În viața de zi cu zi, îmi caut și îmi construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Și, pentru că săptămâna trecută am avut o amplă discuție cu un preadolescent despre ce înseamnă a fi corect, mi se pare corect să continui acest subiect…
Corectitudine – calitatea de a fi corect; lipsă de greșeli / ținută sau purtare corectă; cinste (dexonline.ro) . Și pentru a înțelege mai bine acest concept am apelat la încă o definiție:
Corect – Care respectă regulile, normele dintr-un domeniu dat; așa cum trebuie. Și totuși cele două definiții nu ne clarifică foarte concret acest concept. Ce reprezintă corectitudinea? Cum o putem respecta, crește sau recunoaște? Cât de subiectiv e acest termen? Corectitudinea e permanentă? Contribuie corectitudinea la starea de fericire?
Dificile întrebări…iar dificultatea provine tocmai din faptul că ne referim la o valoare morală. Valoare morală este resimțită de noi toți drept comportament, trăire, apreciere, ideal, model sau conduită pe baza unui setting personal de aprecieri extrem de subiective. Pentru că putem discuta filosofic despre o anumită valoare, dar ea nu va putea fi descrisă sau explicată pe deplin decât în momentul în care se trăiește cu adevărat. Trăirea (subiectivă) a unei valori oferă definiția unei valori. Ca atare putem spune: corectitudinea reprezintă, în esența ei, o percepție a comportamentului care diferențiază sau clasifică intențiile, deciziile și acțiunile, personale sau ale altora, între bine (sau etic) și rău (sau ne-etic) pentru propria persoană, pentru altele sau pentru un anumit sistem social.
Când oamenii relaționează între ei, încearcă să-și structureze un anumit echilibru psihologic, care să le ofere acceptabilitate și importanță în mediile sociale dorite. O modalitate prin care oamenii ating acest scop este să se raporteze la normele morale ale grupurilor spre care tind.
Corectitudinea poate fi privită ca o valoare morală obiectivă, în sensul că este independentă de procesele subiective ale gândirii umane, nu variază în timp și de la un loc la altul și este universală prin faptul că se aplică tuturor. Astfel, susținătorii acestui tip de abordare enunță faptul că valorile morale sunt creații ale voinței divinității. Conform acestei teorii, Dumnezeu susține standarde morale specifice (corectitudinea), le fixează în natura umană și le descoperim noi înșine prin intuiție rațională. Cea mai faimoasă versiune a acestei teorii a fost susținută de filozoful medieval Toma d’Aquino (1225-1274), care a susținut că descoperim aceste valori prin investigarea scopului nostru natural ca om și, mai precis, prin analiza înclinațiilor noastre umane.
O alta opinie mai sceptica se refera tocmai la faptul că ”a fi corect” e o abordare pur umană, și, ca atare, nu este universală și variază în timp și spațiu. Idealul de corectitudine se schimbă continuu în moduri dramatice: în secolele trecute, oamenii au aprobat în mod obișnuit sclavia și tortura, iar acum le respingem ca atrocități morale… în anumite culturi se interzice ca fiind incorect sexul premarital, iar alte culturi consideră că este acceptabil din punct de vedere moral. Iar subiecte de tip avortul, eutanasia, prostituția, consumul de alcool, consumul de droguri recreaționale, feminismul etc împing conceptul de corectitudine în intense și pasionale dezbateri.
Dincolo de cele două perspective îmi permit să subliniez faptul că din punctul de vedere al relaționării umane, când e vorba de corectitudine, fiecare dintre noi oscilează între doi poli: relativism individual și relativism cultural. Relativismul individual subliniază că fiecare dintre noi își crează propria moralitate. Adică eu, în conformitate cu nevoile și dorințele mele, îmi creez un sistem valoric unde îmi imaginez propriile preferințe și îmi structurez propriile valori. Cea de-a doua abordare, relativismul cultural, susține că societățile umane, și nu oamenii individuali, creează moralitatea. Din această perspectivă, toți suntem produse ale mediului nostru cultural și este naiv să spunem că eu sau orice altă persoană individuală putem crea un set unic de valori. Ca atare, corectitudinea devine maleabilă în conformitate cu mediul său de aplicabilitate. De ce oare? Revenim la sublinierea că orice valoare morală se bazează (în afară de sistemul cognitiv) pe reacții emoționale. Toate enunțurile morale sunt modulate de sfera emoțională. Când fac evaluarea morală că „X a acționat corect” sau ”doamna Y nu a procedat corect” îmi folosesc rațiunea, dar și emoțiile simțind un sentiment de plăcere în legătură cu conduita lui X sau de disconfort și neplăcere legat de Y. Și aici identificăm și strânsa legătură dintre corectitudine și fericirea personală. Ceea ce simțim că (ne) este corect, ne bucură. Și ne bucurăm să ne promovăm corectitudinea.
Astfel, decizia morală personală ”de a fi corect” sau ”a căuta corectitudinea” se bazează pe aprofundarea unor aspecte ce țin de fericirea sinelui nostru: bogăția experiențelor de viață, libertatea de a alege, principiile și valorile de viață, contextul cultural, convingerile religioase sau educația primită. Ideal ar fi ca pentru cei mai mulți dintre noi corectitudinea să însemne a ne asuma atât calitățile cât și defectele, a căuta adevărul dincolo de un anume context sau situație, a respecta anumite principii logice, a-ți argumenta punctul de vedere și a nu te cataloga mai presus de toti cei care te înconjoară.
Trăieşte în aşa fel încât, atunci când copiii tăi se gândesc la corectitudine şi integritate, să-şi aducă aminte de tine. (Horace Jackson Brown Jr. – autor american de literatură motivațională).
