În viața de zi cu zi, îmi caut și construiesc mereu ocazii de a fi bucuros, mulțumit, încântat, satisfăcut, împlinit….altfel spus: fericit. Și, pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, am demarat un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat…Dicționarul de fericire! Creez astfel, diferite pagini model de conștientizare a unor elemente aflate la îndemâna noastră în căutarea fericirii, gândidu-mă că pentru unii oameni acest dicționar poate fi o resursă inspirațională spre a căuta motive de a zâmbi. Am mare încredere în capacitatea oamenilor de a fi fericiți!
Încredere – Acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva / Bizuire pe cineva sau pe ceva / Convingere că cineva spune adevărul sau face ce trebuie / Persoană care este capabilă să ducă la îndeplinire sarcini importante sau chestiuni, secrete, delicate. (dexonline.ro)
Trebuie să recunosc că există mult mai multe definiții explicative privind acest concept. Am preluat doar câteva, care mi se par mai reprezentative. Așadar, în fapt, ce este încrederea? Din perspectiva mea (atât ca psiholog cât și ca simplu om), încrederea este:
- o credință (în probabilitatea ca o persoană să se comporte în anumite moduri / ca un anumit context să aibă un anumit parcurs previzionat)
- o atitudine mentală (față de un anumit ciclu de estimări ale probabilității modului în care cineva se va comporta / ceva se va întâmpla)
- un sentiment (determinat de validarea posibilității ca cineva / ceva să ne fie de folos, util, benefic, pozitiv, de ajutor)
- un set de comportamente (privind propriile acțiuni în moduri diferențiate în funcție de cât și cum depindem de alții)
Altfel spus încrederea este o parte centrală a tuturor relațiilor umane (legătura cu propriul sine, relațiile familiale, parteneriatele romantice, viața comunitară și cea socială, practicile medicale, structurile de afaceri, politice sau credințe spirituale) și se bazează pe un proces psihic care face conexiuni între reprezentările propriei persoane, ale altora, ale unei situații sau context, și toate emoțiile declanșate de aceste reprezentări.
Potrivit psihanalistului Erik Erikson, dezvoltarea încrederii reprezintă o primă etapă de dezvoltare psihosocială care are loc sau eșuează, în primii doi ani de viață. Succesul are ca rezultat apariția și consolidarea sentimentelor de securitate și optimism, în timp ce eșecul conduce către o accentuare a nesiguranței și a neîncrederii. Tendința dispozițională a unei persoane de a avea încredere în alții este unul dintre cei mai puternici predictori ai bunăstării subiective, a ”fericirii” resimțite de fiecare. Pe fondul încrederii, noi putem să cooperăm și să fim solidari unii cu ceilalți. Dacă încrederea este deficitară, atunci cooperarea dintre noi este lacunară în a clădi relații sau contexte sociale optime nouă.
Încrederea în ceilalți, însă, se leagă foarte mult de încrederea în propria persoană. De cele mai multe ori, aşteptăm ca cel de lângă noi să construiască încrederea în relaţie: partenerul de cuplu, o rudă, un prieten, managerul, colegii, amicii, alte persoane. Dar, adevărul este că încrederea începe mereu cu propriul Eu: cu intenţiile, cu atitudinea, cu modul în care interacţionăm. Cu felul în care suntem aproape de noi înșine, de emoţiile şi de nevoile personale, de sufletul nostru. Și, de fapt, putem schimba realitatea din jurul nostru schimbându-ne pe noi înșine.
David Duchovny spunea foarte inspirat ”Secretul este să îi cunoști pe oameni și să ai încredere în ei că sunt cine sunt. În schimb, noi avem încredere în oameni că sunt ceea ce vrem noi să fie, iar când nu sunt, ne plângem.”
