea oamenilor la aceste specifice şi presupune, totodată, anumite atitudini pozitive faţă de valorile naţionale: ataşament şi mândrie, sentimente de protecţie, apartenenţăşi loialitate faţă de membrii grupului naţional, asumarea şi împărtăşirea aceloraşi tradiţii şi obiceiuri.

Identitatea națională nu este o trăsătură înnăscută și este în esență construită social. Automat este un mecanism extrem de dinamic şi poate tocmai din această caracteristică pare să o facă tot mai puţin vizibilă (cel puţin pentru poporul nostru). În trecut identitatea naţională se baza preponderent pe elemente mai mult legate de etnic: moștenirea biologică, relațiile de sânge, structuri comune în limbă și religie, istoria locală. Fără a fi contestate toate aceste valori, în prezent, identitatea naţională se concentrează pe lege şi legislaţie, libertate, unitate prin consimţământ sau pluralism democratic. În trecut naţiunea crea persoana, astăzi persoana creează naţiunea. Şi automat identitatea naţională, generând o cultură comună distinctă prin care toți cetățenii îmbrățișează comunitatea.

Pe baza acestei dinamici cred că am putea astfel să răspundem mai uşor la întrebarea destul de generică a prezentului: „românii trăiesc sau nu o criză identitară?”. Eu cred că nu! Doar ne modelăm această identitate românească la tot ce ţine de actualul ţării noastre, raportându-ne la atât de multe variabile contextuale prezente: de la marea familie europeană din care facem parte până la provocările crizelor umanitare, sociale, economice care ne ating direct sau indirect. Horia Roman Patapievici subinia că identitatea efectivă a unui popor este realizata de politica pe care o face sau pe care o suporta, dar, în acelaşi timp fiecare dintre noi este responsabil de această identitate! Uitându-ne cu atenţie şi respect la tot ceea ce suntem şi vrem să fim putem da cu adevărat sens şi valoare identităţii noastre de români!

La mulți ani, români! La cât mai buni ani, Românie!

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

A te simți jignit

Una dintre cele mai cunoscute organizații neguvernamentale care apără și promovează drepturile copilului în România, Salvaţi Copiii, trage un semnal de alarmă privind fenomenul de bullying, subliniind faptul că aproape 3 sferturi dintre şcolari au “trăit” un astfel de eveniment din perspectiva de victimă, agresor sau martor. În sprijinul diseminării a ceea ce înseamnă acest adevărat flagel social, am prelucrat în paginile Dicţionarului de fericire câteva din comportamentele precursoare bullying-ului: intimidare şi tachinare. Ambele au o anumită subiectivitate în ceea ce priveşte caracterul volitiv al intenţiei de a răni. Astăzi o să definim un comportament în care intenţia de a agresa este pe deplin asumată, apropiindu-ne astfel de zona cea mai dureroasă a bullying-ului.

A jigni = (verb.) 1.A atinge pe cineva în onoarea sau în demnitatea sa; a ofensa, a insulta. 2. A înjosi prin vorbe sau purtare nedemnă. (dexonline.ro)

Sunt convins de faptul că cei mai mulți dintre noi am trăit anumite emoţii negative (durere, frustrare, invalidare, umilire) în diferite contexte sociale când am fost expuşi într-un mod voluntar la o remarcă denigratoare adresată nouă în mod direct, la un comentariu despre noi sau la un anumit comportament al cuiva din cercul nostru social. Atunci când vine vorba de jigniri ne gândim automat la înjurături, remarci pline de răutate, etichetări negative şi admonestări verbale, reproşuri sau pur şi simplu atitudini sau reacţii ofensatoare şi degradante. De regulă, persoana care jigneşte o face într-un mod intentionat (cazurile în care se întâmplă acest lucru într-un mod pur accidental fiind rapid catalogate ca greşeli sau erori de comunicare şi relaţionare). Dar oare ce declanşează acest tip de manifestare? Din păcate nu există o abordare unitară care să explice dinamica nevoii unei persoane de a apela la jigniri faţă de semeni de-ai săi, principalele teorii subliniind trei mari posibile explicaţii ale acestui comportament. Astfel o persoană jigneşte pentru că:

  1. aşa îşi poate structura un proces de diminuare a capacităţilor psihice ale persoanei victime; prin destructurarea imaginii şi încrederii de sine a victimei sau prin provocarea de vinovăţie, persoana care jigneşte urmăreşte un fel de manipulare prin care îşi va edifica (pentru sine sau pentru alţii) o imagine, un status, un rol de superioritate şi putere (de exemplu: „tu nu eşti în stare de nimic” / „nu poţi nici să treci strada fără mine” / „nici să respire nu ştie fără să-i spună cineva”).
  2. prezintă o slabă capacitate de a integra diferenţele dintre Sinele personal şi Sinele altor persoane; totodată managementul deficitar al iertării sau poziţia narcisistă prin care adevărul subiectiv e obligatoriu pentru toţi, oferă unor persoane „dreptul” de a eticheta jignitor (de exemplu: „eşti …. pentru că…” / „tu şi tot neamul tău sunteţi…” / „cine crede că… ,e prost” / „toţi cei care pleacă din ţară sunt nişte trădători”).
  3. se confruntă cu o frustrare legată de anumite așteptări eșuate; pe baza unor astfel de trăiri se poate naşte dorinţa de a pedepsi sau eticheta într-un mod jignitor (de exemplu: „eşti un prost că nu ai înţeles ce vroiam eu” / „a fost un măgar atunci când…” / „când am văzut ce primar a ieşit mi-am dat seama că sunteţi …”)

In afară de aceşti posibili determinanţi ai unui comportament de jignire, din calitatea mea profesională de psiholog – psihoterapeut, cred că trăim o perioadă în care diferenţele de opinie şi libertatea de exprimare contrabalansează de tot mai multe ori anumite libertăţi esenţiale (libertatea de a fi diferit, libertatea la viaţă privată, libertatea la credinţă şi spiritualitate). Iar rețelele de socializare sunt un teren propice pentru aceste tipare comportamentele. Fiecare dintre noi are dreptul să aibă propriile opinii și să le şi exprime, dar cu asumarea unei anumite limite, desigur. Este inacceptabil ca exprimarea noastră să se axeze într-un mod repetat şi voluntar pe devalorizare, critici și insulte gratuite, ofense şi denigrări. Din acest punct de vedere am putea explica un comportament jignitor ca o modalitate total neetică (posibil structurată pe o educaţie deficitară) şi absolut subiectivă de a transmite cuiva un anumit aspect deranjant din comportamentul său.

Ce e de făcut când ne confruntăm cu un astfel de comportament? Pentru persoana care apelează în mod frecvent la jigniri e util să-i arătăm că are posibilitatea de a alege: în loc să ofenseze poate să accepte orice diferenţă de opinie, de percepţie, de judecată, fel de a fi sau să respingă aceste diferende, dar fără ofensă.

Pe de altă parte „jignirile implică două părți, un făptuitor și o țintă, eventual și o audiență. Nu poate exista insultă / o jignire fără un făptuitor sau fără o parte insultată. Dacă ținta nu va înregistra faptele sau cuvintele cuiva ca pe o insultă, aceasta nu poate reprezenta cu adevărat o jignire, chiar dacă publicul care asistă a recunoscut intenția”, arată Yiannis Gabriel, profesor de teorie organizațională la Universitatea din Bath.

Atunci când vrem să facem față insultelor, nu există un mod corect de a reacționa, pentru că psihicul nostru se va simţi îndreptățit să găsească soluţii pentru a-l bloca pe abuzator. Modul în care cineva reacționează la o jignire va depinde de eveniment, de persoană, de mediu, de audienţă, de starea subiectivă în care ne aflăm sau alte multe variabile personale şi de mediu. În general există două variante generale majore: uneori evaluăm situația și consecințele, ne asumăm controlul şi ne ocupăm de problema cu calm, stopând agresorul sau îndepărtându-ne de el. Alteori, putem fi reactivi, cu o explozie de eliberare de emoții, care ne fac să ne „pierdem” simțul rațiunii şi să alunecăm într-un schimb de jigniri care o să ne afecteze din nou şi din nou. Părerea mea este că atunci când simţim că cineva intenţionează să ne jignească (prin ironii, comentarii, acțiuni etc) cel mai potrivit e să nu răspundem cu aceeași atitudine, întrucât vom menține o stare de tensiune cu multe emoții negative și toate acestea se vor răsfrânge din nou asupra noastră.

Altfel spus, putem bloca un act de jignire dacă alegem să nu fim o victimă sau o țintă unui comportament ofensator direct adresat nouă. Asumându-ne faptul că nu deţinem controlul asupra a ceea ce fac ceilalți, putem să ne focusăm controlul asupra reacțiilor noastre. Distanţa, indiferența faţă de atac, întreruperea sau securizarea relației cu persoana agresoare, filtrarea persoanelor din proximitatea socială pot fi măsuri optime pentru a ne îndepărta de statutul de victimă a unei jigniri. Da! este dificil să gestionăm uneori orice formă de jignire, însă putem să ne concentrăm să alegem (chiar dacă nu instant) o variantă cât mai optimă pentru noi.

Papa Francisc spune: „atunci când îi insultăm / jignim pe ceilalți, încercăm să îi reducem la tăcere, să le luăm orice posibilitate de a reacționa, să le reducem stima de sine. Jignirea are la bază invidia, concurența, rivalitatea. Aceste lucruri trebuie eliminate din inima noastră, pentru ca lumea să devină mai bună. O persoană care păstrează seninătatea și iubirea în suflet nu va insulta niciodată pe nimeni.” Şi, foarte probabil, nici nu va fi atrasă uşor într-un rol de victimă a unei jigniri.

Să evităm tachinarea

Săptămâna trecută am început o mică analiză privind un fenomen din ce în ce mai amplu şi mai de necontrolat în unităţile şcolare din România (şi nu numai): bullying-ul. Şi tocmai pentru că acest complex comportament poate atât de uşor să interfereze negativ cu fericirea anumitor copii, am decis să conturăm câteva pagini ale Dicţionarului de fericire pe principalele aspecte psihologice ale unor astfel de manifesări. Am discutat despre intimidare (şi perspectiva caracterul său voluntar – involuntar) iar astăzi o să ne axăm pe un comportament în care intenţia este asumată şi atent direcţionată.

A tachina = (verb.) 1. a necăji în glumă și fără răutate, a contraria în lucruri mărunte; 2. a glumi pe socoteala unei persoane cu însăși acea persoană. (dexonline.ro)

Personal, această definiţie îmi ridică anumite dileme (poate din cauza formării mele de psihoterapeut?!): nu pot înţelege foarte clar combinaţia „a necăji” cu „fără răutate”, apropierea acestor expresii părând un oximoron (figură de stil care combină doi termeni contradictorii; de exemplu soarele negru sau tăcere asurzitoare). Din perspectiva mea „a necăji” induce clar o anumită doză de răutate. E adevărat o doză care poate fi la un nivel atât de scăzut încât să nu provoace reacţii comportamentale, dar totuşi e un dram de răutate. Ca atare am căutat să definesc mai larg conceptul de astăzi „a tachina”, prin intermediul unor alte surse explicative.

Am găsit astfel o abordare deosebit de interesantă a unui psiholog specializat pe relaţia dintre emoții şi interacțiune socială, profesor la Universitatea Stanford: Dacher Keltner defineşte tachinarea ca o provocare jucăușă în care o persoană comentează ceva relevant despre o altă persoană, adresându-i-se direct. Tachinarea este îndreptată către ceva relevant pentru persoana ţintă: un comentariu privind o caracteristică a acelei persoane sau a relaţiilor ei etc. Însă componenta cea mai importantă pe care cercetătorul o atribuie comportamentului de tachinare este faptul că această provocare (verbală sau fizică – o remarcă „acidă” sau un gest „jenant” care atinge un subiect uşor disconfortant pentru subiectul ţintă) este însoţită de anumiţi markeri care semnalează caracterul ludic şi non-agresiv al acestui comportament. Aceşti indicatori includ, dar nu se limitează la utilizarea unor voci / tonuri improprii vorbitorului, utilizarea de cântece, rime, expresii faciale exagerate, metafore sau posturi corporale simbolice. Inclusiv viteza, ritmicitatea sau erorile gramaticale folosite în comunicare pot arăta spectrul jucăuş al transmiterii mesajului. Cel care iniţiază comportamentul de tachinare îşi asumă din start că, dacă provocarea sa este prea dură, persoana ținta riscă să fie jenată, iar tachinarea riscă să pară agresivă. Tocmai pentru a minimiza aceste riscuri, tachinările sunt obligatoriu însoțite de acele comportamente jucăușe menite să semnaleze că abordarea nu este menită să fie luată prea serios, ci că este redată cu un spirit de joacă.

Altfel spus tachinarea reprezintă un mod alternativ de a atrage atenţia sau a comenta ceva relevant pentru o persoană. Şi, dacă ne uităm în trecut observăm acest tipar de comunicare alternativă: bufonii și măscăricii se bucurau de un statut înalt. Cu un spirit extrem de acid de exprimare („limbă ascuțită”), ajutaţi şi de o diversitate de ținute jucăuşe, dar şi extrem de provocatoare, aceştia dezvoltau o serie de comentarii şi farse amuzante, evidenţiind caracteristici de necomentat altfel. „Ocupaţia” bufonului era în fapt tachinarea – un stil de comunicare provocator jucăuș prin care se evidenţia o caracteristică personală sau socială şi se propunea voalat o perspectivă de schimbare. Astfel tachinarea s-a definit ca o reflecție sinceră asupra anumitor diferențe, exprimată în glumă…

Uneori, însă, să tachinezi pe cineva chiar şi într-un mod jucăuș sau să-l faci de râs cu umor nu este atât de distractiv pentru toţi. Mai ales dacă persoanei-subiect al tachinării nu i se pare amuzant (au existat destui bufoni decapitaţi de stăpânii lor…). Uneori, fie tachinarea în sine, fie bunele intenţii ale persoanei care tachinează este ambiguă. Iar când se întâmplă acest lucru, tachinarea devine o formă (mai mult sau mai puţin subtilă) de agresiune. Indiferent de motiv, persoana tachinată se simte confuză, nesigură pe ea și enervată de toate acele comportamente sau comentarii pe care le etichetează ca fiind răutăcioase, incorecte sau de prost-gust. Când se întâmplă acest lucru, e tentant să se dea vina pe țintă spunându-i să „învețe să accepte o glumă” sau „să nu mai fie atât de sensibilă”. Iar această glisare a responsabilităţii asupra persoanei care este tachinată face situația mai inconfortabilă sau chiar traumatică.

În concluzie un astfel de comportament poate fi recepţionat ca o tachinare jucăușă sau o comunicare agresivă cu potenţial de a răni. Depinde în cea mai mare măsură de interpretarea persoanei ţintă. Dacă cineva se percepe pe sine ca fiind victimă, tachinarea este considerată vătămătoare. Cu atât mai mult dacă cealaltă persoană continuă să „tachineze” după ce i s-a cerut să se oprească, atunci este o formă de agresiune sau abuz.

Soluţia optimă pentru stoparea unui comportament de tachinare se referă în primul rând la dezvoltarea capacităţilor de socializare alături de persoane care empatizează, răspund pozitiv atunci când li se cere să înceteze tachinarea şi își acceptă responsabilitatea când au rănit. Totodată propria noastră stimă de sine ne ajută să putem face faţă sau să respingem tachinarea abuzivă. Prin faptul că ne putem ancora de realitatea noastră internă care să verifice valoarea de adevăr a celor spuse pe seama noastră de alţii. Iar când simţim că nu putem face unui proces de tachinare, puterea de a diminua efectele dureroase va fi tot în mâinile noastre prin apelarea la familia, grupul sau colectivitatea în care suntem integraţi şi admiraţi…şi doar în joacă tachinaţi…

O vorbă din popor ne spune că cei care se iubesc se tachinează. Ce ar fi ca noi să acceptăm să fim tachinaţi doar de cei care cu adevărat ştim că ne iubesc?!