0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

Frica de a rata

Alături de prieteni, dar şi de foarte foarte mulţi necunoscuţi, am trăit zilele acestea magia artelor prin intermediul mulţimii de spectacole desfăşurate sub egida Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (ediţia 29! felicitări şi Mulţi Ani!). M-am bucurat astfel de multă frumuseţe (tema acestei ediţii) şi am respirat încântare. Şi totuşi, dincolo de aceste emoţii intense, psihoterapeutul din mine a observat un comportament oarecum ciudat, în special în rândul tinerilor spectatori. Astfel, mulţi tineri işi consultau mereu telefoanele pentru a fi la curent cu cât mai multe detalii legate de alte spectacole, ignorând uneori chiar derularea live la care se angajaseră prin prezenţa lor. Fără a mă erija într-un observator deosebit, astăzi vă propun în paginile Dicţionarului de fericire1, un termen care încă nu există în Dex-ul românesc, dar care începe tot mai frecvent să apară în manifestările comportamentale, FoMo. Pentru a-l detalia cât mai bine o să mă folosesc de două concepte ale dicţionarelor româneşti.

Frică = Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; A rata = 1. A scăpa, a pierde o ocazie. 2. A nu reuși, a nu izbuti într-o împrejurare, a da greș. 3. A nu reuși să se afirme sau să realizeze ceva la nivelul posibilităților sale. (dexonline.ro)

Cei doi termeni pot fi observaţi şi analizaţi atât în mod independent, fiecare având o anumită semnificaţie pentru fiecare dintre noi, dar şi într-un context comun, cu o oarecare subordonare ciclică şi dinamică între termeni: mi-e frică să ratez ceva sau ratările îmi declanşează frica de a continua / de a mai încerca.

Cercetătorii în analiza comportamentului uman au identificat un comportament puternic legat de creşterea importanţei şi dezvoltării reţelelor sociale şi l-au denumit FoMo. FoMo este prescurtarea engleză pentru Fear of Missing Out, pe care o putem traduce ca frica de a rata / de a pierde ceva. Şi chiar dacă acest concept FoMo e atât de vizibil în imensa structură a rețelelor sociale din ziua de azi, putem spune că nu este chiar un concept nou. Ci, poate, nedefinit prea exact până acum.

Indiferent de generație, probabil că toți am avut la un moment dat o experiență în care am simțit anumite efecte disconfortante de omisiune, ratare, scăpare a ceva interesant, important, incitant pentru noi: nu am putut merge cu nişte prieteni şi ne-am petrecut seara întrebându-ne ce am ratat… sau am refuzat să ieşim cu câţiva colegi de muncă în pauza de masă şi ne-am gândit că poate tocmai acum se discută ceva important pentru echipă… sau am ales un concert / un restaurant / un film şi în timp ce îl “consumăm” sau chiar şi după, avem o nevoie imperioasă de a verifica prin orice mijloace (telefon, cunoştinţe, poveşti, relatări, bârfe) dacă alegerea noastră a fost îndeajuns de inspirată.

Frica de a pierde / de a rata este un răspuns emoțional fie la credința că alți oameni trăiesc o viață mai bună, mai satisfăcătoare, mai ofertantă, fie la perspectiva că într-o anumită conjunctură ce ţine strict de alegerile noastre, sunt ratate anumite oportunități importante.

Conform neurocercetătorilor, FoMo este un sindrom generat de amigdală – parte a creierului responsabilă cu detectarea oportunităţilor şi a amenințărilor pentru supraviețuire. Această parte a creierului percepe în anumite situaţii perspectiva de “a rata o oportunitate” ca o amenințare directă la securitatea propriei persoane. “Oamenii sunt de două ori mai afectați de pierderi decât de câștiguri” – aceasta este una dintre concluziile lui Daniel Kahneman (celebru psiholog israelian şi laureat al Premiului Nobel pentru economie pentru Teoria perspectivelor) şi Amos Tversky (psiholog cognitiv și matematician israelian). Aşadar, aşa putem înţelege mai bine substraturile instinctul nostru de a evita durerea de a pierde / rata o oportunitate şi dorinţa de a scăpa de această teamă cu orice preţ. Ca atare FoMo duce adesea la sentimente de neliniște, nemulțumire, depresie, stres, anxietate sau agitaţie psihomotrică.

În 2013, conceptul FoMo și explicaţia sa au fost adăugate în Oxford English Dictionary, iar în momentul de faţă există mai multe variante lingvistice și culturale înrudite cu acesta, în domenii variate precum: utilizarea internetului sau a aplicaţiilor acestuia, reţelele sociale, jocuri video, marketing (FoMo este utilizat într-un mod bine direcționat pentru a crește vânzările de produse, de exemplu, prin utilizarea numărătorii inverse pe site-urile web pentru a arăta că un produs va mai fi disponibil doar pentru câteva zile sau prin promovarea unor dovezi că alte persoane se bucură de un anumit eveniment sau produs), investiţii (tendințele pot determina liderii de afaceri să investească pe baza percepțiilor despre ceea ce fac alții, mai degrabă bazându-se pe propria strategie de afaceri) sau crypto (în sfera crypto, FoMo este un răspuns emoțional care apare din cauza fricii de a pierde anumite câștiguri potențiale atunci când prețul unei monede se apreciază şi conduce adesea la o decizie impulsivă de cumpărare).

Principalii declanșatori ai acestui sindrom sunt legaţi de trei dimensiuni personale:

– analiza activităților prietenilor și cunoștințelor noastre (iar reţelele sociale ne oferă din plin această posibilitate) în care NU suntem implicați; acest lucru poate duce la teama că suntem excluși (voluntar sau accidental) sau că nu suntem plăcuți de oamenii care sunt importanți pentru noi.

– existenţa foarte multor opțiuni; pe măsură ce paleta de posibilităţi (joburi, petrecere timp liber, seriale, vestimentaţie) creşte, dorinţa de a alege scade şi stresul se dezvoltă putând determina chiar o „paralizie a alegerii”.

– nevoia de a fi la curent; fluxul nesfârșit de știri (la un click distanță în orice moment) ne ţine acut într-o stare de vigilenţă pentru a nu pierde nicio tendință, evoluție sau oportunitate.

Pentru a combate FoMo este necesară o schimbare de perspectivă care include: managementul mai atent al timpului alocat reţelelor sociale, atenţia pe relaţiile umane importante şi identificarea propriului sine. Abordarea unei atitudini de a fi “aici-şi-acum” ne ajută pe o asumare a realităţii înconjurătoare a propriului sine. Când suntem atât de atenţi la la „ceilalţi” , „altundeva”, “altcumva” ne pierdem pe noi înşine în comparaţii eronate între propria persoană şi percepţia noastră privind alte persoane. În momentul în care vom limita acest tip de comparaţii şi ne vom uita cu recunoştinţă la ce şi cum suntem, vom putea manageria mult mai facil acest modern sindrom, FoMo.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Ce însemnă a fi matur

Încă o generaţie (din păcate destul de redusă ca număr) a trecut săptămâna aceasta prin complexul set de provocări numit bacalaureat. Bacalaureatul (un set de examene la mai multe discipline de învățământ, susținute la absolvirea liceului) definitivează încheierea unui ciclu de pregătire, iar promovarea sa este necesară pentru admiterea în sistemul învăţământului superior. La originile acestui concept al “bacalaureatului” este un decret dat de Napoleon Bonaparte care pune bazele unui învăţământ modern în Franţa. Ulterior acest sistem este preluat de tot mai multe state iar prin dificultatea sa bacalaureatul ajunge să fie identificat cu un adevărat examen al maturităţii. Dincolo de ce mai înseamnă astăzi acest examen, astăzi vreau să vă propun în paginile Dicţionarului de fericire1, tocmai termenul cu care acesta a fost şi este corelat.

Maturitate = 1. stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; 2. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. 3. seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență). 4 (fig.) (Examen de) maturitate = bacalaureat. (dexonline.ro)

Definiţia Dex-ului, bacalaureat = examen de maturitate este doar figurativă, participarea, susţinerea sau absolvirea acestor examene nefiind corelate cu accederea în acea perioadă de viaţă, definită de specialişti între perioada de adolescenţă – tinereţe şi bătrâneţe. Şi, dacă o să continuăm această abordare, dincolo de orice test sau examen, maturitatea încheie perioada adolescenţei. În ţara noastră şi cultural şi legal, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani începe perioada de maturitate, şi da! strâns legat de procesul de creștere este procesul de maturizare: structura osoasă, nervii şi/sau mușchii unei persoane trebuie să crească până la un anumit stadiu pentru a fi gata să întreprindă o anumită activitate sau un anumit comportament. De exemplu vorbirea sau gândirea analitică nu apar înainte de o anumită vârstă. Arnold Gesell (celebru psiholog și medic pediatru american) defineşte faptul că maturizarea este „suma netă a efectelor genelor care operează într-un ciclu de viață” şi determină “o creștere a competenței și a adaptabilității.” Se subliniază astfel dimensiunea biologică a acestui proces şi concept “maturitate” prin faptul că există un setting predictibil de procese biologice implicate în creşterea funcțională şi dezvoltarea unui organism.

Pe de altă parte, analizând încă o dată principala definiţie a acestui termen putem observa: maturitate = stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală). Stare deplină de dezvoltare… când, cine şi cum putem să definim acea stare de dezvoltare? Mai ales din punt de vedere intelectual (omul cât trăieşte învată). Sau social… sau relaţional… sau spiritual?

Maturitatea în psihologie are mai puțin de-a face cu vârsta biologică, ci mai degrabă cu capacitatea cuiva de a reacționa, de a face față și de a se adapta într-un mod adecvat situației la care este expus / domeniului în care activează. Maturitatea psihologică se bazează astfel în mod specific pe autonomia propriei capacități de luare a deciziilor a fiecăruia dintre noi, iar acest lucru se învață atât prin multiple experiențe cât și printr-o creștere susţinută. Un părinte oferă copilului hrană, odihnă și exerciții fizice pentru creșterea unui corp puternic dar şi îndrumare şi susţinere constantă, tocmai pentru a-l crește în maturitate. Maturitatea este, în esență, un fel de dezvoltare mentală sau înțelepciune care are o influență asupra tuturor domeniilor vieții unui individ, de la comportamentul său până la relația cu ceilalți sau până la nivelul său spiritual.

Din punctul meu de vedere ca psiholog şi psihoterapeut maturitatea este o componentă esenţială a structurii noastre cognitive şi emoţionale, dar care este extrem de dinamică şi mobilă, îmbogăţindu-se permanent. Nivelul de maturitate al unei persoane se poate identifica prin anumite trăsături şi comportamente precum:

1. Înțelegerea situațiilor și a oamenilor: un element de maturitate îl putem găsi în modalitatea cuiva de a înţelege empatic şi afectiv o situație sau o persoană şi nu de a se limita doar la o judecată sau etichetare; în plus maturitatea ne pregăteşte ca, în anumite situaţii, să acceptăm lucrurile așa cum sunt (mai ales dacă nu pot fi schimbate de noi) și să mergem mai departe în viață cu demnitate.

2. Adaptarea la schimbările vieții: schimbarea este inevitabilă în viaţa fiecăruia dintre noi, aducând cu ea, relaţii noi, diverse experiențe și provocări, situaţii sau evenimente nepredictibile; deşi schimbarea în sine ne ajută să devenim mai maturi, pentru a face față optim unei schimbări avem nevoie de o anumită maturitate.

3. atenţia faţă de persoanele importante din viaţa noastră: persoanele imature afectiv confundă des dragostea și grija cu atitudini posesive, dependente sau abuzive; maturitatea ne oferă posibilitatea de a ne împărtăşi dragostea în moduri care sunt mai semnificative și non-toxice pentru cei din jurul nostru.

4. abordarea deciziilor importante: oamenii cărora le lipsește maturitatea iau adesea decizii în grabă, fie că se referă la cariera, relațiile lor sau orice altceva (ei fac planuri și iau decizii pe baza emoțiilor și impulsurilor lor de moment); oamenii maturi, în schimb, privesc viața în mod obiectiv și cântăresc practic opțiunile înainte de a ajunge la orice concluzie.

În concluzie, indiferent de o anumită vârstă, putem să ne asumăm un anumit grad de imaturitate pe care putem să îl contrabalasăm printr-o continuă cunoaştere, experienţă emoţională, acceptabilitate şi respect faţă de cei din jurul nostru… pentru că adevărata maturitate e alinierea adevărului propriu, a înțelepciunii personale, a valorilor şi credinţelor noastre la tot ce se întâmplă şi coexistă în jurul nostru…

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Energia din noi

În mare parte anul şcolar s-a încheiat, iar perspectiva vacanţei imprimă şi ideea de concediu. Vacanţă şi concediu, pentru refacerea noastră după o perioadă îndelungată de stres, oboseală, implicare. E o nevoie directă a noastră de a beneficia de astfel de momente pentru a ne reface stocul de energie cu care să rezolvăm alte şi alte provocări. Astăzi vreau să vă propun în paginile Dicţionarului de fericire1, tocmai acest dificil termen, pe care avem tendinţa de a-l evidenţia cu precădere atunci când ne lipseşte.

Energie = 1. Capacitate a unui sistem (fizic) de a efectua lucru mecanic la trecerea dintr-o stare dată în altă stare 2. Forță, putere, tărie, vigoare, capacitate de a acționa. 3. Fermitate, hotărâre în atitudini, în acțiuni (dexonline.ro)

Dex-ul ne oferă în primul rând o definiţie foarte uşor de înţeles pentru iubitorii de fizică, abia ulterior, oferind o explicaţie generală. Şi poate tocmai de aceea acest termen este foarte des întâlnit în formulări de tip: energie cinetică, energie electrică, energie atomică, nucleară, potenţială, statică. În acelaşi timp noi uzităm poate chiar mai des termeni de genul slăbiciune, epuizare, oboseală, extenuare, istovire, secătuire, sleire, moleşeală, vlăguire…adică lipsă (sau reducere de energie), precum şi putere, tărie, vigoare, dinamism, vitalitate, robusteţe, forţă sau rezistenţă…adică capacitate optimă (sau chiar exces) de energie. Aşadar, ce înseamnă acest termen?! Vă propun să ne uităm încă o dată la prima definiţie şi să subliniem şi ce înseamnă conceptul de “lucru mecanic” din acea explicaţie. Lucrul mecanic este o mărime fizică care denotă schimbul de energie între un sistem și lumea înconjurătoare. De ce am pornit de la această observaţie? Tocmai pentru că şi omul, în toată complexitatea funcţionalităţii sale, este un sistem cu multiple schimburi energetice cu mediul său înconjurător. Astfel, domeniul psihologiei a dezvoltat conceptul de energie psihică odată cu publicarea unei lucrări a savantului german Ernst von Brucke care presupunea că toate organismele vii sunt energie, şi deci sunt guvernate de principiul fizic al conservării energiei. Totuşi, e important de subliniat că energia psihică nu poate fi măsurată cantitativ în termeni de formule, așa cum pot fi abordate formele de energie fizică. Ştim clar că furia nu se „îmbuteliază” în noi ca un gaz sub presiune şi nici efectele unui somn de bună calitate nu le putem înmagazina pentru lungi perioade de timp.

Energia psihică se poate exprima pur şi simplu sub forma unor forțe (reale sau doar potențiale) care generează o activitate. Sau, din celălalt punct de vedere, orice activitate umană este corelată cu un anumit tip de energie. Astfel în ceea ce priveşte existenţa energiei psihice s-a ajuns oarecum la un consens. Nu la fel stau lucrurile când este vorba de provenienţa acesteia, dozarea, consumarea, distribuirea sau de rolul ei, ca realitate constantă în viaţa noastră de zi cu zi. Există puncte de vedere conform cărora energia psihică ar avea o provenienţă externă omului, toate credinţele şi religiile apelând la perspectiva omului ca receptor direct al unei energii superioare. Sigmund Freud ne oferă teorii în baza cărora libidoul (dorinţa de satisfacere a unor nevoi-placeri) este sursa energiei noastre, iar Carl Gustav Jung explică modul de funcţionare a energiei psihice prin prisma unor principii inspirate din fizică (de exemplu principiul echivalenţei – prima lege a termodinamicii în fizică – reprezintă principiul conservării energiei, aplicat la energia psihică; dacă noi ne pierdem interesul faţă de un hobby, energia psihică învestită în această direcţie este schimbată spre o altă activitate). Există postulate prin care energia psihică este produsă prin exerciţii fizice şi mentale, şi este alimentată prin gânduri constructive şi realiste. În acelaşi timp avem teorii care definesc genetica (sau moştenirea genetică) ca fiind piatra de temelie în structurarea energiei psihice pentru fiecare. Socialul, prin nenumăratele sale variabile, poate de asemenea să explice de ce avem sau nu energie în anumite momente.

Din cauza acestei extrem de dificile situaţii propun să ne focusăm atenţia pe zona de posibilă menţinere sau echilibrare a oricărui tip de energie psihică de care dispunem. Fie că ne referim la energia fizică (în sens de fiziologică), energia social – relaţională, energia mentală, cea afectivă sau cea spirituală. E clar că pentru a fi energici avem nevoie de hrană, apă şi odihnă, precum avem nevoie de comuniune, relaţii, apartenenţă, socializare, învăţare, hobby-uri, mişcare, meditații, introspecții, conexiuni cu natura sau divinitatea. Şi bineînţeles că pentru fiecare dintre noi există multe alte asemenea “surse” pe care le putem accesa, combina sau impărtăşi cu cei de lângă noi. Şi e deosebit de important să ne cunoaştem aceste surse şi resurse, iar în momentele în care simţim că nu suntem într-un optim energetic, să ne aducem aminte la ce fel de astfel de soluţii am apelat în alte situaţii pentru a ne simţi energici.

Una dintre marile provocări din cabinetul unui psihoterapeut al zilelor noastre (într-o societate atât de ofertantă ca surse de energie dar şi cu mult mai multe moduri de consum energetic) o reprezintă o tulburare simbolic numită ”burn-out”. O persoană cu o astfel de manifestare nu mai are energie pentru nimic și resimte o stare copleșitoare de epuizare din toate punctele de vedere – fizic, psihic, afectiv, emoţional, spiritual… fără nici un pic de energie…. Iar recuperarea este anevoioasă şi de durată. Tocmai din această perspectivă propun abordarea acestui complex concept “energie” prin… teoria lingurii. Christine Miserandino, o scriitoare premiată, blogger și susținătoare a pacienților cu boli cronice a dezvoltat „teoria lingurii” ca o modalitate de a descrie ideea de energie limitată. Lingurile sunt o reprezentare vizuală folosită ca unitate de măsură pentru a cuantifica cantitatea de energie mentală și fizică pe care o persoană o are disponibilă pentru activitățile și sarcinile dintr-o anumită perioadă de timp (o zi, o săptămână, un an). Fiecare activitate necesită un anumit număr de linguri, care vor fi înlocuite doar pe măsură ce persoana se „reîncarcă” energetic, iar o persoană care rămâne fără linguri nu are de ales decât să se odihnească până când lingurile îi sunt re-umplute.

Concluziv vă propun să încercăm să ne vizualizăm cât se poate de clar (şi specific pentru fiecare dintre noi) care sunt sursele energiei noastre, cum putem creşte sau multiplica aceste resurse existente, să identificăm cât mai multe moduri de conectarea cu ele, şi, nu în ultimul rând să fim conştienţi şi asumaţi că aceste izvoare de energie nu sunt neapărat nelimitate şi depinde de noi pentru a le putea folosi pe termen îndelungat, pentru noi sau cei din jurul nostru.

“Dă șansa fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viața ta.” (Mark Twain)

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Provocarea normalului

Am vorbit săptămâna trecută despre norme (reglementări, scrise sau nu, menite să ghideze comportamentele sau acțiunile unor oameni) şi despre faptul că asumarea unor norme poate să “înscrie” o persoană într-o anumită zonă de “normal” pentru un grup sau o comunitate. Totuşi, simt că acest concept “normal” trebuie un pic mai mult detaliat în paginile Dicţionarului de fericire1, pentru că de foarte multe ori acest termen nu este îndeajuns de bine înţeles sau asumat.

Normal = 1. așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit; 2. firesc, comun, obișnuit; 3. conform unor norme, unor reguli; regulat (dexonline.ro)

Conceptele de „normal” și „normalitate”, precum și întrebările legate de ceea ce / cum / când / dacă ceva sau cineva poate fi considerat “normal” au fost şi sunt un continuu subiect de interes pentru fiecarte dintre noi, raportându-ne la propria persoană sau a celor din jurul nostru. După cum se poate uşor observa, pe de altă parte, definiţia normalităţii ne îndrumă către ceva comun, regulat, fără excese sau caracteristici excepţionale. Şi, într-adevăr statistica foloseşte frecvent acest concept de normal – normalitate care înseamnă orice aspect care este medie pentru un anumit grup de oameni. Astfel, acest termen include acei membri ai grupului care nu se abat semnificativ de la tendință centrală (media, mediana etc) a unei distribuții de date. Celebrul sociolog Emile Durkheim subliniază că evenimentele sociale, care sunt prezente în majoritatea cazurilor, sunt normale, iar excepțiile de la acest comportament indică patologie. Un alt domeniu profesional care utilizează frecvent cuplul antagonic de termeni normal – anormal este cel sanitar sau clinic. În sensul cel mai larg, normalitatea clinică reprezintă ideea de uniformitate a funcționării fizice și psihologice între indivizi iar normalitatea simptomelor este o modalitate eficientă de a evalua patologia unui om. Cu toate acestea, este adesea imposibil să se aplice normalitatea statistică clinică pentru a diagnostica anumiţi oameni.

Constatăm astfel că termenul “normal” este fundamental statistic și cantitativ. Pe baza aceasta de conformism în cadrul unui grup, aş completa că termenul de normal capătă şi nuanţe culturale şi contextuale. Nu-i aşa că e o graniţă extrem de dinamică între normal şi anormal în comportamentul de a lua masa cu cineva în public şi în acelaşi timp de a se folosi telefonul pentru a trimite mesaje altor oameni? Sau cât de normală este purtarea unor vestimentaţii rupte? Ceea ce este considerat anormal sau deviant la un moment dat sau la un loc este adesea văzut ca perfect normal în alt spaţiu sau context. Ca atare trebuie să subliniem caracteristica subiectivă în abordarea acestui complicat concept. Astfel a fi (sau nu) normal se va baza şi pe o colecție de percepții, experiențe, așteptări, judecăți culturale și credințele specifice ale unei persoane.

Concluziv, din punctul meu de vedere de psiholog şi psihoterapeut, normalitatea presupune atât respectarea unor norme (cu anumite abateri individuale) dar şi asumarea corectă a raportului sine-social printr-un permanent proces de adaptare. Iar pentru a putea adapta normalul social la propria persoană (şi viceversa: de a adapta normalul personal la cel al comunităţii) avem nevoie de anumite abilităţi cum ar fi: percepţia (cât mai obiectivă) a realităţii înconjurătoare, capacitate de control şi autocontrol, cunoaştere adecvată a sinelui, spontaneitate şi creativitate. De ce e important acest dublu sens de adaptare în căutarea normalităţii? Tocmai pentru că a fi normal nu înseamnă a fi ca toţi ceilalţi. Sau a te modela unisens doar pe tine pentru a atinge un anumit stadard. Sunt mulți oameni care își pierd timpul, energia, personalitatea încercând să se conformeze „normalului”. Şi asta putem observa cel mai des la adolescenţii care renunţă la propriile opinii, își înăbușă specificităţile, își ascund nevoile sau, cel mai frecvent, își schimbă aspectul şi atitudinea, pentru a se potrivi cât mai bine cu o perspectivă “normală” de frumuseţe, atitudine sau etică. Normal nu înseamnă respectarea strictă şi exactă a mediei distribuţiei unui anumit comportament. Dacă cineva ar putea fi normal în toate modurile imaginabile, deși ar fi un om perfect normal, ar putea fi totuși deranjant. Pentru că nu va mai părea real, uman. Totodată, a prezenta un comportament anormal nu înseamnă obligatoriu că acel cineva este bolnav (un om care consumă doar 1 litru de apă pe zi nu e bolnav chiar dacă norma ne recomandă 2 litri).
În cadrul activităţii mele aud deseori oameni vorbind despre ceea ce simt, cred, percep, visează sau estimează că este normal (sau anormal) cu anumite întrebări mai mult sau mai puţin retorice. Pe care încerc să le decodific pentru ei. „Eu sunt normal?”, „E normal ce s-a întâmplat?” sau „Am / are un comportament normal?” le traduc astfel: mai sunt alţi oameni ca mine? / şi alte persoane au trăit ceea ce am trăit eu? / majoritatea celorlalți oameni fac, simt sau gândesc ceea ce fac, simt sau gândesc eu? / doar eu am parte de acest tip de comportamente sau emoţii? / este acceptabil ceea ce fac, gândesc sau simt? Mulți oameni au parte de același tipare de experiență iar conştientizarea acestui fapt aduce în general un val de confort pentru fiecare deoarece se resimte “normalitatea”.

Suntem creaturi profund sociale, relaționale şi astfel cei mai mulți dintre noi suntem foarte motivați să ne integrăm, să fim normali faţă de ceilalţi. În acelaşi timp a fi normal înseamnă a ne cunoaşte şi respecta îndeajuns de bine astfel încât să ne putem căuta mediul sau comunitatea socială care ne preţuiesc individualitatea şi specificitatea personalităţii noastre.

Normal egal un raport cât mai echilibrat între respect pentru alţii şi respect faţă de sine.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Normele din jurul nostru

Societatea în care trăim ne oferă, din păcate, atât de multe exemple în care înţelegerea, colaborarea sau cooperarea sunt doar nişte simple noţiuni fără un sens funcţional. Deseori sunt întrebat în cadrul cabinetului ce înseamnă “normal” fie că este vorba de un comportament, un om sau o aşteptare sau un răspuns. Şi pentru a răspunde la fiecare astfel de întrebare mă îndrept către un alt concept care cred că merită menţionat şi în paginile Dicţionarului de fericire1, pentru că reprezintă un indicator clar a sociabilităţii noastre.

Normă = 1. Regulă, dispoziție, fixată prin lege sau prin uz; 2. ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă 3. Criteriu de apreciere, de reglementare. (dexonline.ro)

O definiţie destul de clară şi edificatoare: normele (reglementările) sunt un anumit tip de reguli pe care trebuie (sau e indicat) să le urmeze persoanele dintr-un anumit mediu, grup, comunitate. Acestea reprezintă un adevărat ansamblu sau sistem de valori și atitudini, îndatoriri, care reglementează acțiunile indivizilor intre ei pentru o cât mai bună conviețuire a acestora în acel mediu social. Sau domeniu social / cultural / profesional. De exemplu există norme morale (sau etice) care oferă un model sau o recomandare privind respectarea principiilor, îndeplinirea datoriilor și regulilor morale. De asemenea avem norme juridice constituite din reguli de conduită cu caracter general și impersonal, reguli emise de organele de stat competente, a cărei aplicare poate fi asigurată chiar şi prin constrângere. Sau foarte des auzim de norme sportive: totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obține un titlu, o calificare etc.

Aşadar normele constituie principii sau reglementări menite să ghideze comportamentele sau acțiunile unor oameni iar încălcarea acestora are ca rezultat, de obicei, o consecinţă asimilată conceptului de pedeapsă. Normele pot fi enunțate în mod explicit sub formă de legi, porunci și ordine precum „nu traversaţi pe culoarea roşie a semaforului”, “achitaţi impozitele” sau „nu înotați aici”. Alte reguli (norme) pot fi nescrise concret, nerostite, dar sunt înțelese și respectate pe scară largă (dar nu neapărtat de toţi). De exemplu salutul reprezintă o astfel de normă nescrisă (şi automat fără o penalizare clară). Majoritatea societăților tolerează anumite abateri de la normele nescrise (sociale) dar nerespectarea acestora poate duce la sancțiuni sociale. În plus, în general, oamenii îi privesc cu favoare pe cei care urmează şi respectă normele sociale.

O normă poate avea sau nu o explicaţie sau o justificare raţională şi reală la fel cum o anumită normă poate, în timp, să-și piardă înţelesul inițial pe măsură ce societatea se schimbă: salutarea unei doamne sau domnişoare de către un bărbat nu are o explicaţie raţională / norma de a cere acordul unui conducător local de a te căsători nu mai este valabilă decât în foarte puţine zone. De asemenea normele se pot schimba în funcție de context și cadru. De exemplu, comportamentul hilar în rândul unui grup de prieteni nu încalcă nici o normă a acelui grup dar nu este neapărat în conformitate cu normele unui loc de muncă sau a unui spaţiu de cult.

Pe de altă parte trebuie să recunoaştem că oamenii, în general, nu prea iubesc regulile, tocmai pentru că nerespectarea lor atrage după sine de fiecare dată consecinţe. Mulţi invocă necunoaşterea legii (norme juridice reglementate) ca o scuză pentru încălcarea lor. Din fericire această soluţie nu este acceptată, iar cel care nu a respectat legea trebuie să plătească pentru prejudiciile aduse indiferent dacă cunoştea sau nu acele norme juridice. Astfel apare un subiect sensibil de analizat şi catalogat: care este factorul determinant care face ca un om, clasă, grup, colectivitate să respecte o anumită normă sau nu.

B. F. Skinner (celebrul psiholog american, fondatorul analizei comportamentale) descrie două tipuri de reacţii comportamentale apărute în funcţie de o anumită normă. Astfel, el defineşte comportamentul guvernat de reguli versus comportamentul determinat de contingenţă. Pe scurt, comportamentul guvernat de reguli este atunci când facem ceva din cauza unei reguli, a unei norme (şi în special din cauza a ceea ce ştim că se poate întâmpla dacă nu respectăm acea normă): purtăm centura de siguranță în maşină pentru că știm că există o amendă pentru situaţia în care nu o purtăm sau ştim că există o anumită situaţie de risc privind neutilizarea ei. Când însă avem de-a face cu o experiență anterioară (din trecut) care ne determină respectarea unei norme sau reguli, avem de-a face cu un comportament determinat de contingenţă. Faptul că am trăit experienţa de a fi amendat pentru nepurtarea centurii, şi, tocmai această experienţă mă împinge la a folosi centura se referă la o contingenţă personală care îmi ghidează comportamentul.

Diferenţa esenţială între cele două reacţii comportamentale vizează cunoașterea: comportament determinat de reguli – pentru a înțelege normele, trebuie să le învăţăm, să le memorăm și apoi să învățăm când şi cum să le aplicăm versus comportamentul sub formă de contingență – este învățat direct datorită recompensei sau pedepsei la care individul este expus prin acțiunile sale. Iar Skinner subliniază „a face bine pentru că acest lucru este întărit / recompensat de binele altora (formă de contingență) este mai mult onorant decât a face bine pentru că legea o cere (comportament determinat de reguli).”

Am putea spune aşadar, că e oportun să primesc o amendă de circulaţie pentru a fi cu adevărat un om care respectă anumite norme rutiere. Dar, psihoterapeutul din mine, subliniază încă un aspect: acest mod contingent de a trăi o anumită experienţă poate fi atinsă (poate nu chiar în totalitatea trăirilor declanşate) şi prin educaţie, empatie faţă de cei din jurul nostru sau faţă de cei care direct sau indirect promovează sau respectă o anumită normă şi prin susţinerea (recompensarea socială) a tuturor celor carte respectă o normă. Dacă învăţăm să ne educăm noi pe noi privind aceste elemente, avem mai mari şanse de a convieţui fericiţi într-o societate sprijinită a funcţiona prin norme!

1. pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Valoarea limitelor personale

În multe dintre paginile Dicţionarului de fericire1 am abordat tematici în care o importanţă deosebită o aveau şi particularizările şi asumările individuale ale fiecăruia legat de acele concepte. De exemplu am vorbit despre încredere, a ierta, răbdare, umor sau adaptare, încercând a defini aportul acestora în cocktailul fericirilor personale. Totuşi simt că uneori nu am fost îndeajuns de specific cu limitele şi gradele de acceptabilitate. Astfel, răbdarea încetează a mai fi o virtute, dacă depăşeşte o anumită limită, iertarea fără limite conduce la situaţii cu potenţial abuziv, iar limitarea umorului în funcţie de context e esenţială. Astăzi propun să ne uităm spre acest fin indicator care deseori ne defineşte pe noi în raport cu alţii, dar şi cu noi înşine.

Limită = 1. Punct extrem, margine (a unei suprafețe, a unui obiect etc.); capăt. 2. Valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. 3. Punct până la care pot ajunge posibilitățile, facultățile intelectuale, mijloacele etc. cuiva. (dexonline.ro)

Definiția conceptului de “limită” ne arată în fapt tot ceea ce simbolizează o graniță, reală sau imaginară care marchează marginea a ceva sau delimitează o caracteristică, o valoare, un crez, un principiu sau o relație. Pentru un psiholog limitele personale ale cuiva sunt nişte linii directoare pe baza cărora o persoană îşi defineşte anumite “graniţe” în autodefinirea sa ca individ. Ele sunt construite dintr-un amestec de valori, concluzii, credințe, opinii, atitudini, oglinzi, toate obţinute prin experiențe direct trăite sau prin procese de învățare. Toate aceste limite personale ale cuiva le putem citi prin observarea gusturilor și antipatiilor sale, a acţiunilor şi comportamentelor dezvoltate sau prin identificarea distanțelor personale prin care permite socialului să îl atingă. Totodată setul de limite ajută persoana în cauză în a-şi crea anumite modalităţi optime prin care îşi va gestiona experienţele de viaţă cu sine însuşi sau cu alți oameni, și cum va răspunde atunci când cineva / ceva depășește aceste limite.

Chiar dacă nu suntem întotdeauna conştienţi de acest fapt, fiecare dintre noi are multiple limite personale adânc înrădăcinate în felul nostru de a fi şi modulate permanent de experiențele de viață. Preluând din caracteristicile domeniilor umane, limitele pot fi fizice, mentale, psihologice și spirituale, implicând convingeri, emoții, cunoaşterea și stima de sine. Limitele fizice se referă la capacităţile fizice personale, la propria imagine de sine şi la managementul spaţiului personal în ceea ce priveşte contactul fizic, limitele mentale ne oferă libertatea de a avea şi a ne exprima propriile opinii, limitele psihologice vizează procesul de separare şi asumare a propriilor emotii într-un mod distinct faţă de ceea ce simt cei din jurul nostru, iar limitele spirituale ating exact principiile si valorile personale de la convingeri şi crezuri religioase până la construirea relaţiilor sociale sau asumarea responsabilităţilor profesionale.

Un alt aspect important este faptul că multe dintre aceste limite personale le putem regăsi şi în cei de lângă noi, dar nu trebuie să uităm că acest fapt nu este o garanţie că acestea acţionează întocmai ca la noi. De exemplu, o limită fizică evidentă este că toată lumea are nevoie de somn în mod regulat și consecvent. Dar modalitatea de acoperire a acestei limite clar va fi diferită de la om la om. Alte exemple pot să se refere la capacitatea de răbdare pe care o avem pentru șoferii sau pietonii lenți, la o sumă de bani de care avem nevoie pentru a ne simţi confortabili la o ieşire în oraş, la toleranța noastră față de minciună, la disconfortul resimţit când cineva ne întrerupe, la acceptarea sau nu a actelor de violenţă etc. Toate aceste diferenţe emerg tocmai din faptul că toţi suntem unici: limitele nu sunt altceva decât nişte instrumente care ne pot proteja de situații dăunătoare sau de persoane toxice dăunătoare. Granițele acestea trag o linie clară în jurul nostru a ceea ce este bine și a ceea ce nu este benefic pentru noi. Fiecare dintre noi avem un mod aparte, unic de a ne asuma responsabilitatea pentru modul în care le permitem altora să ne trateze / abordeze.

Unora dintre noi le este greu să accepte sau să respecte ideea de limite umane și personale. În general acest fapt poate proveni de la faptul că nu ne-am făcut cunoscute limitele care, poate chiar accidental, au fost încălcate sau nerespectate. Când cineva a depășit o graniță sau ne-a împins dincolo de limitele noastre de confort, este important să ne comunicăm acest adevăr: verbal, atitudinal sau comportamental, fără a judeca sau a da vina pe ceva/ cineva. Un alt motiv comun a nerespectării limitelor personale este explicat prin faptul că oamenii confundă limitele cu slăbiciunile. Altfel spus, unii oameni cred (în mod eronat) că, dacă cineva are anumite limite, acesta este cumva defect, slab sau ineficient. Adevărul este însă că negarea sau neacceptarea limitelor (proprii sau ale altora) nu scade sau sporește valoarea cuiva, dar clar împiedică asumarea corectă a sinelui (propriu sau alăturat).

Stabilirea şi promovarea limitelor nu este întotdeauna confortabilă și oamenii ne pot respinge când spunem “nu” unor lucruri/situaţii sau când încercăm să ne comunicăm nevoile mai clar. Totodată unele contexte ar putea să ne testeze limitele sau să ne judece atunci când încercăm să facem unele schimbări. Acest lucru nu denotă că facem ceva greșit în privinţa limitelor noastre personale, ci poate însemna doar că trebuie să fim mai clari și consecvenţi până când oamenii din jurul nostru se adaptează la modul nostru propriu de a interacționa. Sau înseamnă că e cazul de a-mi căuta noi medii sociale care să corespundă mai adecvat nevoilor mele.

Pe lângă stabilirea propriilor limite, este important să le apreciem și pe cele ale altora – chiar dacă sunt diferite de ale noastre. În mod clar nu există o reţetă minune în a identifica toate limitele celui de lângă noi, dar observaţia şi conversaţia pot fi modalităţi optime de a ne pune la curent cu aceste caracteristici subiective ale celui de lângă noi.

Limitele clare ne permit să rămânem conectați (în primul rând cu starea de confort din noi înşine) pentru că, în esenţă, sunt o formă de îngrijire de sine. Mai bine îţi înţelegi limitele decât să trăieşti limitat (proverb asiatic).

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Despre răbdare

Trăim o perioadă atât de agitată şi provocatoare, încât foarte des aud replici de genul “nu mai am răbdare”, “simt că mi se epuizează răbdarea” sau “ce se întâmplă cu mine, căci nu mai am răbdarea pe care o aveam…”. Şi, într-adevăr, în plină epocă a internetului şi a tuturor tehnologiilor care ne înconjoară, a avea răbdare pare un comportament desuet. În antichitate răbdarea a fost omagiată cu calitatea de sursă a principalelor virtuţi umane, dar, ca psihoterapeut consider că e mai mult o atitudine care merită explicată în filele Dicţionarului de fericire1.

Răbdare = 1. dispoziție firească de a suporta neplăceri, dureri, asupriri 2. putere de a aștepta cu liniște desfășurarea întâmplărilor, a evenimentelor. (dexonline.ro)

Răbdarea este o temă îndelung dezbătută de filosofie, ştiinţele educaţiei, religie, medicină sau în literatura de dezvoltare personală. Răbdarea înseamnă, în general, a tolera ceva neplăcut pentru o perioadă (clar definită sau nu) de timp. De exemplu, putem spune despre o persoană care așteaptă un prieten întârziat fără să se enerveze că are răbdare, iar un copil care așteaptă sărbătorile de iarnă fără să devină agitat, frustrat sau supărat că dă și el dovadă de răbdare. Pe de altă parte conceptul de “răbdare” nu se limitează strict doar la parcurgerea unei perioade de timp, ea putând fi legată de apariţia sau dispariţia unui anumit comportament sau acţiuni (bineînţeles şi acestea având reprezentare în scurgerea timpului): o persoană care este bolnavă dă dovadă de răbdare pe perioada carantinării, iar un părinte care nu își pierde cumpătul când fiul său are o criză de tantrum este la fel de răbdător.

Potrivit teoriilor lui Marc Wittman (psiholog la Institutul de Psihologie și Sănătate Mintală din Frieburg) nerăbdarea este o moștenire a dezvoltării şi evoluției umane, aceasta nelăsând oamenii să îşi petreacă prea mult timp într-o activitate neproductivă sau cu nişte recompense prea mărunte: astfel strămoşii noştri au învăţat să abandoneze o vânătoare eșuată sau au dezvoltat culturi sezoniere variate în detrimentul unui singur tip de cultură agricolă. Altfel spus le-a dat oamenilor impulsul de a acționa. Pe de altă parte, structurarea anumitor activităţi cu asumarea perspectivei de control absolut variabilei “timp”, a făcut că oamenii să aibă răbdare. Iar acest cuplu: experimentarea “obligativităţii” de a avea răbdare și a nevoii de a fi nerăbdători, a creat oamenilor un echilibru intern, variat de la persoană la persoană.

Astăzi ne confruntăm tot mai des cu stricarea acestui echilibru. Oricine a pufăit plin de frustrare în timp ce un site web se încărca prea greu sau în timp ce aștepta un banal autobuz sau producerea anumitor vaccinuri. Retailerii şi curierii se întrec în servicii de livrare cât mai rapide, aplicațiile telefoanelor elimină: așteptarea pentru un taxi, transmiterea unor informaţii bancare, diferentele de fus orar pentru o conversaţie sau lecturarea unei cărţi doar după editarea ei. Emisiunile TV au un flux constant şi în multiple domenii de interes şi nevoi, iar logistica transporturilor internaţionale combate tot mai des conceptul de fructe locale sezoniere. Iar experții avertizează că acest tip de satisfacție instantanee are un preț: îi face pe oameni mai puțin răbdători. Răbdarea devine un atribut tot mai slab în era vitezei Internetului şi acest ritm mega-rapid creează așteptări tot mai intense. Când lucrurile se mișcă mai încet decât prevedeam, percepţia timpului de așteptare ne provoacă o serie de descărcări afective disproporționate.

La întrebarea care este mecanismul fiziologic din spatele comportamentului de nerăbdare, cercetătoarea M.J. Ryan propune o explicaţie deosebit de interesantă ce ţine de procesul evoluției omului: un anumit sistem nervos în formă de migdale din creierul nostru (amigdala) este responsabil pentru monitorizarea amenințărilor și reglarea emoțiilor declanşate. Iniţial această componentă a sistemului nervos era perfect calibrată pentru a ne proteja strămoșii de prădători feroce, dar, actualmente, acesta nu este la fel de abil în a determina amenințările credibile în viața modernă. Amigdala, subliniază specialista Ryan, este prea “necizelată” pentru a identifica viabil diferența dintre un adevărat pericol (un câine care ne atacă) și ceva radical mai puțin amenințător (un trafic aglomerat), declanşând anumite reacţii emoţionale. Nerăbdarea este componenta „luptă” a răspunsului de “luptă sau fugi” în care ne poziţionăm în faţa unei anumite ameninţări, şi, drept urmare, unii dintre noi reacționează la astfel de situații iritante de parcă ar fi mai îngrozitoare decât sunt de fapt.

Ca atare, a avea răbdare înseamnă a putea reacţiona calm în fața frustrării sau adversității, așa că oriunde există frustrare sau adversitate – adică aproape peste tot în jurul nostru – avem ocazia să o practicăm. Răbdarea este esențială pentru viața de zi cu zi și poate fi o importantă cheie spre fericire. De ce? Pentru că această calitate este asociată de către multiple cercetări cu o varietate de rezultate pozitive asupra sănătății fizice şi mentale: reducerea depresiei, dezvoltarea unor comportamente prosociale (generozitate, compasiune), creşterea capacităţii de empatie, scăderea cortizolului din organism (ceea ce ajută la reglarea nivelului de stres), un mult mai bun control al emoţiilor.

Un studiu (publicat în 2012 în Journal of Positive Psychology) a identificat faptul că răbdarea ca şi capacitate personală este modificabilă. Chiar dacă astăzi nu suntem o persoană deosebit de răbdătoare, putem fi o persoană mai răbdătoare mâine, prin exersarea a câtorva modalități de a ține sub control impulsurile nervoase transmise de amigdală.

Sarah Schnitker, profesor asociat de psihologie și neuroștiință la Universitatea Baylor și un cercetător de frunte pe tema răbdării, sugerează utilizarea unei tehnici numite reevaluare cognitivă, care înseamnă a gândi diferit o anumită situație. De exemplu: când un coleg este mult prea lent în activitatea sa, provocând o stare de nerăbdare sau când copilul nostru reţine mult prea lent o poezie faţă de aşteptările noastre, am putea să ne amintim de momemtele în care noi înşine i-am frustrat pe alții. Sau să ne gândim cum această experienţă ne poate ajuta să ne dezvoltăm ca şi persoană.

Pe de altă parte dr. Schnitker subliniază că cea mai frecventă greșeală pe care o fac oamenii este să se gândească că voința pură îi poate transforma într-o persoană mai răbdătoare: “dacă faci asta, te pregătești să eșuezi… așa cum alergătorii de maraton nu aleargă un maraton din prima zi de exerciţii, oamenii care vor să cultive răbdarea nu ar trebui să se aștepte la rezultate imediate”. Ea ne sugerează să exersăm răbdarea în situații mai puțin intense, chiar copilăreşti, când miza nu este atât de mare, subliniind că “este ca orice altă abilitate: Dacă o faci zilnic și apoi o conectezi la o anumită poveste de ansamblu, se poate dezvolta la fel ca un mușchi.”

Personal, ca psiholog recomand ca în anumite situaţii să încercăm să producem anumite schimbări în rutina personală (cu atât mai mult cu cât această rutină ne provoacă mult capacitatea de a avea răbdare): de la purtatul ceasului pe cealaltă mână pentru a evita un automatism până la identificarea unor alternative pentru evitarea factorilor stresori: un joc pe telefon când ne aflăm la coadă la stomatolog, un anumit post de radio la care să ne conectăm atenţia pentru situaţiile neplăcute din trafic, schimbarea programului pentru evitarea magazinelor aglomerate sau un exerciţiu de respiraţie profundă când simţim că ne copleşeşte nerăbdarea. Nu în ultimul rând ,propun aprofundarea conceptului de realism: uneori nu suntem prea rezonabili în stabilirea obiectivelor personale, ignorând resursele de timp sau de capacitate. Ale noastre sau ale celor din jur. Exersarea răbdării ne va ajuta să disipăm stresul și să putem alege mai adecvat cum să reacționăm la dezamăgire și frustrare. Celebrul filosof Jean Jacques Rousseau declara: “Răbdarea este amară, dar rodul său este atât de dulce”.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Realitățile personale

Un prieten bun m-a provocat printr-o discuţie privind anumite experienţe personale să mă gândesc la un concept atât de proxim şi a-tot-înconjurător, încât deseori ni se pare că este unic şi acelaşi pentru toţi. Dincolo de a-l înscrie în filele Dicţionarului de fericire1, psihoterapeutul din mine ar dori ca fiecare dintre noi să ne putem percepe şi asuma corect conceptul de realitate.

Realitate = 1. Existență efectivă, obiectivă; lucru real, fapt concret, situație, stare de fapt. 2. Natura, universul, materia care există în afara conștiinței omenești și independent de ea. (dexonline.ro)

Întrebările despre natura realității, existenței sau ființei sunt considerate elementele declanşatoare ale diverselor ramuri ale filosofiei sau chiar a anumitor ştiinţe. Conceptul de “realitate” a iscat atât de multe discuţii, contraziceri, prelegeri, teorii, accepţiuni de-a lungul istoriei umanităţii, încât s-ar putea spune că este unul dintre termenii cei mai indefinibili şi subiectivi ai limbajului nostru. Uzual, realitatea defineşte o anumită stare a lucrurilor așa cum există ele. Într-un sens mai larg, include tot ceea ce este /există în jurul nostru, indiferent dacă este sau nu observabil sau inteligibil.

Principala dificultate în definirea şi structurarea unei viziuni unitare a ideii de realitate este dilema: realitatea este o proiecţie rezultată în urma unor complexe procese psihice (aflate în sfera unei clare subiectivităţi) sau realitatea este un dat obiectiv (în afara oricărei subiectivităţi), reflectat ca atare de intelectul fiecăruia dintre noi, şi în raport cu care ne elaborăm comportamentele şi actiunile noastre? Pe baza acestei majore dileme cred că cel mai corect ar fi să spunem că, pur şi simplu, există mai multe “forme” de realități.

Există, în primul rând, realitatea noastră personală. Aceasta este realitatea din capul nostru; conștientizarea noastră subiectivă. Fiecare dintre noi suntem în contact cu realitatea – auzind, văzând, atingând, gustând sau mirosind lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat.

Dacă întrebăm un copil care se joacă de unde ştie efectiv că se joacă? o să ne răspundă destul de probabil ceva de genul: „văd, aud şi simt acest lucru / jucăriile / alte persoane din jur”. Şi are dreptate în realitatea sa. De aici o să îi provină opiniile, credinţele și viziunile asupra lumii care îl înconjoară. Realitatea sa interioară pare atât de reală. Şi este. Este realitatea personală, subiectivă.

Percepțiile noastre despre lume nu depind în totalitate de trăsăturile fizice ale lucrurilor pe care le vedem, auzim și simțim, atingem și gustăm. Realitatea pe care o experimentăm depinde și de capacitățile, limitările și caracteristicile inerente ale sistemelor noastre senzoriale și perceptuale. Cu alte cuvinte, credem că suntem în contact cu realitatea, dar de fapt suntem doar în contact cu realitatea noastră. Iar realitatea pe care o experimentăm fiecare dintre noi poate fi destul de diferită de cea trăită de altcineva.

Un alt tip de realitate este realitatea socială. Această realitate există colectiv, adică există pentru că este împărtășită de două sau mai multe realități personale. Realitatea socială reprezintă ansamblul a tot ceea ce este / există într-o anumită situaţie, stare, context social. Când o idee, o credință, o viziune asupra lumii sau orice altceva este împărtășită de cel puțin două persoane (adică de două realități personale), aceasta capătă un nou caracter. Astfel, interacțiunile sociale rezultate din cultură, economie, politică, comunicații, educaţie, religie, artă etc şi care fac referire la un set de simboluri, valori și concepte comune, definesc realitatea socială.

Orice grup sau colectivitate experimentează anumite raporturi specifice şi diferenţiate între membrii săi. Dar şi aici o să apară diferenţe majore de “vizualizare” a realităţii sau a existenţei sociale în functie de natura grupurilor, experienţa acestora, nivelul cunoaşterii şi de proiecţiile, motivaţiile, particularităţile culturale sau istorice etc. Nu-i aşa că realitatea socială a înaintaşilor noştri acorda o imensă importanţă faptului ca o locuinţă să dispună de o fântână proprie, în timp ce actualmente e inadmisibil ca o zonă urbană să nu dispună de reţea de apă potabilă? Sau oare cum resimte un grup de excursionişti pe munte o săptămână ploioasă faţă de un grup de fermieri sau un grup de mineri?

Astfel, realitatea socială apare ca un „instantaneu“ de grup realizat la nivelul existenţei sociale, instantaneu care prezintă diferenţe sensibile de la o colectivitate socială la alta, sau de la o etapă istorică la alta.

Un alt tip de realitate ar putea fi realitatea obiectivă. Realitatea obiectivă este ceea ce ar exista, chiar dacă nu ar exista oameni în viață. Obiectivul suprem al acestui tip de realitate îl constituie concepția conform căreia lumea (întreg universul) poate fi descrisă de știință, așa cum este ea, total independent de ceea ce am putea considera că este. În filosofie, realitatea obiectivă este pusă des în legătură cu conceptul de existență (cartofii există, deci sunt reali: realitate obiectivă) dar, aşa, apare problematica perceperii unui anumit fapt care se poate observa, adnota sau interpreta în mai multe moduri de către mai multe persoane.

Realitatea obiectivă ar trebui să existe complet independent de mințile noastre și de sentimentele și experiențele noastre. De exemplu: în timp ce nimeni nu este în apropiere, un fulger lovește un copac, care arde şi se transformă într-o grămadă de cenușă. Depinde vreunul dintre aceste evenimente de un om sau de mintea unui om? Nu! Absolut că nu! Dar dificultatea este în enunţarea acestui exemplu de realitate pur obiectiv, deoarece trebuie descris în concepte care sunt interpretate de minte. Orice lucru legat de percepţia şi experienţa noastră umană (dimensiunea, forma, greutatea, căldura, culoarea, frumusețea, valoarea, importanţa etc), depinde de o minte. Aşadar am putea spune că realitatea obiectivă este indefinibilă. Fără caracteristica de observare umană (atât de subiectivă) realitatea obiectivă nu poate fi definită! nu are formă. Ca joc pe un computer: scenariul este acolo, dar dacă nu este redat pe ecran, este fără formă. Deci realitatea obiectivă ne înconjoară, dar nu poate fi redată decât într-o formă oarecum subiectivă.

Desigur că am mai putea identifica sau defini câteva modele de realitate. Dar dincolo de forma sau metodele prin care s-ar putea face simţită sau asumată, cred cu tărie că e mult mai important de a conştientiza faptul că noi toţi suntem purtătorii unor multiple realităţi: de la extrem de subiective în care orice poate fi pus la îndoială (sau într-o formă de dezacord chiar și faptele care înainte au fost într-un acord aproape universal – de exemplu sclavagia), până la realităţile “obiective” (marea majoritate a oamenilor presupun că există o realitate obiectivă în care toți existăm, cu fapte care sunt universal adevărate, dar le este dificil a le exemplifica).

Ca psiholog şi psihoterapeut constat foarte des cum o realitate se schimbă şi în funcţie de mediul social în care ne aflăm la un moment dat sau datorită unor repere de timp, spaţiu sau trăire emoţională. În 1998, cercetătorii de la Institutul de Știință Weizmann au demonstrat că realitatea se schimbă în funcție de cantitatea de observație.

Cel mai probabil una dintre esenţele fericirii noastre constă în a putea să ne autodefinim realităţile personale şi să ni le împletim cu ale altor persoane din jurul nostru. Fără a insista în adevărul / veridicitatea / absolutul sau realul realităţilor noastre. Să încercăm să trăim în realităţile noastre şi să le acceptăm pe cele ale celor din jurul nostru.

1. pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!

Dozajul empatiei

În viața de zi cu zi, îmi caut și imi construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru şi, deşi mă simt atât de încărcat de războiul de lângă noi, vreau să încerc să schiţez o nouă pagină… despre ce şi cum trăim uneori prin ceea ce fac alţii. Despre empatie cu aspectele ei pozitive sau mai puţin benefice…

empatie = 1. Intuire a realității prin identificare afectivă. 2.Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc. 3. Formă de cunoaștere a altuia, în special a eului social, apropiată de intuiție. 4. Interpretare a eului altora după propriul nostru eu. (dexonline.ro)

Într-o interpretare puţin mai lejeră, putem defini empatia ca fiind capacitatea de a înțelege emoțional ceea ce simt alţi oameni, de a vedea lucrurile din punctul lor de vedere și de a ne imagina că suntem în locul lor. În esență, conceptul fundamental al empatiei se bazează pe metafora de a ne pune în poziția altcuiva și de a simți ceea ce simte acel altcineva. O expresie americană defineşte şi mai plastic empatia: “a te pune în păpucii altcuiva…”

Când vedem o persoană suferind, mulţi dintre noi putem să ne imaginăm instantaneu cum ar fi, dacă noi am trăi acea experienţă, şi automat să simţim o profundă înţelegere faţă de ceea ce trăieşte. Chiar mai mult, acest tipar comportamental ne va permite să cunoaştem şi acceptăm emoțiile pe care le resimte acea persoană. Pe de altă parte a vedea o persoană în durere și a răspunde cu indiferență sau chiar ostilitate pare total de neînțeles. Dar tocmai faptul că unii oameni răspund într-un asemenea mod ne demonstrează clar că empatia nu este o caracteristică universală umană, ci doar o specificitate contextuală.

Existenţa şi dezvoltarea capacităţii empatice determină anumite beneficii directe precum:

– stabilirea unor perspective clare privind paleta emoţională proprie – nu putem simți empatie pentru cineva de lângă noi dacă suntem deconectaţi de propriile emoții și trăiri.

– creşterea capacităţiilor comprehensive – empatia ne ajută să acumulăm mai multă informație, să învățăm să privim lucrurile din mai multe unghiuri și din mai multe perspective (inclusiv în momentul în care empatizăm cu un personaj fictiv dintr-o carte sau dintr-un film)

– dezvoltarea abilităţilor fundamentale în procesele sociale – empatia ne înlesneşte capacitatea de a avea relații cu cei de lângă noi iar fericirea noastră depinde foarte mult de modul în care relaționăm cu cei din jur

Ca atare putem concluziona că recunoașterea și împărtășirea stării emoționale a altcuiva este o experiență interioară complexă, care face apel la conștientizarea de sine, la abilitatea de a distinge între propriile sentimente și ale celorlalți, la capacitatea de a focusa între mai multe perspective şi de a regla mixul de sentimente proprii-ale altora. Pentru a ne pune în locul altcuiva, trebuie să găsim un echilibru între emoție și gând și între sine și ceilalți. Altfel, empatia devine o capcană și ne putem simți ca și cum suntem ținuți ostatici de sentimentele altora! Apropo: de câte ori ne-am surprins în ultimul timp iritaţi, trişti, frustraţi sau aproape de suferinţă auzind buletinele de știri depre război? Prea multă empatie față de ceilalți, mai ales atunci când acordăm prioritate emoțiilor altora față de ale noastre, poate duce la experiențe de anxietate şi chiar depresie, ceea ce explică de ce atât de mulți dintre noi ne simțim prost când urmărim știrile despre războiul din Ucraina.

Potrivit lui Paul Bloom, profesor de psihologie la Yale, mulți dintre noi greșim complet în ceea ce privește exersarea empatiei. El subliniază faptul că “înțelegerea oamenilor este importantă, dar nu este neapărat o forță spre bine…poate fi și o forță pentru rău”. Bloom explică “când suntem prinși în situația celorlalți, este greu să vedem situația în general. Iar dacă situaţia este supărătoare ne asumăm prea multe sentimente negative împovărătoare, cum ar fi deznădejdea, durerea, suferința sau dezamăgirea şi potopul acesta de sentimente amenință să ne blocheze capacitatea de a acționa… Şi, astfel, viziunea în tunel împiedică să se vadă realitatea complexă sau o consideră nepotrivită pentru dezvoltarea strategiilor de soluții pe termen lung.”

Şi alţi specialişti subliniază că empatia îndelungată duce la stres empatic, al cărui nivel depinde de sensibilitatea persoanei și de circumstanțe. Dacă situația stresantă persistă, de exemplu în relațiile apropiate cu membrii familiei care sunt deprimați sau au nevoie de îngrijire, acest lucru poate duce la epuizare emoțională si fizică, la mai puțin ajutor sau chiar la agresivitate. Oamenii prea empatici pot chiar să-și piardă capacitatea de a ști ce vor sau ce au nevoie. Ei pot avea o capacitate redusă de a lua decizii în propriul interes, să experimenteze frustrare din cauza încălcării propriilor sentimente și ar putea să nu aibă resurse interne pentru a oferi ajutorul pe care şi-l doreşte. În plus, empatia exagerată creează vulnerabilitate la manipulare din partea altora.

Uitându-ne atent la acest fragil echilibru între caracteristicile pozitive sau mai puţin benefice ale empatiei, ar fi util să ne focusăm pe perspectiva psihoterapeutului Carl Rogers (cel care a introdus termenul de “empatie” în practica medicală şi psihoterapeutică, preluându-l din estetică şi filosofie). Rogers, definea că a fi empatic înseamnă „a percepe cadrul de referință al altui om cu acuratețe, cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care-i aparțin ca și cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde din vedere condiția de ”ca și cum”. Altfel spus, ceea ce transformă empatia într-un adevărat comportament de valoare este faptul de a găsi un echilibru între sine şi ceilalţi. Asta ne impune sarcina de a ști când să ne extragem din pantofii altcuiva. Şi cum!

Înfrânarea excesului de empatie necesită inteligență emoțională, abilitatea sa de bază fiind conștientizarea de sine. Trebuie să fim întotdeauna pregătiţi să explorăm propriul Eu. A fi empatic necesită întotdeauna să fim empatici cu noi înşine. Și asta, în mod paradoxal, ne va permite să fim și mai prezenţi pentru cei pe care îi iubim.

Prejudecata de confirmare

În viața de zi cu zi, îmi caut și îmi construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! De doi ani de zile reuşesc să fac acest lucru şi, deşi mă simt atât de încărcat de războiul de lângă noi, vreau să încerc să schiţez o nouă pagină… pentru a media, explica, înţelege… dincolo de părerile şi convingerile personale, pentru a confirma…

a confirma = 1. A recunoaște și a întări exactitatea unei afirmații făcute de altcineva; a atesta, a mărturisi autenticitatea; a întări o ipoteză, o afirmație (dexonline.ro)

Cu conceptul de “confirmare” creştem şi evoluăm încă din prima perioadă a vieţii noastre, ajungând la un moment dat să ne fie un adevărat ghid de dezvoltare. Ne întrebam părinţii, dacă era bine ce sau cum făceam anumite lucruri. Fiind copii nu aveam încă suficientă încredere în propriile capacităţi, aşa că apelam la aprobarea şi/sau confirmarea adulţilor din jur,iar uneori eram încurajaţi şi felicitaţi, iar alteori mustraţi sau criticaţi. Prin oricare dintre aceste feluri de raportare ne confirmam (sau infirmam) comportamentele personale.

Ulterior acest model de evaluare externă se transformă într-un adevărat set de valori determinat şi de modele experenţiale, sisteme de educaţie, religie, convingeri personale sau alţi diverşi factori sociali. De la perioada de adolescenţă, pe tot parcursul vieţii, aceste valori vor constitui suportul moral al personalităţii fiecăruia dintre noi. Astfel marea majoritate dintre noi, ajungem să simțim că aceste convingeri şi credinţe ale noastre sunt raționale, logice și chiar imparțiale, bazate pe rezultatul anilor de experiență și pe analiza obiectivă a informațiilor pe care le avem la dispoziție. Încălcarea acestor valorilor personale, prin contestarea lor directă sau şi doar prin ignorarea sau încălcarea lor de către alţii, ne determină un puternic disconfort psihic pe care tindem să îl anihilăm prin îndepărtarea noastră de acei oameni şi prin catalogarea lor ca fiind nepotriviţi, atipici sau pur şi simplu altfel decât noi. Astfel des şi relativ destul de uşor apar anumite manifestări prin care nu înţelegem (şi judecăm) comportamentele unei anumite persoane, grup social sau chiar comunitate.

Nu-i aşa că e greu de înţeles cum o mare parte din oameni consideră că războiul contemporan are şi conotaţii pozitive şi chiar par că nu văd ororile distrugerilor materiale şi umane rezultate?! Nu-i aşa că avem tendinţa de a acuza şi blama o mare categorie din populaţie pentru faptul că “refuză” să vadă în liderul său politic pe acel om însetat de putere pe care îl întrezărim noi?! Nu-i aşa că ni se pare imposibil cum unii refuză să vadă un anumit adevăr? Toate aceste variante sunt posibile (şi în unele cazuri chiar speculate de către liderii sau promotorii de informaţii) pe baza nevoii de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, pe baza nevoii de confirmare a fiecăruia dintre noi. Această nevoie de confirmare ne vulnerabilizează în utilizarea unor prejudecăți cognitive (deformări ale modului de raționament) care tind să fie inconștiente și involuntare. Una dintre cele mai frecvente este tendința de confirmare (sau părtinire de confirmare, sau bias de confirmare), foarte frecventă atât în viața noastră de zi cu zi, cât și în viața noastră profesională.

Acest fenomen de părtinire de confirmare ne predispune la faptul că marea majoritate a credinţelor noastre se vor baza preponderent pe acordarea de atenție informațiilor care le susțin, şi, în același timp, vom tinde să ignorăm informațiile care le contrazic.

Peter Cathcart Wason (celebru psiholog cognitivist, pionier în psihologia raționamentului) a condus în anii 60 un program de experimente prin care a demonstrat că oamenii au tendința de a căuta informații care le confirmă convingerile existente. De exemplu, oamenii au tendința de a căuta informații pozitive care să-i pună într-o lumină bună pe liderii politici favorizați şi vor căuta, de asemenea, informații care îi transpune pe opozanţi într-o lumină negativă. Sau alt exemplu mai uzual: atunci când o persoană este îndrăgostită, vede cu preponderenţă calităţile partenerului, iar în momentul în care i se va arăta că acela/aceea are anumite defecte, va reacţiona agresiv pentru că nu poate accepta să-i fie „demolată” convingerea că persoana respectivă este „perfectă”, iar alegerea sa este cea corectă.

Tot în categoria părtinirea confirmării intră o persoană care are convingerea că stângacii sunt mai creativi decât dreptacii. Ori de câte ori această persoană întâlnește o alta persoană care este stângace, va căuta „dovezi” care susțin ceea ce crede deja. Acest individ ar putea chiar ignora sau minimaliza exemplele care nu susțin ideea sa. Un alt exemplu deosebit de frecvent se referă la cum îi afecteaza pe unii rubrica dedicată horoscopului: cu tendinţa acestora de a căuta semne şi răspunsuri în predicţii astrologice.

Karl Popper, un renumit filozof britanic, a definit extrem de inspirat această situație: ”când ești în căutare de confirmări, sigur le vei găsi”.

Pe baza plăcerii noastre personale de a fi confirmaţi în cât mai multe domenii personale şi bazându-se pe acestă prejudecată, chiar și reţelele sociale sincronizează anumite ştiri, evenimente, noutăţi, informaţii cu preferinţele utilizatorilor săi. Şi nu doar mesajele, ci si reclamele pe care ni le oferă.

Nu-i aşa că parcă aşa putem înţelege mai bine rigiditatea cu care unele persoane (sau chiar noi înşine) ne cantonăm într-o poziţie de adevăr absolut? Nu-i aşa că nu mai putem acuza de rea voinţă sau intenţie, aşa de uşor pe cei care se hrănesc conştient şi asumat cu un anumit tip de ştiri şi informaţii pe care noi le catalogăm injuste sau neadevărate? Mulţi oameni se înconjoară de alte persoane care le confirmă convingerile şi resping – în multe cazuri chiar agresiv – pe cei cu alte opinii. Aici sunt întotdeauna de remarcat discuţiile despre politică, religie, sexualitate, război, etc… Pare că biasul de confirmare vine „la pachet” şi cu o oarecare lipsă a toleranţei.

Cum diminuăm efectul acestui fenomen de părtinire (bias) de confirmare? Cu atât mai mult cu cât este o tendinţă naturală pe care o au toţi oamenii, aceea de a vedea ceea ce au nevoie să vadă. În primul rând prin asumarea că acest efect nu poate fi eliminat, dar poate fi controlat! Apoi să luăm în calcul faptul că şi cei care oferă informaţia o pot selecta sub influenţa biasului confirmării (propaganda mai mult sau mai puţin făţişă). Totodată, să fim conştienţi de faptul că oamenii preocupaţi mai mult de adevăr şi mai puţin de satisfacţiile lor personale caută dovezi în sprijinul teoriilor, dar şi dovezi pe care să le verifice sau chiar să le infirme.

Dacă nu am văzut nici o lebădă neagră, nu înseamnă că toate lebedele sunt albe. Dar, pentru a accepta acest adevăr trebuie să fim dispuşi să căutăm / acceptăm opinia altora despre lebedele negre. Provocarea convingerilor noastre, în mod regulat, este singura modalitate de a evita să fim prinşi în biasul de confirmare.