În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Încerc să fiu cât mai responsabil în ceea ce transmit, gândidu-mă că pentru unii oameni acest dicționar poate fi o resursă inspirațională. E alegerea mea!
Autonomie – 1.Condiție a indivizilor, colectivităților și instituțiilor care se bucură de o anumită independență în raport cu autoritatea exterioară sau centrală.2. Independență. 3. Fig;despre oameni) Libertate de acțiune sau de dezvoltare (dexonline.ro)
În psihologie, filosofie, politică, biologie, autonomia este capacitatea ca un organism / un individ / o organizație / o societate să poată lua o decizie neconstrânsă de o altă entitate similară. Mai pe larg autonomia poate fi definită ca fiind capacitatea de a face alegeri conform propriei libere voințe. Autonomia reprezintă astfel abilitatea de a ne face singuri alegerile, mai degrabă, decât să le facă pentru oricare dintre noi alți oameni. Chiar dacă autonomia este o dorință intensă de la cele mai mici vârste, cu siguranță nu ne naștem complet autonomi. În copilărie, suntem total dependenți de părinții noștri și, din proprie inițiativă sau pentru că nu cunoaștem alte posibilități, respectăm marea majoritate a regulilor lor. În copilărie și mai târziu în adolescență, experimentăm și adesea cedăm presiunii de la egal la egal a prietenilor sau a unor cercuri sociale de interes. Chiar și ca adulți, ne confruntăm des cu așteptările societății, autorităților, politicilor, normelor…și, de asemenea, în continuare familiei, prietenilor și colegilor noștri. Putem fi vreodată cu adevărat autonomi, liberi să facem propriile alegeri?
Marea majoritate a psihologilor și neurocercetătorilor subliniază faptul că sentimentul de autonomie este o recompensă (sau o amenințare) pentru creier. Sentimentul de autonomie nu este doar un simț plăcut de a avea libertate în decizie, ci este un factor important de recompensă sau pedeapsă. Steve Maier de la Universitatea din Boulder spune că gradul de control pe care organismele îl exercită asupra a ceva, determină dacă stresul alterează, sau nu funcționarea unui organism. De exemplu Steven Dworkin, de la Universitatea din Carolina de Nord, a studiat modul în care șobolanii sunt afectați de anumite substanțe sau medicamente. Într-un studiu mai vechi un șobolan își ”oferea” cocaină prin apăsarea unei pârghii. În cele din urmă, șobolanul supraexcitat neuronal a ajuns să moară din lipsă de hrană și de somn. Cu toate acestea, un alt șobolan care a primit cocaină în același timp cu primul, dar nu din proprie voință, a murit mult mai repede. Studiul revela astfel acea diferență cauzată de percepția controlului…autonomiei.
În cadrul cabinetului meu de psihoterapie m-am confruntat des cu variante diverse ale acestei mari dileme…autonomie versus percepția autonomiei. Și părerea mea este că viața, adesea, nu permite autonomia pe care o visăm sau pe care ne-o definim ca fiind ideală. Atunci când vrem să realizăm anumite lucruri, trebuie să luăm anumite decizii conexe. În astfel de situații, de multe ori pierdem din vedere obiectivele care ne-au determinat să luăm acele decizii, concentrându-ne doar pe acțiunile pe care ne simțim obligați să le întreprindem… (de exemplu, dacă vrem să facem performanță la locul de muncă trebuie să îndeplinim anumite standarde care nu sunt neapărat personale; alt exemplu: pentru binele relației de cuplu de foarte multe ori alegem dorințele partenerului în detrimentul alegerilor noastre). Analizând doar etapa aceasta vom fi nemulțumiți de propriul stadiu de autonomie.
Dacă ne amintim însă de motivele pentru care facem ceva (ce nu vrem neapărat să facem în mod personal), motive care reprezintă dorințele noastre generale, devine clar că am renunțat voluntar la un grad de autonomie în numele dorințelor noastre autonome! Poate aici e cheia paradoxală a autonomiei: libertatea pe care ne-o oferă tocmai în situația de a renunța la ceva extrem de individual pentru binele/fericirea personală într-un anumit cadru sau context social.
„Percepția” autonomiei este cea care contează pentru creier! Când un copil nu dorește să se ducă la culcare, s-ar putea să îi putem reduce rezistența dându-i autonomia de a alege: ”Vrei să îți citesc o poveste sau sa îți cânt un cântecel înainte de culcare?”… Această alegere poate avea un impact mare. Pentru că o percepție a autonomiei reduse poate genera cu ușurință un răspuns de tip frustrare sau chiar confruntare.
Cu puțină creativitate și asumarea unei perspective generale vom putea să ne bucurăm de autonomie: în loc să ne concentrăm pe un context și să subliniem limitele unor comportamente personale, haideți să ne uităm cu adevărat pe rezultatul final așteptat. Pe decizia care ne-am asumat-o autonom în căutarea sau construirea propriei noastre identități, fericiri, vieți…
