Există o vorbă / abordare care definește faptul că orice decizie, chiar şi una greşită, generează un sentiment de pace. Și că e mai indicată o decizie mai puțin reușită decât una perfectă dar netranspusă în acțiune.
Din punct de vedere pur informațional, luarea deciziilor este un proces bazat pe culegerea de informații și evaluarea rezoluțiilor alternative. Sau mai concis: organizarea de informații relevante și definirea de alternative. Și, clar, activarea deciziei. Pare simplu. Dar deseori ne confruntăm cu procese îndelungate în identificarea și punerea în acțiune a unei decizii. De ce?
În psihologie luarea deciziilor este considerată un proces cognitiv care are ca rezultat selectarea unei credințe sau a unui curs de acțiune dintre mai multe opțiuni posibile. Deosebit de important este faptul că luarea deciziilor e un demers acompaniat de valorile, preferințele și credințele decidentului, iar fiecare astfel de proces produce o alegere finală. Prin urmare, luarea deciziilor poate fi mai mult sau mai puțin rațională și se bazează pe cunoștințe și credințe explicite sau tacite. În plus contează mult și perspectiva experienței personale. Atunci când suntem într-o situație familiară, deciziile sunt adesea rapide și automate, iar atunci când ne confruntăm cu o situație în care nu am mai fost niciodată, trebuie să ne luăm mai mult timp pentru a cântări potențialele beneficii și riscuri. Totodată avem mai multe șanse de a greși și de a ne confrunta cu consecințe negative.
În activitatea mea profesională observ numeroase dificultăți în procesele decizionale. De la dileme precum relație versus carieră profesională sau o profesie plină de satisfacții financiare versus un domeniu profesional preferat, până la situații existențiale precum ”vreau să mă apuc de slăbit”, ”sunt conștient de dependența de substanțe dar nu știu cum să pun în practică o anumită decizie de a limita acest fapt” sau, pur și simplu ”vreau să cumpăr un artefact dar nu știu ce fel…”. Observ multă suferință în aceste decizii neluate, amânate sau nefinalizate. Specialiștii definesc aceste situații ca fiind o paralizie decizională (sau paralizie de analiză). Ele sunt provocate de inundația copleșitoare de date căutate și-sau obținute (cineva nu este în măsură să ia o decizie, deoarece se blochează în analiza de noi și noi informații necesare luării deciziei) sau tendința de a suprasecuriza situația avută (decidentul dorește să elimine absolut orice incertitudine în perspectiva unei decizii cât mai armonioase).
Irvin Yalom (celebru psihanalist, psihoterapeut și scriitor) subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nu… a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Iar în plus, ”orice decizie ne pune față în față cu izolarea supremă… o decizie este un act solitar, intim” care poate împovăra într-atât de mult încât să recurgem la nevoia ca altcineva să ia o decizie pentru noi înșine.
Simplul act de a decide susține noțiunea de liber arbitru. Dar acest liber arbitru poate fi limitat de informații lipsă sau incomplete, termene urgente și stresante, resurse fizice / emoționale limitate sau de credințe personale. Și poate fi încărcat de suferință.
În situații în care observ că oamenii nu se pot hotarî cu ușurință, propun următoarea abordare:
Decizia se referă la un moment viitor. Nu are sens să analizezi acum efectele unor consecințe care încă nu există. Decizia luată acum este bună pentru acest moment, existând permanent oportunități de a valida aceasta decizie sau nu. Doar eu, prin deciziile mele, pot provoca schimbarea pe care mi-o doresc.
