În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire! Încerc să creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii. Sunt mândru de faptul că de doi ani reuşesc să fac acest lucru, dar ştiu că mai am mult de învăţat în acest domeniu.
Mândrie – 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. / Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare.
După cum se poate uşor constata există o mare diferență între mândrie și… mândrie. O mare, mare diferenţă! Şi această diferenţă este subliniată încă din antichitate, când Aristotel a definit mândria (megalopsuchia) ca măreția sufletului transpusă în dorinţa de a te dezvolta, pe tine şi pe cei din jurul tău, de a te înconjura de nobleţe şi bunătate de caracter: “este mândru omul care este vrednic de lucruri mari”. Aristotel conchide astfel că mândria pare a fi un fel de coroană a virtuților, căci îi face pe oameni să se vadă ca nişte fiinţe capabile de a(şi) îndeplini aşteptările şi scopurile, sa se autodepăşească şi să aducă valoare. Spre deosebire de aceasta formă, tot Aristotel, defineşte viciul mândriei (ubrisul) astfel: un om care declanșează un comportament doar pentru propria sa satisfacție: “bărbații naivi cred că, necinstindu-i pe ceilalți, își fac propria superioritate mai mare”.
Din punct de vedere psihologic, mândria, pe de-o parte, poate fi definită ca un sentiment de respect de sine și de valoare personală sau ca un sentiment de satisfacție faţă de propriile realizări (sau ale altcuiva). Cei mai mulți psihoterapeuţi sunt de acord că mândria este o parte vitală a sentimentului de sine al unui individ și o componentă importantă a stimei de sine sănătoase și pozitive. Pe de altă parte tot mândria (în forma ei exagerată şi nesănătoasă) este fundamentată pe lipsa unor motive reale de satisfacţie. Aceasta ia de multe ori forma unui comportament demonstrativ, vizand obţinerea unor aprecieri exterioare sau de auto-glorificare de sine.
Pe scurt, mândria este manifestare emoțională bazată pe o evaluare cognitivă a sinelui și caracteristicilor sale. De aici poate parvine şi fina graniţă între mândria sănătoasă şi cea neadecvată: modul de raportare a sinelui faţă de cei din jur. Astfel „sunt foarte mulțumit de promovarea și dezvoltarea mea profesională”, este o modalitate rezonabilă de a transmite satisfacție și mândrie. Nu este un comportament lăudăros, deoarece nu este conceput pentru a revendica un nivel de superioritate față de alte persoane. Este pur și simplu o expresie a sentimentelor bune despre realizările obţinute. Tot aşa când mama vitregă a Albei-ca-Zăpada se uită în oglinda ei şi întrebă cine este „cea mai frumoasă persoană din ţară?”, nu ne este greu să vedem latura neagativă a mândriei: conturată în vanitate, narcisism sau aroganță.
Uneori ne este greu să identificăm la cei din jurul nostru ce fel de mândrie afişează şi modul în care se raportează la noi, dar diferenţele sunt uşor de identificat, dacă ne focusăm nu doar pe conţinutul arătat, ci mai ales pe forma acestuia. De exemplu:
1. dreptatea: persoanele cu spirit de mândrie adecvată îşi asumă o anumită valoare subiectivă a conceptului de dreptate în timp ce oamenii narcisişti cred că aproape întotdeauna au dreptate (aroganța narcisismului preia credința irațională că cineva poate avea întotdeauna dreptate doar pentru cine este el)
2. imagine publică: cei cu gradul de mândrie corespunzător sunt atenți la imaginea lor publică, dar fără a avea nevoie de a fi observați; ceilalţi au o nevoie permanentă de feedback despre imaginea pe care o oferă celorlalți, chiar dacă încearcă să pară indiferenți în privința asta.
3. prezenţă: oamenii fără probleme în spectrul mândriei sunt naturali, spontani, autentici în timp ce oamenii care excelează în mândrie atrag atenția în moduri care uneori par să aparțină mai mult artelor spectacolului, având o anumită tendință de a dramatiza multe din momentele din viața lor de zi cu zi.
4. relaţionarea: persoanele cu mândrie pozitivă sunt conştiente de rolul şi statusul lor în comunitate, relaţionând cu cei din jur în conformitate cu toate caracteristicile acestora; persoanele excesiv de mândre se pot atașa atât de mult de imaginea lor, încât o să-i vadă pe ceilalți doar ca pe un mijloc de a-și oglindi „grandiozitatea”, ființele umane fiind tratate uneori ca nişte simple obiecte.
Mândria nu trebuie să fie un comportament de evitat: este sănătos şi să primeşti recunoaştere şi să oferi laude atunci când acestea sunt meritate. Asumându-ne o valoare optimă de mândrie vom şti să ne construim standarde ridicate, vom trece mai uşor peste dezamăgiri şi vom constitui modele sociale şi educaţionale pentru cei din jur. Pe de altă parte trebuie să fim conştienţi de fragila graniţă între mândria pozitivă şi cea exagerată şi să ştim să ne recunoaștem vulnerabilitățile şi greșelile noastre și să evităm evaluările disproporţionate faţă de cei din jurul nostru.
