0788 233 800 psiholog@adibratu.ro
  • Gandurile mele

De ce QI-ul este depășit?

În activitatea mea profesională mă întâlnesc încă, destul de frecvent, cu solicitarea de a evalua / măsura / compara QI-ul (coeficientul de inteligență) unei persoane. Într-adevăr, la începuturile studiilor mele universitare acest concept acapara mult din viziunea de dezvoltare a oricărei persoane. Multe teorii psihologice considerau că indivizii deţin în măsuri diferite o inteligenţă generală şi fixă, echivalată cu abilităţile de gândire şi concretizată în special în cât de bine sau cât de mult învaţă un individ.

Cercetările și studiile moderne evidențiază însă un alt mare adevăr cu care rezonez profesional pe deplin. Așadar, explic, tuturor celor care mă ascultă că, în fapt, conceptul de QI este depășit, retrograd sau neconcordant cu timpurile noastre. Ca atare, pentru cei doritori, ofer câteva repere.

Şcoala de Educaţie de la Harvard a demarat „Proiectul Zero” în anul 1967, sub coordonarea lui Nelson Goodman, filozof recunoscut în lumea universitară datorită interesului acestuia pentru estetică şi artă. Scopul proiectului a fost încă de la început educaţia în artă. Acest ambiţios proiect a strâns asistenți de cercetare şi cercetători în mare vogă academică. Din grupul acesta faceau parte psihologul Paul Kolers, filozoful Israel Scheffer, analistul literar Barbara Leonard şi asistenţii de cercetare Howard Gardner şi David Perkins. Înca de la începuturi proiectul s-a concentrat asupra aspectelor cognitive ale activităţii artistice cercetând procesele mentale implicate în procesul de creaţie de artă.

Astfel Howard Gardner şi-a concentrat atenţia asupra psihologiei cognitive a artiştilor şi realizează faptul că există o diferenţă între modelul de gândire al lui Mozart când a compus piesele sale de muzică, al lui Picasso când picta sau al fraţilor Bernoulli când defineau teoreme în matematică. Plecând de la acest fapt lansează faimoasa teorie a inteligenţelor multiple. Aceasta nouă teorie afirmă că omul nu are un singur fel de inteligenţă, ci mai multe, care îl definesc într-o combinaţie unică. Astfel Howard Gardner susţine existenţa a opt tipuri de inteligenţă bine definite şi o a noua care este încă în curs de studiu şi cercetare.

Inteligenţele definite de Howard Gardner sunt următoarele:

1. inteligenţa lingvistică – acest tip de inteligenţă se referă la abilitatea, la uşurinţa cu care o persoană utilizează limba vorbită şi scrisă. În această zonă intră învăţarea limbilor străine, abilitatea de a vorbi coerent în public, abilitatea de a scrie / compune orice fel de opera literară.

2. inteligenţa logico-matematică – această componentă se referă, pe de-o parte, la zona logică, la abilităţiile de a trage concluzii plecând de la anumite premise, abilitatea de a sintetiza, de a categoriza şi ierarhiza anumite lucruri, informaţii, decizii importante. Pe de altă parte, face trimitere directă şi la zona matematicii conţinănd abilităţile noastre de a calcula cu uşurinta, de a lucra cu cifre, de a memora anumiţi algoritmi de calcul sau de lucru.

Aceste prime două tipuri de inteligenţă sunt dezvoltate în şcoala tradiţională, recunoscând aici atât profilurile de real care pun accent pe inteligenţa logico-matematică, cât şi profilurile umaniste care pun accent pe inteligenţa lingvistică. Un alt aspect ce trebuie reţinut este că aceste tipuri de inteligenţă ne sunt „date” genetic.

3. inteligenţa muzicală – este determinată de acele abilităţi de a percepe şi îmbina sunete într-un mod plăcut şi armonios. Fie că cineva reuşeşte să cânte la un instrument, cânta cu vocea sau compune muzica, el are ceea ce se numeste popular „ureche muzicală”, adică înţelege muzica, este atras de ea şi o poate reproduce cu uşurinţă.

4. inteligenţa spaţială – defineşte vederea în spaţiu, capacitatea de proiecţie şi abilitatea de a putea reprezenta sau reproduce prin desen. Acest tip de inteligenţă se referă în majoritatea cazurilor la artiştii plastici sau arhitecţii şi desenatorii.

5. inteligenţa kinestezică – este specifică sportivilor care ajung să facă performanţă, să doboare recorduri sau efectiv să dobândeasca abilităţi uimitoare într-un anumit sport. Acest tip de inteligenţă reprezintă capacitatea de concentrare a energiei asupra muşchilor şi aparatului locomotor, fiind cunoscută şi sub denumirea de inteligenţa mişcării.

6. inteligenţa naturalistă – face referire la capacitatea unor persoane de a face asocieri între animale, plante, minerale, etc, de a grupa şi clasifica anumite elemente din mediul încojurator.

Aceste ultime patru tipuri de inteligenţă sunt întâlnite în formă pură doar la anumite persoane, la oameni care ajung să se remarce într-unul din domeniile de artă, sport sau ştiinţă.

7. inteligenţa intrapersonală – defineşte acea capacitate de a forma un model plin de acurateţe şi de veridicitate a sinelui şi de a fi în stare să conştientizezi şi să urmezi, fără compromisuri, acest model pentru a acţiona eficient în viata.

8. inteligenţa interpersonală – se defineşte prin capacitatea de a empatiza şi înţelege pe ceilalţi oameni, la abilitatea de a afla ce anume îi motivează, bucură, supără, dinamizează la felul cum lucrează sau cum se poate coopera cu aceştia. Agenţii de vânzări, politicienii, profesorii, medicii, dar şi liderii religioşi cu o influenţă clară, sunt cel mai adesea indivizi cu un grad ridicat de inteligenţă interpersonală.

Ultimele două tipuri de inteligenţă, adică inteligenţa intrapersonală şi interpersonală, au fost considerate ca fiind în fapt esenţa inteligenţei emotionale, determinând o dezvoltare altruistă şi empatică cu un înalt grad de excelenţă a anumitor oameni care ajung astfel să conducă destinele altora, la cei care ne fac să-i avem, drept modele şi să îi urmăm.

Ultima dintre inteligenţele pe care Howard Gardner a definit-o este inteligenţa spirituală şi se referă la acele legături ale omului cu formele spirituale şi nemateriale. Ea este obiectul de studiu al cercetărilor actuale.

Concluzia? Orice individ deține câteva puncte tari (inteligențe bine structurate, care în medii optime promit performanțe superioare) și altele mai puțin dezvoltate. Toate acestea îi conferă un profil unic de gândire – acțiune – prezență, care definesc faptul că învățăm, gândim, creăm, reacționăm, trăim în moduri disticte și diferite. Așa că, atunci când cineva mă provoacă la a evalua / măsura QI-ul unei persoane îi explic doar că inteligența nu este un bagaj fix și stabil iar experiența, stimularea și varietatea dezvoltă și amplifică inteligența!

Un alt fel de întrebare…

Pentru mulți oameni, jocurile de rol sunt una dintre caracteristicile fundamentale ale copilăriei, cu ludicele abordări ”să ne jucăm de-a…”.

Și, într-adevăr, această abordare este corectă: când un copil se angajează într-un joc de rol, el își atribuie o nouă ”persoană”, acest lucru oferindu-i o dimensiune mai profundă asupra ce și cum trebuie să facă din acea perspectivă. În plus, prin astfel de exerciții pedagogice se pot cultivă anumite abilități ale copiilor.

Totuși, jocul de rol presupune mult mai mult.
Prin anii ’20-’30, psihiatrul Jacob Levi Moreno (originar din România!) a avansat teorii potrivit căreia depășirea unor probleme psihologice este mai eficientă prin acțiune directă explicită, decât doar vorbind despre ele. Jocul de rol a fost definit astfel ca un mod creativ de a rezolva anumite probleme, de a câștiga încredere, de a experimenta puncte de vedere alternative, de a ajuta la conștientizarea și dezvoltarea unor relații (familiale, profesionale), de a dezvolta motivația angajaților sau a îmbunătăți comunicarea…

Jocul de rol reprezintă, însă, și o formă de planificare experimentală deosebită. Ori de câte ori ne proiectăm în viitor într-un fel de scenariu „ce se întâmplă atunci…/ dacă o să fie…/ cum o să mă descurc…”, ne folosim de jocul de rol ca să ne proiectăm într-o situație imaginară în care, deși nu putem controla rezultatul, putem anticipa o parte sau toate situațiile care pot decurge. În plus acest mod de prospectare a viitorului ne face să repetăm, dar să și modificăm ”interpretarea” noastră pentru a influența rezultatul într-un mod cât mai agreabil.
Fără a-l defini ca atare, unii dintre noi folosim jocul de rol ca un instrument de bază al vieții!

Personal, încerc să integrez cât mai multe din cele trăite într-un astfel de exercițiu în structura mea de ”aici și acum”, exact pentru îmbogățirea personalității mele cu noutatea particulară a acelei scene din momentul respectiv. Și este un extraordinar câștig, cu atât mai mult cu cât conștientizez și îmi asum acele experiențe. Îmi place să văd, astfel, cum întrebări de genul ce?, de ce?, pentru ce? nu mai îmi consumă atât de multă energie, fiind înlocuite cu dilema cum? Primul set de întrebări se referă la trecut în timp ce ultima se referă la prezent și viitor.

Cum să fac să îmi fie (cât mai) bine?!

Căutare

Una din cele mai frecvente întrebări a zilei de luni era …”și, cum a fost weekend-ul? te-ai distrat?”. Uneori această întrebare aproape că sufoca ideea de fericire / bună-dispoziție / împlinire cotidiană. Într-adevăr, sâmbăta și duminica ofereau, în general, prin natura lor lipsită de sarcini profesionale un moment mai altfel, pe care noi, puteam să îl simțim în totalitate și întregime propriu… fiind în puterea noastră de a-l crea, simți, construi, împărtăși. Un moment în care inclusiv timpul sau distanța căpătau alte dimensiuni. Era momentul în care somnul matinal era mai lasciv, cafeaua mai aromată, soarele ne mângâia pielea mai suav, natura ne oferea priveliști mai fascinante, iar cărțile, prietenii, mâncarea și râsul căpătau nuanțe magice. Era un moment care ne amintea că nu trebuie să ne monitorizăm gradul de satisfacție în fiecare zi sau să ne controlăm resursele de zâmbet deținute: ”lasă că o să vină weekend-ul și apoi…”

Jocul e doar o joacă?

Jocul e doar o joacă?

În cadrul practicii mele profesionale una din metodele mele preferate în abordarea copiilor este…cum altceva (?) decât jocul. E calea cea mai directă spre mintea și sufletul lor. Și, din păcate, observ că totuși e un lucru tot mai des uitat de părinți. Care văd în jocul copiilor doar un mod specific de petrecere a timpului liber la vârste mici: ”pentru că doar asta pot la vârsta asta…” sau ”așa e orice copil – se joacă, se prostește, până când crește un pic…”. În fața unui astfel de perspective, încerc să explic tuturor părinților importanța și utilitatea susținerii și încurajării unui astfel de comportament, indiferent de vârstă.

CoVid19 versus echilibrul psihic

Da! Coronavirusul CoVid19 este aici. În România, în Sibiu, lângă noi! În plus, canalele de știri ne bombardează cu anunțuri de tip: restricții de circulație, închiderea școlilor, interzicerea adunărilor, scăderea indicatorilor economici, distanțare socială, șomaj, interdicții de călătorie, anularea competețiilor sportive…

Panica

Panica poate fi definită ca un „accident emoțional”, descriind șocul emoțional și somatic ce afectează o persoană care, în mod neașteptat, experimentează o anumită situație; situație caracterizată de imprevizibilitate și caracter traumatic.