Am vorbit săptămâna trecută despre norme (reglementări, scrise sau nu, menite să ghideze comportamentele sau acțiunile unor oameni) şi despre faptul că asumarea unor norme poate să “înscrie” o persoană într-o anumită zonă de “normal” pentru un grup sau o comunitate. Totuşi, simt că acest concept “normal” trebuie un pic mai mult detaliat în paginile Dicţionarului de fericire1, pentru că de foarte multe ori acest termen nu este îndeajuns de bine înţeles sau asumat.

Normal = 1. așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit; 2. firesc, comun, obișnuit; 3. conform unor norme, unor reguli; regulat (dexonline.ro)

Conceptele de „normal” și „normalitate”, precum și întrebările legate de ceea ce / cum / când / dacă ceva sau cineva poate fi considerat “normal” au fost şi sunt un continuu subiect de interes pentru fiecarte dintre noi, raportându-ne la propria persoană sau a celor din jurul nostru. După cum se poate uşor observa, pe de altă parte, definiţia normalităţii ne îndrumă către ceva comun, regulat, fără excese sau caracteristici excepţionale. Şi, într-adevăr statistica foloseşte frecvent acest concept de normal – normalitate care înseamnă orice aspect care este medie pentru un anumit grup de oameni. Astfel, acest termen include acei membri ai grupului care nu se abat semnificativ de la tendință centrală (media, mediana etc) a unei distribuții de date. Celebrul sociolog Emile Durkheim subliniază că evenimentele sociale, care sunt prezente în majoritatea cazurilor, sunt normale, iar excepțiile de la acest comportament indică patologie. Un alt domeniu profesional care utilizează frecvent cuplul antagonic de termeni normal – anormal este cel sanitar sau clinic. În sensul cel mai larg, normalitatea clinică reprezintă ideea de uniformitate a funcționării fizice și psihologice între indivizi iar normalitatea simptomelor este o modalitate eficientă de a evalua patologia unui om. Cu toate acestea, este adesea imposibil să se aplice normalitatea statistică clinică pentru a diagnostica anumiţi oameni.

Constatăm astfel că termenul “normal” este fundamental statistic și cantitativ. Pe baza aceasta de conformism în cadrul unui grup, aş completa că termenul de normal capătă şi nuanţe culturale şi contextuale. Nu-i aşa că e o graniţă extrem de dinamică între normal şi anormal în comportamentul de a lua masa cu cineva în public şi în acelaşi timp de a se folosi telefonul pentru a trimite mesaje altor oameni? Sau cât de normală este purtarea unor vestimentaţii rupte? Ceea ce este considerat anormal sau deviant la un moment dat sau la un loc este adesea văzut ca perfect normal în alt spaţiu sau context. Ca atare trebuie să subliniem caracteristica subiectivă în abordarea acestui complicat concept. Astfel a fi (sau nu) normal se va baza şi pe o colecție de percepții, experiențe, așteptări, judecăți culturale și credințele specifice ale unei persoane.

Concluziv, din punctul meu de vedere de psiholog şi psihoterapeut, normalitatea presupune atât respectarea unor norme (cu anumite abateri individuale) dar şi asumarea corectă a raportului sine-social printr-un permanent proces de adaptare. Iar pentru a putea adapta normalul social la propria persoană (şi viceversa: de a adapta normalul personal la cel al comunităţii) avem nevoie de anumite abilităţi cum ar fi: percepţia (cât mai obiectivă) a realităţii înconjurătoare, capacitate de control şi autocontrol, cunoaştere adecvată a sinelui, spontaneitate şi creativitate. De ce e important acest dublu sens de adaptare în căutarea normalităţii? Tocmai pentru că a fi normal nu înseamnă a fi ca toţi ceilalţi. Sau a te modela unisens doar pe tine pentru a atinge un anumit stadard. Sunt mulți oameni care își pierd timpul, energia, personalitatea încercând să se conformeze „normalului”. Şi asta putem observa cel mai des la adolescenţii care renunţă la propriile opinii, își înăbușă specificităţile, își ascund nevoile sau, cel mai frecvent, își schimbă aspectul şi atitudinea, pentru a se potrivi cât mai bine cu o perspectivă “normală” de frumuseţe, atitudine sau etică. Normal nu înseamnă respectarea strictă şi exactă a mediei distribuţiei unui anumit comportament. Dacă cineva ar putea fi normal în toate modurile imaginabile, deși ar fi un om perfect normal, ar putea fi totuși deranjant. Pentru că nu va mai părea real, uman. Totodată, a prezenta un comportament anormal nu înseamnă obligatoriu că acel cineva este bolnav (un om care consumă doar 1 litru de apă pe zi nu e bolnav chiar dacă norma ne recomandă 2 litri).
În cadrul activităţii mele aud deseori oameni vorbind despre ceea ce simt, cred, percep, visează sau estimează că este normal (sau anormal) cu anumite întrebări mai mult sau mai puţin retorice. Pe care încerc să le decodific pentru ei. „Eu sunt normal?”, „E normal ce s-a întâmplat?” sau „Am / are un comportament normal?” le traduc astfel: mai sunt alţi oameni ca mine? / şi alte persoane au trăit ceea ce am trăit eu? / majoritatea celorlalți oameni fac, simt sau gândesc ceea ce fac, simt sau gândesc eu? / doar eu am parte de acest tip de comportamente sau emoţii? / este acceptabil ceea ce fac, gândesc sau simt? Mulți oameni au parte de același tipare de experiență iar conştientizarea acestui fapt aduce în general un val de confort pentru fiecare deoarece se resimte “normalitatea”.

Suntem creaturi profund sociale, relaționale şi astfel cei mai mulți dintre noi suntem foarte motivați să ne integrăm, să fim normali faţă de ceilalţi. În acelaşi timp a fi normal înseamnă a ne cunoaşte şi respecta îndeajuns de bine astfel încât să ne putem căuta mediul sau comunitatea socială care ne preţuiesc individualitatea şi specificitatea personalităţii noastre.

Normal egal un raport cât mai echilibrat între respect pentru alţii şi respect faţă de sine.

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!