În ultimele zile ne-am confruntat destul de des cu variate situații complexe care ne antrenau în discuții despre ce înseamnă discriminarea, extremismul sau rasismul. Iar toate aceste problematizări nu diferă substanțial, indiferent dacă se referă la oamenii din țara noastră sau cei din SUA, la evenimente din lumea sportivă sau politică sau la anumite ipostaze socio-culturale. Din punctul meu de vedere, acest lucru se întâmplă tocmai pentru că toate aceste concepte sensibile își găsesc rădăcinile în ideea de tip cuplu: toleranță – acceptare! Să încerc să vă explic de ce…
Toleranța, din punct de vedere psihologic, constituie acordul nemijlocit a unei anumite persoane în momentul unei expuneri la o anumită situație de viață, pe care o trăiește în mod direct sau față de care ia cunoștință în variate moduri. Acest acord se manifestă prin recunoașterea unui proces, a unei condiții sau realități (care poate fi chiar incomodă sau disconfortantă) fără a încerca să o schimbe sau să protesteze. De exemplu, o persoană poate să prezinte un comportament de tolerare, legat de culoarea pielii cuiva sau de orientările sale religioase. Această persoană va reacționa adecvat și nondiscriminatoriu față de astfel de situații, dar, deseori, datorită faptului că deține o anumită poziție socio-profesională sau pentru că mediul în care se desfășoară este ”educat” în această direcție. Astfel se poate întâmpla ca acea persoană să nu discrimineze, dar să rămână oarecum ”intolerantă” în gânduri și credințe.
Și aici intervine al doilea element: acceptarea. Acceptarea merge cu un pas mai departe de toleranță, așa cum sublinia profesorul emerit de psihologie Jefferson M. Fish. Disponibilitatea de a accepta facil și natural sentimente, obiceiuri sau credințe care sunt diferite de ale noastre ne dau cu adevărat valoarea de virtute morală a tolerantei și acceptării. În acest sens J.M Fish explică: „dacă un semn de toleranță este un sentiment de genul „pot trăi cu X (comportament, religie, rasă, cultură etc.)”, acceptarea ne poziționează pe direcția „ X (comportament, religie, rasă, cultură etc.) este OK chiar dacă nu mă reprezintă”. Ținând cont de diferența subtilă dintre aceste două concepte, profesorul Fish sugerează în plus că pentru unii toleranța-acceptare e doar o chestiune de semantică.
În același timp, toleranța nu poate fi absolut generalizată. Acceptarea nediscriminatorie în forma sa cea mai extremă ar putea duce la recunoașterea unor practici îndoielnice sau a încălcărilor drepturilor omului. Dalai Lama Tenzin Gyatso observa că, dacă acceptarea se referă la o nedreptate morală, lipsa de acțiune este un răspuns nepriceput sau o toleranța deplasată. Și aici intervine factorul educațional în acest proces privind cultivarea toleranței-acceptării.
În 1995, statele membre ale Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) au identificat cinci moduri majore de combatere a intoleranței: 1) prin aplicarea de către guverne a unor legi specifice; 2) prin identificarea de soluții la nivel local al comunitățiilor; 3) prin acces la informații și promovarea libertății presei; 4) prin educație, identificând „ignoranța” ca fiind vinovatul principal al discriminărilor; și 5) prin conștientizarea individuală: cerând oamenilor să se gândească critic la propriul comportament.
În spiritul acestui ultim punct, mă întreb: Este posibil să tolerezi și să accepți pe cineva fără să-l înțelegi?
