Într-o operă scrisă de Ian McEwan (unul dintre scriitori mei preferați) am descoperit o perspectivă macrotemporală legată de viziunea omului asupra lui însuși.
”Cândva am stat pe tron în centrul universului, în timp ce soarele și planetele, întreaga lume vizibilă, se rotea în jurul nostru… Apoi, astronomia cea haină ne-a redus la o planetă care orbitează în jurul soarelui, doar un corp ceresc printre altele. Și totuși ieșeam în evidență prin splendida noastră unicitate… După care biologia a confirmat că suntem la fel ca restul, că avem o origine comună cu bacteriile, cu panseluțele, cu păstrăvii sau cu oile. La începutul secolului XX am fost exilați mai adânc în beznă când a fost dezvăluită imensitatea universului și chiar și soarele a devenit unul dintre cele câteva miliarde ale galaxiei noastre… În fine, despre conștiință, am considerat că avem mai multă decât oricare altă creatură de pe pământ… Dar mintea care odată se răzvratise împotriva zeilor era pe punctul de a se detrona singură prin însăși cuprinderea ei fabuloasă. Pe scurt o să născocim o mașinărie un pic mai inteligentă decât noi, apoi o să punem mașinăria respectivă să inventeze o alta dincolo de înțelegerea noastră. Și atunci la ce-o să mai fie nevoie de noi?”
La ce o să mai fie nevoie de noi? Sau altfel spus care este scopul nostru în această realitate atât de dinamică și revoluționară? E o întrebare cu care mă confrunt des, în variate forme și topicuri, din partea oamenilor cu care mă înconjor.
Dacă o să căutăm răspuns prin perspectiva spiritualității constatăm că toate religiile propun un stil de viaţă care să conducă la salvare, eliberare, fericire. Iar această fericire va fi atinsă tocmai prin capacitatea de a te dezice de bucuriile vremelnice, trupești şi prin tinderea spre ceva suprem, ce nu poate fi obţinut în decursul vieţii, ci doar după trecerea în nefiinţă a corpului, prin contopirea sufletului cu divinitatea.
Din perspectivă mitologică viaţa omului este asociată cu un chin etern, din care nu ne putem elibera conform voinței noastre (asemeni existenţei lui Sisif, care este pedepsit de zei să împingă un bolovan enorm pe panta unui deal, proces care se repetă la infinit).
Filosofia ne relevă că dificultatea acestei întrebări este determinată tocmai de conștiința condiției umane: suntem ființe care ne construim cât mai atent existența, dar suntem conștienți de inevitabilitatea morții. Căutăm adevărul absolut, dar știm că sistemul nostru neuronal e responsabil cu percepția propriei noastre realități. Ne conectăm și dorim contact social, dar identificăm atât de dureros, uneori, unicitatea personalității noastre. Iar ca și răspuns general ni se indică faptul că viața noastră nu va avea alt sens decât acela pe care îl vom alege personal.
Dificilă dilemă!
Fără nici un fel trufie sau aroganță, eu cred că mi-am găsit un răspuns. Un răspuns care s-ar contura în jurul conceptului de Iubire. Afectivitate. Dragoste. Față de sine sau față de alții. Față de structuri materiale întruchipate în obiecte de rutină (mașină, pădure, filatelie, animale) sau față de concepte de artă sau spiritualitate. Față de persoane structurate în diverse relații (soți, parentalitate, prieteni, colegi, mentori, elevi) sau față de acțiuni și activități (escaladă, călătorii, gătit, pictat sau citit). Cred că sensul vieţii fiecăruia dintre noi este dobândirea fericirii, iubirii, plăcerii pe care le găseşte în ceva anume. Zilnic, în fiecare clipă sau, poate, o dată în viață. Friedrich Nietzsche ne spunea ”viața înseamnă a transforma constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim”.
