0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

Nevoi sociale

În 1943, Abraham Maslow, (un renumit psiholog american) a revoluționat perspectiva analizei umane din acea perioadă printr-o teorie a ierarhizării nevoilor umane. Prin celebra lui piramidă a nevoilor, Maslow sugera că ființele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, ṣi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare.

Deși toate nevoile sunt instinctive, ele au fost clasificate pe baza puterii lor (cele bazale sunt comune și puternice în timp ce acelea din vârful piramidei sunt mai slabe și mai specifice unui anume persoane). Primul stadiu include necesitățile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena, somnul, sexul). Următorul palier e constituit de nevoile de siguranță, și țin preponderent de integritatea fizică. Urmează apoi nevoia de iubire și apartenență – nevoi sociale. La nivelul patru sunt nevoile de stimă (recunoaștere, prestigiu, respectul de sine). Ultimul stadiu ține de permanenta auto-determinare și actualizare etică, morală, spirituală și/sau estetică.

Fără a intra în detaliul fiecărei astfel de nevoi, vreau să subliniez rolul și aportul a ceea ce numim nevoile sociale în contextul dezvoltării noastre. De ce? Pentru că tot mai multe studii subliniază faptul că, atunci când nevoile sociale nu sunt satisfăcute, acest fapt poate duce frecvent la probleme de sănătate mentală și fizică. Pentru că declanșarea sentimentelor de conexiune, intimitate, încredere, prietenie, dragoste, apartenență ne oferă un un sentiment de bunăstare subiectivă, de bine, de ”mai vreau”. Atunci când aceste nevoi nu sunt îndeplinite, ne confruntăm cu suferință și chiar disperare. Conform unui studiu de 80 de ani de la Harvard, calitatea relațiilor noastre sociale este cel mai bun predictor al sănătății și fericirii. ”Nivelul de satisfacție al oamenilor cu relațiile lor de la 50 de ani a fost un predictor mai bun al sănătății fizice decât nivelul colesterolului lor” (https://www.adultdevelopmentstudy.org/ – Harvard Study of Adult Development). Ființele umane au nevoi sociale la fel de importante ca nevoia noastră biologică de hrană! Atunci când nevoile noastre sociale nu sunt satisfăcute și simțul nostru de semnificație personală este amenințat, compensăm prin răspunsuri de tip agresivitate (auto/hetero – a se vedea fenomenul de violență domestică, bazat pe sentimentul de ”neiubire conformă” din partea partenerului) sau abandon și autoizolare (chiar până la riscul de sinucidere).

Și pentru a evidenția mai mult impactul unor astfel de nevoi, vă pot spune că acest tip de trebuințe sunt înnăscute și chiar copiii de șase luni pot emite judecăți despre comportamentul social. Într-un studiu țintit pe acest obiectiv, bebelușii au privit cum un cerc de lemn, desenat cu ochi și față, încerca să se ”cațere” pe o pantă. La un moment dat îi vine în ”ajutor” un triunghi, dotat și el cu ochi și gură. Acesta îl ”sprijină” pe cerc să urce. Apoi apare un pătrat (cu ochi și gură) dar acesta împiedică în mod clar ca acel cerc să avanseze pe pantă. Îl blochează. După această primă etapă, acei bebeluși sunt lăsați să se joace și interacționeze cu acele forme geometrice. Competențe sociale la un copil de șase luni ? Da! Copiii au avut o reținere clară în a se juca cu pătratul opritor, comparativ cu triunghiul ajutător. Iar când a fost introdus și un element neutru în joaca lor, acei copilași au preferat triungiul prietenos față de acest elemente neutru dar totodată elementul neutru în detrimentul pătratului nesuferit. (J. Kinley Hamlin – Social Evaluation by Preverbal Infants / L. Mlodinov – Subliminal).

Potrivit lui Maslow, și tuturor specialiștilor care îi continuă munca, nevoile sociale acoperă tocmai expresia ”să te simți iubit și acceptat”. Interacțiuni familiale. Grupuri sociale. Împărtășiri romantice. Prietenii. Grupuri comunitare. Afilieri religioase… nevoi sociale fără de care nu putem atinge standardul de satisfacție a vieții.

Departe de a fi simplă, se pare că viața noastră interioară are un dublu standard. Doi poli de atracție. Pe de o parte este individualitatea noastră care se cere evidențiată, crescută, determinată și ajustată pentru a fi mai altfel decât alții, de a fi unici. Pe de altă parte, tot ce este în noi are nevoie și de o manifestare cu altceva / altcineva decât noi înșine. Sau, cum definește psihodrama, orice rol are nevoie de cel puțin un contra-rol, tocmai pentru a se oglindi și împărtăși în comuniune. Avem nevoie de un set de emoții cu semnificație personală, dar acest set încercăm să-l identificăm, reproducem, validăm și în mediul nostru uman exact ca o contribuție socială.

Dualitate…sau chiar mai mult…

Sunt absolut convins că nu sunt singurul care observă și trăiește paradoxul social de dincolo de ocean…. deși cred, de fapt, că acest paradox tinde să se afle, pur și simplu, în noi!

Pe de-o parte, America se confruntă cu masive proteste de stradă, care încep să se răspândească în multe state. Și, fără să minimalizez punctul de declanșare, simt că toate aceste demonstrații și violențele nu mai sunt animate doar de sinistra ucidere a lui George Floyd… Toți oamenii care protestează în stradă au tot dreptul să fie furioși, supărați, frustrați, înfuriați. Dar oare aceste trăiri intense pot fi o justificare acceptabilă de a comite violențe și agresiuni exact comunităților pe care spun că le reprezintă sau apără? – violență, distrugere, anarhie…

Pe de altă parte, prin America, întreaga omenire se uită spre cerurile ascunse. Cu transmisiuni live a tuturor momentelor importante, și, în baza unei prime și istorice colaborări dintre o corporație privată și o administrație de stat, au fost lansați doi astronauți americani pe orbita Pământului. Iar tocmai aceasta incredibilă colaborare face ca durata ”șederii” celor doi astronauți să nu fie încă determinată. Pentru că acea capsulă de zbor poate petrece peste 100 de zile în spațiu, dându-le posibilitatea unei focusări suplimentare pe calitatea anumitor cercetări și studii. – cercetare, știință, descoperire…

Tot acest tablou ne poate îndruma spre perspectiva caracterului dual al realităţii în care trăim. Nu poate exista stânga fără dreapta, lumină fără întuneric sau ud fără uscat. Sunt teoreticieni care exclamă că, în fapt, această dualitate (dusă la limita de Lege universală) permite păstrarea echilibrului în Univers.

Și da accept: stânga – dreapta, zgomot – liniște, mare – mic, aproape – departe… toate aceste diade ne ajută să avem un permanent reper de echilibru în tot ceea ce facem, comunicăm, colaborăm, trăim.

Dar firea umană nu simt că poate fi atât de strict catalogată. Deși accept latura masculină versus feminină, sau aspectele cognitive versus emoționale, sau ”a fi” spiritual versus ”a nu crede în nimic”, niciodată nu pot privi atât de dihotomic un om. Pentru că atunci când ne raportăm la un om, eu spun că ne aflăm într-un carusel, în care da, există acele puncte de reper, dar printre ele putem privi din alte multiple și variate unghiuri. De fapt, esențială este poziția noastră de observator în emiterea unei judecăți… vedem ceea ce ni se pare evident într-un anumit context, situație, mod, pe baza unor multiple condiționări personale legate de educația, cultura sau dezvoltarea noastră.

Când catalogăm o persoană ca fiind calificată sau incapabilă – să ne întrebăm în ce domeniu sau față de cine. Atunci când iubim sau detestăm o ființă – să fim conștienți că nu e așa pentru toți cei din jurul său. Când ne simțim dispuși la a crea o etichetă să reflectăm că adevărul nu ne este absolut în tabăra noastră.

Ființa umană e prea complexă pentru o simplă dihotomie! În orice om există adevăr, minciună, frumos, urât, loialitate, trădare…și multe altele…în varii dimensiuni și proporții…

”Pe pământ avem de toate
Şi mai bune și mai rele

…..
Şi a putea, şi nu se poate
Şi noroi și stele. ” (Adrian Păunescu – Pământul deocamdată)

Procrastinarea – o problemă de timp sau de emoții?

M-am distrat copios cu o glumă de pe facebook….
• Domnule psiholog, când putem discuta despre problema mea de procrastinare?
• Mai încolo…ceva mai încolo…

Dar ce este oare procrastinarea? Psihologii îl definesc ca fiind un comportament repetitiv caracterizat prin amânarea deliberată a acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu, prin înlocuirea acestora cu ”a face” ceva mult mai puțin important în schimb.

Abordarea comună suprapune deseori procrastinarea cu lenea. Totuși sunt foarte diferite: procrastinarea este un proces activ în care acea persoană alege să facă altceva în loc de sarcina pe care știe că ar trebui să o efectueze. În schimb, lenea sugerează apatie, inactivitate și o lipsă acută de acțiune.

Din punctul de vedere al specialiștilor (psihologi, analiști comportamentali, cercetători în neuroștiințe) procrastinarea are două mari abordări:
Conform unor teorii, procrastinarea e doar o problemă de gestionare a timpului: persoana respectivă nu apreciază cât de mult timp necesită un anumit obiectiv sau nu acordă o suficientă atenție timpului pierdut în alte acțiuni. Cu o programare mult mai bună și o abordare mai specifică a timpului, conform acestor teorii, persoana respectivă va înceta să amâne și își va crește raportul eficiență/timp. În plus, se subliniază faptul că amânarea, totuși, este o parte normală a comportamentului uman. Iar procrastinarea ar putea să derive dintr-un management defectuos în timp a unor amânări.

Totuși, din ce în ce mai mult, specialiști își dau seama că acest lucru este greșit. Ei consideră că procrastinarea este o problemă cu gestionarea propriilor noastre emoții și nu a timpului nostru. Sarcina pe care ar trebui să o îndeplinim ne face să ieșim din zona de confort sau chiar ne face rău: poate este prea plictisitoare, prea dificilă, prea de durată sau prea nouă. Sau pur și simplu, ne îngrijorăm dacă vom reuși sau nu să îndeplinim acel obiectiv. Și, ca atare, pentru a ne simți mai bine în cel moment, începem să facem altceva, total distinct de obiectivul inițial. Așadar, procrastinarea = ignorarea unei sarcini importante, dar probabil mai neplăcute, în favoarea uneia care este mai plăcută sau mai ușoară, dar nu prea de folos.

Această nouă perspectivă asupra acestui comportament începe să deschidă noi abordări tocmai pentru reducerea acestuia. Astfel putem interveni prin următoarele mijloace
◦ conștientizarea și creșterea dispoziției personale – o cercetare releva faptul că oamenii care se simt rău/care se simt triști, sunt semnificativ mai predispuși a amâna o activitate profeională de rutină, jucându-se sau urmărind materiale video.
◦ evitarea stărilor de anxietate – dacă o sarcină este importantă, neplăcută sau provocatoare, poate apărea anxietatea (și alte sentimente, cum ar fi plictiseala sau frustrarea; astfel procrastinarea poate fi văzută ca o modalitate de a evita aceste sentimente dificile pe termen scurt.
◦ creșterea capacității de organizare și decizie – oamenii care folosesc liste de priorități sunt mai confortabili în a face chiar și o activitate neplăcută pentru că știe că ulterior o să urmeze alte activități cu alte grade de satisfacție; în plus, dificultățile în procesul decizional, vor spori tendința de a debuta mai multe activități comcomitente.
◦ implicarea unor sisteme de mediere sau recompensă – iertarea de sine ne poate ajuta să ne simțim mai încurajator față de noi înșine și să reducem probabilitatea de amânare în viitor; stabilirea unor recompense la finalizarea unor sarcini (de la o cafea/prăjitură până la o seară cu prietenii sau o vacanță) ne vor face să privim altfel o anumită sarcină și momentul ei de finalizare; presiunea morală față de cineva apropiat, pe care l-am rugat să ne verifice periodic, ne poate determina să ne implicăm mai ușor într-o activitate.

În final, doresc să mai subliniez câteva observații: TOȚI amânăm în anumite situații anumite sarcini. Depinde foarte mult de variabilele personale ,dar și ale mediului sau ale sarcinii propriu-zise în multiplicarea sau reducerea acestui comportament. Nu ajutăm o persoană să își reducă acest tip de comportament prin acuze, pedepse sau presiune, ci tocmai printr-o abordare umană țintită tocmai pe specificul de acțiune al acesteia.
Și, în plus, în mod surprinzător perfecționiștii sunt adesea procrastinatori. Adesea, ei preferă să evite să facă o sarcină pe care ei nu simt că o pot face perfect, decât să o facă imperfect.

Mai vorbim? …Mai încolo…ceva mai încolo…..

Oameni buni – oameni răi…

Am surprins în acest weekend o discuție serioasă între câțiva copilași care își povesteau un film.
• Erau niște oameni buni și unii erau răi…
• Și ce făceau cei buni?
• Păi…erau buni. Și se luptau cu cei răi. Care nu puteau fi decât răi.
• Înțeleg! Oamenii buni sunt doar buni iar cei răi sunt numai răi…

Oameni buni – oameni răi?! da. Total acceptabil punct de vedere pentru copii de trei-patru ani, familiarizați cu o multitudine de povești în care binele și răul se confruntă mereu. Și clasic, învinge binele. Cu sau fără emoții.
Problema mea este, însă, perpetuarea acestei viziuni la alte categorii de vârstă. Deși nu recunosc acest fapt, există, încă, anumite persoane care cataloghează strict pe oricine în doar două clase: buni – răi / corect – incorect / adevărat – fals.

Personal, îmi place să mă feresc de extreme. Pentru mine nu există ”un om care întotdeauna / niciodată a avut un comportament…”, sau ”toți / nici unul dintre acei oameni….”. Poate e un efect profesional, având în vedere multitudinea de oameni, situații, medii cu care intru în contact. Și clar! e un avantaj personal! Pe care încerc să-l propag celor din jurul meu.
Philip G. Zimbardo (psiholog și profesor emerit) enunța chiar faptul că forțele situaționale pot genera contribuții surprinzător de puternice pentru a face oamenii să se comporte în moduri nespecifice.
Și, dacă tot vorbim, de forțe situaționale sau de moduri nespecifice, ce ar fi să încercăm în aceste vremuri total atipice să judecăm sau să catalogăm mai puțin anumite comportamente?

Reziliența

Deși avem o experiență de circa două luni și jumătate de confruntare cu un virus neobișnuit, cu o sumedenie de reguli impuse, și, în mare proporție, și asumate, acum, când tocmai am ieșit din starea de urgență, ne confruntăm cu o largă paletă de comportamente a oamenilor față de acest virus sau față de măsurile cu care am conviețuit în acest timp.

Față de situația de doliu sau într-o catastrofă naturală, vis-a-vis de o separare sau descoperirea unei boli, fiecare dintre noi va reacționa diferit. Psihologii reclamă acest fapt prin prisma conceptului de reziliență. Acest concept se referă la adaptarea pozitivă a fiecăruia în contextul trăirii unor factori stresori majori. Termenul provine latinescul resilio / re-salio = săritură înapoi, a se întoarce, a ricoșa, și trebuie înțeles ca o capacitatea personală a omului de a se schimba, de a se adapta, de a depăși sau de a înfrunta adversitățile vieții.

Deși, există discuții contradictorii cu privire la primul specialist care a definit aceast concept, cele mai multe studii consimt că reziliența este o construcție psihică, un proces care are loc grație interacțiunii fiecărui individ cu mediul său de viață. Oricât de mult ne-am dori, viața nu este niciodată perfectă, iar dificultățile sunt inevitabile. Din acest punct de vedere, teoria rezilienței susține că nu natura adversității este cea mai importantă variabilă, ci, modul în care ne ocupăm de aceasta. Reziliența = conștientizarea capacității de a face față situațiilor teribile / viziunea de a salva situația / analiza de a evalua-specula ceea ce se întâmplă / asumarea încrederii că lucrurile vor evolua pozitiv / analiza raportului punctele slabe-defecte versus punctele forte-resurse.

Principalii factorii care determină gradul de reziliență a unei persoane sunt împărțiti în trei mari categorii:

– calități personale: gândire optimistă, flexibilitate cognitivă, adaptabilitatea, stăpânirea de sine, orientarea spre soluții etc.

– mediul social: relația cu familia, suportul, empația, comportamentul prosocial etc.

– factori transpersonali: credința, spiritualitatea, sistemul de valori privind viața, cultura, educația

Toți acești factori ne pot conduce la posibilitatea de a trăi ca protagoniști activi în confruntarea cu dificultățile cu care ne intersectăm prin creșterea gradului de reziliență.

Dincolo de toată această complexă ecuație personală, mi-ar plăcea să mai adaug doar un factor prin care am putea crește, în fapt, și conceptul de reziliență comunitară: responsabilitatea, înțeleasă ca o capacitate de a alege și de a răspunde la diferite situații stresoare și din perspectiva comunității în care trăim și conviețuim.

Timpul în care plutim

În acest weekend, în timp ce mă răsfățam cu lectura, am fost plăcut surprins de o perspectivă atât de plastică a unui concept atât de natural: ”timpul nu-i un lucru care trece….e o mare pe care plutești” (mulțumesc Margaret Atwood!).

Clar nu e o abordare nouă, dar, uneori, uităm parcă de acest lucru și schimbăm ecuația în care noi suntem niste variabile fixe și timpul se scurge pe lângă noi… Și această idee a trecerii timpului este susținută prin, atât de fireștile abordări de genul: timpul trece, curge, zboară sau azi s-a scurs… sau weekendul a trecut…sau ce repede a trecut ziua asta…Toate aceste metafore ne îndeamnă spre viziunea unui fel de „mișcare” neîncetată a timpului actual.

Totuși, potrivit multor gânditori, filosofi, cercetători, fizicieni timpul este o iluzie sau o percepție naivă asupra unei realității fizice în care realitatea este doar o rețea complexă de evenimente în care proiectăm secvențe din trecut, prezent și viitor. În fapt existența ”timpului” depinde de mintea și de conștiința noastră. De ce cred că e important de luat în seamă acest fapt? De ce e util să ne uităm la noi ca la niște variabile curgătoare și nu la timp?Pentru că este astăzi! Nu putem schimba ieri, iar mâine nu este tangibil. Astăzi (acum) este singurul lucru pe care îl putem gestiona. Și, da! Accept ideea că din ieri învăț pentru mâine. Dar acțiunea și energia depind de astăzi. Și, cu cât o să îmi acord mai multă energie pentru astăzi, în detrimentul lui ieri sau mâine, cu atât am șanse mai mari de reușită în tot ceea ce fac. Să exemplific: de multe ori când ne tensionăm, ne îngrijorăm, ne agităm de ceva viitor, ne îndreptăm foarte mult atenția și energia noastră spre acel punct-moment căruia nu-i putem face nimic, așa că ajungem să nu facem nimic care să ne liniștească prezentul. Oare ce s-ar întâmpla dacă am folosi acea energie pentru creșterea/dezvoltarea/existența noastră de acum? Probabil vom obține ceva util/reparator/benefic acum (cu sau fără a influența viitorul). Dar, absolut, e mult mai bine decât nimicul panicat anterior.

Fără a ignora tărâmul pe care visăm să îl atingem, și ținând cont de încărcătura cu care ne-am îmbarcat în călătoriile noastre, să nu uităm să ne concentrăm pe ceea ce facem și simțim în prezent, în oceanul timpului pe care plutim!

De ce QI-ul este depășit?

În activitatea mea profesională mă întâlnesc încă, destul de frecvent, cu solicitarea de a evalua / măsura / compara QI-ul (coeficientul de inteligență) unei persoane. Într-adevăr, la începuturile studiilor mele universitare acest concept acapara mult din viziunea de dezvoltare a oricărei persoane. Multe teorii psihologice considerau că indivizii deţin în măsuri diferite o inteligenţă generală şi fixă, echivalată cu abilităţile de gândire şi concretizată în special în cât de bine sau cât de mult învaţă un individ.

Cercetările și studiile moderne evidențiază însă un alt mare adevăr cu care rezonez profesional pe deplin. Așadar, explic, tuturor celor care mă ascultă că, în fapt, conceptul de QI este depășit, retrograd sau neconcordant cu timpurile noastre. Ca atare, pentru cei doritori, ofer câteva repere.

Şcoala de Educaţie de la Harvard a demarat „Proiectul Zero” în anul 1967, sub coordonarea lui Nelson Goodman, filozof recunoscut în lumea universitară datorită interesului acestuia pentru estetică şi artă. Scopul proiectului a fost încă de la început educaţia în artă. Acest ambiţios proiect a strâns asistenți de cercetare şi cercetători în mare vogă academică. Din grupul acesta faceau parte psihologul Paul Kolers, filozoful Israel Scheffer, analistul literar Barbara Leonard şi asistenţii de cercetare Howard Gardner şi David Perkins. Înca de la începuturi proiectul s-a concentrat asupra aspectelor cognitive ale activităţii artistice cercetând procesele mentale implicate în procesul de creaţie de artă.

Astfel Howard Gardner şi-a concentrat atenţia asupra psihologiei cognitive a artiştilor şi realizează faptul că există o diferenţă între modelul de gândire al lui Mozart când a compus piesele sale de muzică, al lui Picasso când picta sau al fraţilor Bernoulli când defineau teoreme în matematică. Plecând de la acest fapt lansează faimoasa teorie a inteligenţelor multiple. Aceasta nouă teorie afirmă că omul nu are un singur fel de inteligenţă, ci mai multe, care îl definesc într-o combinaţie unică. Astfel Howard Gardner susţine existenţa a opt tipuri de inteligenţă bine definite şi o a noua care este încă în curs de studiu şi cercetare.

Inteligenţele definite de Howard Gardner sunt următoarele:

1. inteligenţa lingvistică – acest tip de inteligenţă se referă la abilitatea, la uşurinţa cu care o persoană utilizează limba vorbită şi scrisă. În această zonă intră învăţarea limbilor străine, abilitatea de a vorbi coerent în public, abilitatea de a scrie / compune orice fel de opera literară.

2. inteligenţa logico-matematică – această componentă se referă, pe de-o parte, la zona logică, la abilităţiile de a trage concluzii plecând de la anumite premise, abilitatea de a sintetiza, de a categoriza şi ierarhiza anumite lucruri, informaţii, decizii importante. Pe de altă parte, face trimitere directă şi la zona matematicii conţinănd abilităţile noastre de a calcula cu uşurinta, de a lucra cu cifre, de a memora anumiţi algoritmi de calcul sau de lucru.

Aceste prime două tipuri de inteligenţă sunt dezvoltate în şcoala tradiţională, recunoscând aici atât profilurile de real care pun accent pe inteligenţa logico-matematică, cât şi profilurile umaniste care pun accent pe inteligenţa lingvistică. Un alt aspect ce trebuie reţinut este că aceste tipuri de inteligenţă ne sunt „date” genetic.

3. inteligenţa muzicală – este determinată de acele abilităţi de a percepe şi îmbina sunete într-un mod plăcut şi armonios. Fie că cineva reuşeşte să cânte la un instrument, cânta cu vocea sau compune muzica, el are ceea ce se numeste popular „ureche muzicală”, adică înţelege muzica, este atras de ea şi o poate reproduce cu uşurinţă.

4. inteligenţa spaţială – defineşte vederea în spaţiu, capacitatea de proiecţie şi abilitatea de a putea reprezenta sau reproduce prin desen. Acest tip de inteligenţă se referă în majoritatea cazurilor la artiştii plastici sau arhitecţii şi desenatorii.

5. inteligenţa kinestezică – este specifică sportivilor care ajung să facă performanţă, să doboare recorduri sau efectiv să dobândeasca abilităţi uimitoare într-un anumit sport. Acest tip de inteligenţă reprezintă capacitatea de concentrare a energiei asupra muşchilor şi aparatului locomotor, fiind cunoscută şi sub denumirea de inteligenţa mişcării.

6. inteligenţa naturalistă – face referire la capacitatea unor persoane de a face asocieri între animale, plante, minerale, etc, de a grupa şi clasifica anumite elemente din mediul încojurator.

Aceste ultime patru tipuri de inteligenţă sunt întâlnite în formă pură doar la anumite persoane, la oameni care ajung să se remarce într-unul din domeniile de artă, sport sau ştiinţă.

7. inteligenţa intrapersonală – defineşte acea capacitate de a forma un model plin de acurateţe şi de veridicitate a sinelui şi de a fi în stare să conştientizezi şi să urmezi, fără compromisuri, acest model pentru a acţiona eficient în viata.

8. inteligenţa interpersonală – se defineşte prin capacitatea de a empatiza şi înţelege pe ceilalţi oameni, la abilitatea de a afla ce anume îi motivează, bucură, supără, dinamizează la felul cum lucrează sau cum se poate coopera cu aceştia. Agenţii de vânzări, politicienii, profesorii, medicii, dar şi liderii religioşi cu o influenţă clară, sunt cel mai adesea indivizi cu un grad ridicat de inteligenţă interpersonală.

Ultimele două tipuri de inteligenţă, adică inteligenţa intrapersonală şi interpersonală, au fost considerate ca fiind în fapt esenţa inteligenţei emotionale, determinând o dezvoltare altruistă şi empatică cu un înalt grad de excelenţă a anumitor oameni care ajung astfel să conducă destinele altora, la cei care ne fac să-i avem, drept modele şi să îi urmăm.

Ultima dintre inteligenţele pe care Howard Gardner a definit-o este inteligenţa spirituală şi se referă la acele legături ale omului cu formele spirituale şi nemateriale. Ea este obiectul de studiu al cercetărilor actuale.

Concluzia? Orice individ deține câteva puncte tari (inteligențe bine structurate, care în medii optime promit performanțe superioare) și altele mai puțin dezvoltate. Toate acestea îi conferă un profil unic de gândire – acțiune – prezență, care definesc faptul că învățăm, gândim, creăm, reacționăm, trăim în moduri disticte și diferite. Așa că, atunci când cineva mă provoacă la a evalua / măsura QI-ul unei persoane îi explic doar că inteligența nu este un bagaj fix și stabil iar experiența, stimularea și varietatea dezvoltă și amplifică inteligența!

Un alt fel de întrebare…

Pentru mulți oameni, jocurile de rol sunt una dintre caracteristicile fundamentale ale copilăriei, cu ludicele abordări ”să ne jucăm de-a…”.

Și, într-adevăr, această abordare este corectă: când un copil se angajează într-un joc de rol, el își atribuie o nouă ”persoană”, acest lucru oferindu-i o dimensiune mai profundă asupra ce și cum trebuie să facă din acea perspectivă. În plus, prin astfel de exerciții pedagogice se pot cultivă anumite abilități ale copiilor.

Totuși, jocul de rol presupune mult mai mult.
Prin anii ’20-’30, psihiatrul Jacob Levi Moreno (originar din România!) a avansat teorii potrivit căreia depășirea unor probleme psihologice este mai eficientă prin acțiune directă explicită, decât doar vorbind despre ele. Jocul de rol a fost definit astfel ca un mod creativ de a rezolva anumite probleme, de a câștiga încredere, de a experimenta puncte de vedere alternative, de a ajuta la conștientizarea și dezvoltarea unor relații (familiale, profesionale), de a dezvolta motivația angajaților sau a îmbunătăți comunicarea…

Jocul de rol reprezintă, însă, și o formă de planificare experimentală deosebită. Ori de câte ori ne proiectăm în viitor într-un fel de scenariu „ce se întâmplă atunci…/ dacă o să fie…/ cum o să mă descurc…”, ne folosim de jocul de rol ca să ne proiectăm într-o situație imaginară în care, deși nu putem controla rezultatul, putem anticipa o parte sau toate situațiile care pot decurge. În plus acest mod de prospectare a viitorului ne face să repetăm, dar să și modificăm ”interpretarea” noastră pentru a influența rezultatul într-un mod cât mai agreabil.
Fără a-l defini ca atare, unii dintre noi folosim jocul de rol ca un instrument de bază al vieții!

Personal, încerc să integrez cât mai multe din cele trăite într-un astfel de exercițiu în structura mea de ”aici și acum”, exact pentru îmbogățirea personalității mele cu noutatea particulară a acelei scene din momentul respectiv. Și este un extraordinar câștig, cu atât mai mult cu cât conștientizez și îmi asum acele experiențe. Îmi place să văd, astfel, cum întrebări de genul ce?, de ce?, pentru ce? nu mai îmi consumă atât de multă energie, fiind înlocuite cu dilema cum? Primul set de întrebări se referă la trecut în timp ce ultima se referă la prezent și viitor.

Cum să fac să îmi fie (cât mai) bine?!

Căutare

Una din cele mai frecvente întrebări a zilei de luni era …”și, cum a fost weekend-ul? te-ai distrat?”. Uneori această întrebare aproape că sufoca ideea de fericire / bună-dispoziție / împlinire cotidiană. Într-adevăr, sâmbăta și duminica ofereau, în general, prin natura lor lipsită de sarcini profesionale un moment mai altfel, pe care noi, puteam să îl simțim în totalitate și întregime propriu… fiind în puterea noastră de a-l crea, simți, construi, împărtăși. Un moment în care inclusiv timpul sau distanța căpătau alte dimensiuni. Era momentul în care somnul matinal era mai lasciv, cafeaua mai aromată, soarele ne mângâia pielea mai suav, natura ne oferea priveliști mai fascinante, iar cărțile, prietenii, mâncarea și râsul căpătau nuanțe magice. Era un moment care ne amintea că nu trebuie să ne monitorizăm gradul de satisfacție în fiecare zi sau să ne controlăm resursele de zâmbet deținute: ”lasă că o să vină weekend-ul și apoi…”

Jocul e doar o joacă?

Jocul e doar o joacă?

În cadrul practicii mele profesionale una din metodele mele preferate în abordarea copiilor este…cum altceva (?) decât jocul. E calea cea mai directă spre mintea și sufletul lor. Și, din păcate, observ că totuși e un lucru tot mai des uitat de părinți. Care văd în jocul copiilor doar un mod specific de petrecere a timpului liber la vârste mici: ”pentru că doar asta pot la vârsta asta…” sau ”așa e orice copil – se joacă, se prostește, până când crește un pic…”. În fața unui astfel de perspective, încerc să explic tuturor părinților importanța și utilitatea susținerii și încurajării unui astfel de comportament, indiferent de vârstă.