Corpul uman are în sistemul imunitar un ansamblu de structuri, mecanisme și interacțiuni complexe cu rol în apărarea organismului de agenți patogeni. Comparativ, și mintea umană dispune de un sistem protector împotriva problemelor și situațiilor ce pot provoca durere psihică. Psihologii vorbesc despre aceste „mecanisme de apărare” ca despre niște demersuri în care o persoană se comportă sau gândește în anumite moduri pentru a-și proteja sau „apăra” mai bine eul interior, personalitatea sau imaginea de sine.
Indiferent cine suntem, de-a lungul timpului, în anumite situații sau contexte, dezvoltăm cu toții diferite mecanisme de adaptare pentru a ne ajuta să ne ocupăm de o varietate de circumstanțe și probleme. Aceste mecanisme glisează destul de ușor din sfera conștientă în cea inconștientă, și invers, putând, de asemenea, să ne fie utile sau piedici.
Unul dintre cele mai primitive astfel de mecanisme de apărare (primitiv deoarece este caracteristic dezvoltării timpurii a copilăriei), este negarea. Refuzul de a accepta realitatea, acționând ca și cum un eveniment, un gând, un fapt sau un sentiment dureros nu ar exista.
Dacă suntem în negare, încercăm (voluntar sau involuntar) să ne protejăm, refuzând să acceptăm un adevăr care interferează cu viața noastră. Altfel spus, negarea, refuzul de a recunoaște că ceva nu este în regulă, este un mod de a face față conflictului emoțional, stresului, gândurilor dureroase, informațiilor amenințătoare și/sau anxietății. Putem nega orice ne face să ne simțim vulnerabili sau ne amenință zona de confort (starea de boală, o anumită dependență, tulburări alimentare, situații conflictuale, probleme financiare sau asumarea unei relații). Putem nega ceva ce ni se întâmplă nouă sau altcuiva.
În unele cazuri, acest tip de refuz, pe termen scurt poate fi un lucru bun. Pentru că ne poate oferi un ”timp” valoros pentru a ne adapta la o problemă dureroasă sau stresantă. A fi în negare ne oferă posibilitatea de a absorbi mai puțin conștient informațiile șocante sau dureroase într-un ritm lent, adaptativ. În esență, dacă o situație este prea ”mare” pentru noi, atunci refuzăm să o experimentăm imediat. Dar! acest lucru nu face ca faptele sau realitatea situației să dispară, sau să se reducă impactul lor asupra noastră. Pe termen lung, negarea nu reprezintă un mod eficient de a face față unei situații traumatice.
Evitarea realității unei situații poate fi mai dăunătoare, chiar decât sentimentele dureroase declanșate de acea situație. Pentru că, sub aspectul confortului de a nega, ne putem îndepărta de semnificația și chiar rezolvarea acelor evenimente. Cu cât ne distanțăm de o problemă, cu atât ne adâncim în imposibilitatea de a o prelucra. Cu cât devenim mai înrădăcinați în negare, cu atât ne poate fi mai greu să ne extragem din ea. În plus, oamenii care trăiesc într-o îndelungată stare de negare vor avea consecințe precum: sentimente de izolare, anxietate, sentimente de culpă și tristețe.
În timp ce negarea poate provoca probleme majore în viața noastră, poate fi destul de greu de recunoscut, atunci când ne cantonăm într-o stare de negare. Tocmai de aceea, din acest punct de vedere, propun celor din jurul meu câteva modalități de auto-control:
• Examinați sincer propriile temeri. Și permiteți-vă să vă asumați emoțiile declanșate.
• Gândiți-vă la potențialele consecințe legate de o acțiune repetată a dumneavoastră. Sau a lipsei de acțiune.
• Fiți deschiși persoanelor care gândesc altfel decât voi. Permiteți altor persoane să vă provoace sistemul vostru de valori, opinii și credințe.
În fond, recunoașterea unei situații aberante de negare, poate constitui un important pas în dezvoltare. A noastră și a celor din jurul nostru.
