… acum câteva zile, un accident de mașină într-un oraș din România, două persoane accidentate (din fericire nu foarte grav), intervenție promptă a specialiștilor… în fapt datele de identificare nu sunt atât de relevante. Faptul care m-a contrariat a fost cu totul altceva: victimele au relatat că după momentul impactului, s-au trezit întinse pe stradă înconjurate de o sumedenie de persoane care și-au scos telefoanele pentru a le filma. Pentru a le filma! Câteva alte persoane au sărit în ajutorul lor dar multe altele se înghesuiau să filmeze scena și intervenția ulterioară. ”Când am deschis ochii, vedeam persoane care stăteau destul de departe de locul accidentului, cu telefoanele în mână, și filmau. Asta după ce a venit poliția, deci probele erau irelevante, să nu se invoce acest motiv, că s-a filmat pentru probe… Când a venit SMURD-ul în sfârșit, se îmbulzeau oamenii cu blitzul, care mai de care, să prindă cel mai apropiat moment” (citat al uneia dintre victime).
Dincolo de impactul emoțional al acestui eveniment am încercat să îmi explic acest comportament. În anii ´70 echipa de psihologi Bibb Latané și John Darley au enunțat o controversată teorie socială care explica probabilitatea sau disponibilitatea unei persoane de a ajuta pe cineva (necunoscut) în nevoie. Teoria ”efectul spectatorului” (sau ”apatia spectatorului”) a fost declanșată de faptul că o tânără a fost ucisă în Queens, New York, în timp ce mai mulți dintre vecinii ei asistau direct sau indirect la crimă. Nimeni nu a intervenit până când totul a fost prea tardiv. Latané și Darley au identificat trei procese psihologice diferite care influențează decizia unui martor/spectator de a ajuta o persoană aflată în dificultate:
- difuzarea responsabilității: nimeni nu se mai simte responsabil personal de dinamica lucrurilor din afara ariei sale de control direct; în plus, deoarece există și alți observatori, oamenii nu simt prea multă presiune de a acționa, deoarece responsabilitatea de a acționa este considerată a fi împărtășită între toți cei prezenți.
- reținerea evaluării: sau teama de a fi judecat public; în ziua de azi nevoia de a ne comporta în moduri cât mai corecte și acceptabile din punct de vedere social a devenit un puternic factor de cenzură a deciziei și acțiunii spontane; când alți observatori nu reacționeză, se poate trage concluzia că un potențial răspuns sau intervenție nu este necesară sau nu este adecvată.
- ignoranța pluralistă: tendința de a se baza pe reacțiile evidente ale altora atunci când se petrece o situație neașteptată; cînd se află în situaţii ambigue, în care nu este clar cum trebuie să acţioneze, oamenii au tendinţa de a imita comportamentul celorlalţi; dacă aceştia nu reacţionează sau se arată pasivi, situaţia va fi percepută mai puţin gravă decît este în realitate.
Tuturor acestor explicații (atât de cinice, dar reale) aș mai adăuga eu două observații. Un aspect ce ține de educație: este posibil ca oamenii să nu își asume responsabilitatea pentru o situație dificilă, presupunând că alți martori sunt mai calificați să ajute sau că intervenția lor ar fi inutilă sau chiar periculoasă. Al doilea aspect ține poate tocmai de contextul pandemic în care ne aflăm, care direct – indirect ne-a expus la atâtea și atâtea situații de traumă emoțională (dinamica impredictibilă a virusului / slaba capacitate a măsurilor sanitare / izolarea socială / incidentele, chiar și letale, din spitalele COVID / segregarea populației în două mari categorii acerbe: pro sau anti vaccin…). Context care ne-a sporit imens distanțarea emoțională de persoanele de lângă noi.
Deci, ce putem face pentru a evita căderea în această capcană de inacțiune? Unii psihologi sugerează că simpla conștientizare a acestor mecanisme psihologice este probabil cea mai bună cale de a rupe ciclul. Și astfel ne întoarcem la educație. Educație care nu ar trebui să se limiteze la a preda despre ceva sau cineva, ci a îmbrățisa și calitatea de a media cum putem să fim în anumite momente, situații, contexte.
