Reperul de psiho…
”De ce părinților mei nu le place același tip de muzică pe care îl ascult eu cu mare plăcere? Și invers…” (fabuloasă întrebare! mersi mult Paul,15 ani).
Cel mai pertinent răspuns la această întrebare începe cu cuvântul ”probabil”. Iar apoi sunt câteva variabile deosebit de importante care se combină pentru răspunsul final:
1. există teorii care spun că dezvoltarea gusturilor muzicale se oprește undeva după vârsta de 35 – 40 ani (acest aspect fiind asumat inteligenței fluide… poate cu altă ocazie mai în detaliu cu acest concept). Deci, clar că după o anumită vârstă oamenii nu mai pot înțelege și gusta din noi experiențe muzicale…
2. cultura muzicală cu care ne petrecem primii ani de viață influențează enorm gusturile muzicale ulterioare. Nolan Glasser (compozitor, muzicolog și cercetător) explică: fiecare copil nou-născut este pregătit să vorbească orice limbă sau să emită orice sunet pentru sutele de limbi care există… Dar această capacitate devine tot mai limitată (în special în primii ani de viață). Sinapsele generate în creier de ascultarea vocilor de către bebeluși o să accentueze anumite sunete și combinații de sunete și va exclude altele. Ceva extrem de asemănător se întâmplă și cu muzica. Primele combinații muzicale ne construiesc gusturile de mai târziu…
3. există teorii care afirmă că muzica pe care am ascultat-o de-a lungul vieții ne ”deformează” percepția și ne stabilește gradul de plăcere pentru unele melodii noi, fie prin similitudine – plăcere, fie prin contrast – neplăcere..
4. în perioada adolescenței (dar nu numai!) ne creăm și structurăm identitatea individuală personală. Pe care o dorim cât mai distinctă de cea a părinților noștri. Iar muzica este un mod atât de la îndemână pentru a ne defini ce și cum suntem…
