Un prieten bun m-a provocat printr-o discuţie privind anumite experienţe personale să mă gândesc la un concept atât de proxim şi a-tot-înconjurător, încât deseori ni se pare că este unic şi acelaşi pentru toţi. Dincolo de a-l înscrie în filele Dicţionarului de fericire1, psihoterapeutul din mine ar dori ca fiecare dintre noi să ne putem percepe şi asuma corect conceptul de realitate.

Realitate = 1. Existență efectivă, obiectivă; lucru real, fapt concret, situație, stare de fapt. 2. Natura, universul, materia care există în afara conștiinței omenești și independent de ea. (dexonline.ro)

Întrebările despre natura realității, existenței sau ființei sunt considerate elementele declanşatoare ale diverselor ramuri ale filosofiei sau chiar a anumitor ştiinţe. Conceptul de “realitate” a iscat atât de multe discuţii, contraziceri, prelegeri, teorii, accepţiuni de-a lungul istoriei umanităţii, încât s-ar putea spune că este unul dintre termenii cei mai indefinibili şi subiectivi ai limbajului nostru. Uzual, realitatea defineşte o anumită stare a lucrurilor așa cum există ele. Într-un sens mai larg, include tot ceea ce este /există în jurul nostru, indiferent dacă este sau nu observabil sau inteligibil.

Principala dificultate în definirea şi structurarea unei viziuni unitare a ideii de realitate este dilema: realitatea este o proiecţie rezultată în urma unor complexe procese psihice (aflate în sfera unei clare subiectivităţi) sau realitatea este un dat obiectiv (în afara oricărei subiectivităţi), reflectat ca atare de intelectul fiecăruia dintre noi, şi în raport cu care ne elaborăm comportamentele şi actiunile noastre? Pe baza acestei majore dileme cred că cel mai corect ar fi să spunem că, pur şi simplu, există mai multe “forme” de realități.

Există, în primul rând, realitatea noastră personală. Aceasta este realitatea din capul nostru; conștientizarea noastră subiectivă. Fiecare dintre noi suntem în contact cu realitatea – auzind, văzând, atingând, gustând sau mirosind lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat.

Dacă întrebăm un copil care se joacă de unde ştie efectiv că se joacă? o să ne răspundă destul de probabil ceva de genul: „văd, aud şi simt acest lucru / jucăriile / alte persoane din jur”. Şi are dreptate în realitatea sa. De aici o să îi provină opiniile, credinţele și viziunile asupra lumii care îl înconjoară. Realitatea sa interioară pare atât de reală. Şi este. Este realitatea personală, subiectivă.

Percepțiile noastre despre lume nu depind în totalitate de trăsăturile fizice ale lucrurilor pe care le vedem, auzim și simțim, atingem și gustăm. Realitatea pe care o experimentăm depinde și de capacitățile, limitările și caracteristicile inerente ale sistemelor noastre senzoriale și perceptuale. Cu alte cuvinte, credem că suntem în contact cu realitatea, dar de fapt suntem doar în contact cu realitatea noastră. Iar realitatea pe care o experimentăm fiecare dintre noi poate fi destul de diferită de cea trăită de altcineva.

Un alt tip de realitate este realitatea socială. Această realitate există colectiv, adică există pentru că este împărtășită de două sau mai multe realități personale. Realitatea socială reprezintă ansamblul a tot ceea ce este / există într-o anumită situaţie, stare, context social. Când o idee, o credință, o viziune asupra lumii sau orice altceva este împărtășită de cel puțin două persoane (adică de două realități personale), aceasta capătă un nou caracter. Astfel, interacțiunile sociale rezultate din cultură, economie, politică, comunicații, educaţie, religie, artă etc şi care fac referire la un set de simboluri, valori și concepte comune, definesc realitatea socială.

Orice grup sau colectivitate experimentează anumite raporturi specifice şi diferenţiate între membrii săi. Dar şi aici o să apară diferenţe majore de “vizualizare” a realităţii sau a existenţei sociale în functie de natura grupurilor, experienţa acestora, nivelul cunoaşterii şi de proiecţiile, motivaţiile, particularităţile culturale sau istorice etc. Nu-i aşa că realitatea socială a înaintaşilor noştri acorda o imensă importanţă faptului ca o locuinţă să dispună de o fântână proprie, în timp ce actualmente e inadmisibil ca o zonă urbană să nu dispună de reţea de apă potabilă? Sau oare cum resimte un grup de excursionişti pe munte o săptămână ploioasă faţă de un grup de fermieri sau un grup de mineri?

Astfel, realitatea socială apare ca un „instantaneu“ de grup realizat la nivelul existenţei sociale, instantaneu care prezintă diferenţe sensibile de la o colectivitate socială la alta, sau de la o etapă istorică la alta.

Un alt tip de realitate ar putea fi realitatea obiectivă. Realitatea obiectivă este ceea ce ar exista, chiar dacă nu ar exista oameni în viață. Obiectivul suprem al acestui tip de realitate îl constituie concepția conform căreia lumea (întreg universul) poate fi descrisă de știință, așa cum este ea, total independent de ceea ce am putea considera că este. În filosofie, realitatea obiectivă este pusă des în legătură cu conceptul de existență (cartofii există, deci sunt reali: realitate obiectivă) dar, aşa, apare problematica perceperii unui anumit fapt care se poate observa, adnota sau interpreta în mai multe moduri de către mai multe persoane.

Realitatea obiectivă ar trebui să existe complet independent de mințile noastre și de sentimentele și experiențele noastre. De exemplu: în timp ce nimeni nu este în apropiere, un fulger lovește un copac, care arde şi se transformă într-o grămadă de cenușă. Depinde vreunul dintre aceste evenimente de un om sau de mintea unui om? Nu! Absolut că nu! Dar dificultatea este în enunţarea acestui exemplu de realitate pur obiectiv, deoarece trebuie descris în concepte care sunt interpretate de minte. Orice lucru legat de percepţia şi experienţa noastră umană (dimensiunea, forma, greutatea, căldura, culoarea, frumusețea, valoarea, importanţa etc), depinde de o minte. Aşadar am putea spune că realitatea obiectivă este indefinibilă. Fără caracteristica de observare umană (atât de subiectivă) realitatea obiectivă nu poate fi definită! nu are formă. Ca joc pe un computer: scenariul este acolo, dar dacă nu este redat pe ecran, este fără formă. Deci realitatea obiectivă ne înconjoară, dar nu poate fi redată decât într-o formă oarecum subiectivă.

Desigur că am mai putea identifica sau defini câteva modele de realitate. Dar dincolo de forma sau metodele prin care s-ar putea face simţită sau asumată, cred cu tărie că e mult mai important de a conştientiza faptul că noi toţi suntem purtătorii unor multiple realităţi: de la extrem de subiective în care orice poate fi pus la îndoială (sau într-o formă de dezacord chiar și faptele care înainte au fost într-un acord aproape universal – de exemplu sclavagia), până la realităţile “obiective” (marea majoritate a oamenilor presupun că există o realitate obiectivă în care toți existăm, cu fapte care sunt universal adevărate, dar le este dificil a le exemplifica).

Ca psiholog şi psihoterapeut constat foarte des cum o realitate se schimbă şi în funcţie de mediul social în care ne aflăm la un moment dat sau datorită unor repere de timp, spaţiu sau trăire emoţională. În 1998, cercetătorii de la Institutul de Știință Weizmann au demonstrat că realitatea se schimbă în funcție de cantitatea de observație.

Cel mai probabil una dintre esenţele fericirii noastre constă în a putea să ne autodefinim realităţile personale şi să ni le împletim cu ale altor persoane din jurul nostru. Fără a insista în adevărul / veridicitatea / absolutul sau realul realităţilor noastre. Să încercăm să trăim în realităţile noastre şi să le acceptăm pe cele ale celor din jurul nostru.

1. pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!