Nici luna noiembrie a acestui agitat an nu se dezminte: noul val pandemic năucește populații, sisteme medicale, dinamici sociale, guverne, organizații mondiale. Și, dincolo de mereu prezentul imbold ”o să trecem și peste aceste provocări” ne confruntăm din ce în ce mai des cu anumite trăiri: un sentiment ambiguu de lipsă de speranță, identificarea unei lipse de control și/sau putere, o anumită stare de împovărare față de suferința altora, dificultăți în identificarea și găsirea unor plăceri de rutină sau chiar momente de abandon de sine. Cei mai mulți dintre noi ne definim toate aceste experiențe ca fiind o stare de oboseală fizică și/sau mentală. E normal… acest virus de nestăpânit ne macină viața de aproape un an de zile.
Personal, însă, înclin să cred că este un pic mai mult decât atât. Nu vreau să alarmez și mai mult! Ci doar să nuanțez anumite caracteristici comportamentale pentru o abordare mai practică și mai protectivă față de noi înșine.
În anii 90 Charles Figley (renumit psiholog american specialist în traumatologie și sănătate mintală) definește, pe baza unor vaste observații și cercetări conceptul de ”Oboseală compasională” (Compassion Fatigue). Acest termen încerca să descrie de fapt un posibil cost negativ al anumitor categorii profesionale mult prea expuse la dureri fizice sau emoționale. Astfel se sublinia faptul că unii lucrători sunt profund afectați de munca pe care o fac. Fie că este vorba de expunerea directă la evenimente traumatice (de exemplu, lucrul ca paramedic, ofițer de poliție, lucrător al spitalului de urgență), fie de expunere secundară (lucrători în asistența socială prin auzirea clienților vorbind despre traume pe care le-au experimentat, ajutarea persoanelor care tocmai au fost victimizate). Munca de ajutor asumată de astfel de profesioniști bazată pe un crescut proces de empatie este ceea ce îi face să fie vulnerabili și predispuși la anumite dificultăți de relație cu sine sau cu cei din jur. Cercetătorii din domeniul sănătății organizaționale s-au ocupat de studierea celor mai eficiente strategii de reducere, atenuare și prevenire a acestei oboseli compasionale și s-au structurat diverse programe manageriale de suport și sprijin.
În momentul de față, deși acest concept se referă doar la anumite categorii profesionale, tind să încadrez o mare parte a populației atinsă de acest sindrom. Pentru că noi toți am fost și suntem atât de expuși la suferința acestei pandemii. Mediatizarea excesivă, asumarea limitărilor specialiștilor din domeniul sanitar sau repetatele bâlbe ale sistemelor de protecție față de COVID 19 ne-au transpus în situația în care dezamăgirea capătă nuanțe cronice.
Semnificația compasiunii se referă la sentimentele de profundă simpatie și durere pentru altul afectat de suferință sau nenorocire. Iar în momentul în care ne vedem fără succes, în mod repetat, în demersurile de a atenua durerea sau de a înlătura cauza ne simțim copleșiți. De fapt suntem atinși de oboseală compasională. Aceasta ne determină la o lipsă tot mai accentuată de speranță, pierderea sentimentelor de control și/sau putere, dificultăți în validarea și construirea unui sine puternic.
Ce facem în astfel de momente? Îngrijirea de sine este foarte importantă. Putem lua în considerare anumite obiceiuri de auto-îngrijire: regim alimentar divers combinat cu ritualuri de exerciții fizice și program echilibrat de odihnă. Sau căutarea contactului social în orice formă de manifestare și structurarea unor obiective și așteptări realiste pe perioade scurte de timp. De asemenea auto-îngrijirea emoțională este extrem de utilă. Prin asumarea faptului că durerea și suferința fac parte din viață și nu avem întotdeauna mult control. Prin stabilirea unor limite personale în ceea ce privește amploarea pandemiei. Prin limitarea cantității de știri pe care le urmărim. Prin căutarea motivelor de recunoștință pentru ceea ce este bine în viața noastră. Prin căutarea unui sens în suferința pe care o vedem și trăim.
Avem dreptul de a ne acorda încredere și sens existenței noastre!
