Încă o generaţie (din păcate destul de redusă ca număr) a trecut săptămâna aceasta prin complexul set de provocări numit bacalaureat. Bacalaureatul (un set de examene la mai multe discipline de învățământ, susținute la absolvirea liceului) definitivează încheierea unui ciclu de pregătire, iar promovarea sa este necesară pentru admiterea în sistemul învăţământului superior. La originile acestui concept al “bacalaureatului” este un decret dat de Napoleon Bonaparte care pune bazele unui învăţământ modern în Franţa. Ulterior acest sistem este preluat de tot mai multe state iar prin dificultatea sa bacalaureatul ajunge să fie identificat cu un adevărat examen al maturităţii. Dincolo de ce mai înseamnă astăzi acest examen, astăzi vreau să vă propun în paginile Dicţionarului de fericire1, tocmai termenul cu care acesta a fost şi este corelat.

Maturitate = 1. stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; 2. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. 3. seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență). 4 (fig.) (Examen de) maturitate = bacalaureat. (dexonline.ro)

Definiţia Dex-ului, bacalaureat = examen de maturitate este doar figurativă, participarea, susţinerea sau absolvirea acestor examene nefiind corelate cu accederea în acea perioadă de viaţă, definită de specialişti între perioada de adolescenţă – tinereţe şi bătrâneţe. Şi, dacă o să continuăm această abordare, dincolo de orice test sau examen, maturitatea încheie perioada adolescenţei. În ţara noastră şi cultural şi legal, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani începe perioada de maturitate, şi da! strâns legat de procesul de creștere este procesul de maturizare: structura osoasă, nervii şi/sau mușchii unei persoane trebuie să crească până la un anumit stadiu pentru a fi gata să întreprindă o anumită activitate sau un anumit comportament. De exemplu vorbirea sau gândirea analitică nu apar înainte de o anumită vârstă. Arnold Gesell (celebru psiholog și medic pediatru american) defineşte faptul că maturizarea este „suma netă a efectelor genelor care operează într-un ciclu de viață” şi determină “o creștere a competenței și a adaptabilității.” Se subliniază astfel dimensiunea biologică a acestui proces şi concept “maturitate” prin faptul că există un setting predictibil de procese biologice implicate în creşterea funcțională şi dezvoltarea unui organism.

Pe de altă parte, analizând încă o dată principala definiţie a acestui termen putem observa: maturitate = stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală). Stare deplină de dezvoltare… când, cine şi cum putem să definim acea stare de dezvoltare? Mai ales din punt de vedere intelectual (omul cât trăieşte învată). Sau social… sau relaţional… sau spiritual?

Maturitatea în psihologie are mai puțin de-a face cu vârsta biologică, ci mai degrabă cu capacitatea cuiva de a reacționa, de a face față și de a se adapta într-un mod adecvat situației la care este expus / domeniului în care activează. Maturitatea psihologică se bazează astfel în mod specific pe autonomia propriei capacități de luare a deciziilor a fiecăruia dintre noi, iar acest lucru se învață atât prin multiple experiențe cât și printr-o creștere susţinută. Un părinte oferă copilului hrană, odihnă și exerciții fizice pentru creșterea unui corp puternic dar şi îndrumare şi susţinere constantă, tocmai pentru a-l crește în maturitate. Maturitatea este, în esență, un fel de dezvoltare mentală sau înțelepciune care are o influență asupra tuturor domeniilor vieții unui individ, de la comportamentul său până la relația cu ceilalți sau până la nivelul său spiritual.

Din punctul meu de vedere ca psiholog şi psihoterapeut maturitatea este o componentă esenţială a structurii noastre cognitive şi emoţionale, dar care este extrem de dinamică şi mobilă, îmbogăţindu-se permanent. Nivelul de maturitate al unei persoane se poate identifica prin anumite trăsături şi comportamente precum:

1. Înțelegerea situațiilor și a oamenilor: un element de maturitate îl putem găsi în modalitatea cuiva de a înţelege empatic şi afectiv o situație sau o persoană şi nu de a se limita doar la o judecată sau etichetare; în plus maturitatea ne pregăteşte ca, în anumite situaţii, să acceptăm lucrurile așa cum sunt (mai ales dacă nu pot fi schimbate de noi) și să mergem mai departe în viață cu demnitate.

2. Adaptarea la schimbările vieții: schimbarea este inevitabilă în viaţa fiecăruia dintre noi, aducând cu ea, relaţii noi, diverse experiențe și provocări, situaţii sau evenimente nepredictibile; deşi schimbarea în sine ne ajută să devenim mai maturi, pentru a face față optim unei schimbări avem nevoie de o anumită maturitate.

3. atenţia faţă de persoanele importante din viaţa noastră: persoanele imature afectiv confundă des dragostea și grija cu atitudini posesive, dependente sau abuzive; maturitatea ne oferă posibilitatea de a ne împărtăşi dragostea în moduri care sunt mai semnificative și non-toxice pentru cei din jurul nostru.

4. abordarea deciziilor importante: oamenii cărora le lipsește maturitatea iau adesea decizii în grabă, fie că se referă la cariera, relațiile lor sau orice altceva (ei fac planuri și iau decizii pe baza emoțiilor și impulsurilor lor de moment); oamenii maturi, în schimb, privesc viața în mod obiectiv și cântăresc practic opțiunile înainte de a ajunge la orice concluzie.

În concluzie, indiferent de o anumită vârstă, putem să ne asumăm un anumit grad de imaturitate pe care putem să îl contrabalasăm printr-o continuă cunoaştere, experienţă emoţională, acceptabilitate şi respect faţă de cei din jurul nostru… pentru că adevărata maturitate e alinierea adevărului propriu, a înțelepciunii personale, a valorilor şi credinţelor noastre la tot ce se întâmplă şi coexistă în jurul nostru…

1 pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!