Am scris săptămâna trecută despre toleranţă ca şi comportament sau atitudine de îngăduire, acceptare şi asumare. Am primit multiple feedback-uri legate de aceasta tematică, şi, totodată, întrebări (mai mult sau mai puţin retorice) despre nuanţe sau perspective legate de verbul “a tolera”. Chit că poate părea paradoxal, astăzi pagina Dicţionarului de fericire va fi focusată pe un concept de durere, dar pe care suntem nevoiţi în atâtea şi atâtea situaţii să îl tolerăm.
Suferinţă = 1. Trecere (silită sau de bună voie) printr-o situație, o stare de neplăceri fizice sau morale. 2. Stare a celui care trece printr-o astfel de situație (dexonline.ro)
Absolut toţi oamenii au momente în care se simt inconfortabil. Pentru că există o mulţime atât de mare de moduri sau contexte care determină oamenii să se simtă inconfortabil… putem fi agitaţi, grăbiţi, plictisiţi, obosiți, speriaţi, trişti, înfometați, tracasaţi… și lista ar putea continua cu multe rânduri… Disconfortul (sau inconfortul) se defineşte clar ca o lipsă de confort şi de plăcere, dar, pe de altă parte poate fi debutul a ceea ce numim clasic suferinţă. Suferința este o experiență neplăcută care defineşte o stare de disconfort într-o măsură amplă, destructurându-ne anumite domenii de acţiune sau manifestare personală. În plus, suferinţa vine cu atributul de blocaj pe care ni-l imprimă din perspectiva ieşirii urgente din starea de disconfort în care ne aflăm. Suferinţa ar putea fi definită ca o escaladare a unei stări de disconfort, pe care nu avem viziunea, puterea sau energia de a o combate cât mai repede. Nu putem schimba, adapta, modifica orice situație la propriile noastre nevoi şi aşteptări, şi, pentru asta ajungem să suferim.
Şi tocmai pentru că disconfortul în general ne poate proveni dintr-o paletă largă de stimuli (absenţi sau prezenţi), conceptul de suferință are multe sensuri şi semnificaţii. Astfel, suferința poate fi o emoție, un gând, o stare sau un comportament neplăcut. Oamenii ar putea descrie suferința ca un sentiment de tristeţe acută, de frică, neajutorare, lipsă de speranţă, pierdere de control sau de sine, anxietate faţă de anumite relaţionări cu propriul Sine sau în contact cu alţii. Suferinţa, deşi este eminamente o trăire intensă, poate fi substituită şi gândirii: de exemplu am găsit uşa casei spartă de hoţi. Fără să prospectăm mai departe care sunt pierderile efective înregistrate, mintea noastră ne induce o stare de suferinţă masivă: “nuuuu, de ce s-a întâmplat asta, de ce mie, de ce acum, de ce, de ce…?!” în acest moment mintea noastră se confruntă cu realitatea că nu poate să deţină controlul în tot şi toate, şi va avea tendinţa de a se focusa pe suferinţa unui “de ce” prelungit: de ce nu am pus alarma, de ce nu a fost poliţia, de ce nu era nimeni în preajmă… În unele situaţii suferinţa se contopeşte cu anumite comportamente. Unele din zona comportamentelor bazale: alimentaţie (anorexie, bulimie, hiperfagie), somn (insomnie, bruxism, enurezis) iar altele din spectrul comportamentelor sociale: iritabilitate, furie, conflicte intrafamiliale, consum de substanţe, dificultăţi ale proceselor cognitive sau de decizie şi control.
Etimologia cuvantului suferinţă o constituie latinescul “sufferentia“, iar “ferentia“ semnifică “a suporta sau a căra” şi prefixul “suf“ reprezinta o versiune de context ce înseamna “distanţare sau deplasare”. Cu alte cuvinte, a suferi nu implică doar ceea ce trebuie suportat, trăit, ci şi acţiunea de îndepartare.
Toleranța la suferință este un construct care provine din psihologie şi mai ales din psihoterapie, care se referă la „capacitatea unui individ de a rezista la anumite stări emoţionale negative și/sau aversive provocate de un anumit tip de stres sau disconfort prelungit. Toleranța la suferință reprezintă capacitatea unei persoane de a gestiona adecvat suferința emoțională reală sau doar percepută (posibilitatea de a depăşi un incident emoțional fără a-l agrava). Oamenii cu toleranța scăzută la suferință tind să devină copleșiți de situații stresante și uneori pot apela la modalități nesănătoase sau chiar distructive de a face față acestor emoții dificile. În acest sens, toleranța la suferință este un subiect de mare interes în cercetarea clinică, deoarece s-a stabilit că lipsa acestui atribut contribuie la dezvoltarea și menținerea mai multor tipuri de tulburări mintale, de dispoziție sau de personalitate (tulburări depresive, anxietate – atacuri de panică, consum – dependenţe de substanțe, tulburări de personalitate – borderline). Ca urmare a acestui interes s-au dezvoltat mai multe abordări psihoterapeutice pentru a îmbunătăți toleranța la suferință. Marea majoritate a acestor intervenții vizează creșterea reacţiei constructive a oamenilor în faţa emoţiilor perturbante şi de a-i ajuta să-şi creeze anumite abilități de acceptare sau control a conflictului emoțional.
O să enumăr în continuare câteva asftel de abilităţi, subliniind faptul că acestea reprezintă doar nişte potenţiale puncte de pornire în creşterea toleranţei la suferinţă tocmai pentru că majoritatea oamenilor își dezvoltă propriile moduri de a se confrunta cu astfel de episoade dificile (într-o oarecare măsură acest lucru este similar cu un copil care în faţa unei suferinţe simte nevoia să mângâie o jucărie de pluș sau să își sugă degetul mare).
Unele tehnici adaptative includ folosirea tuturor simțurilor pentru un temeinic echilibru între senzorial şi mental, iar scrierea unei liste de argumente pro și contra pentru o anumită situaţie poate ajuta la abordarea logică în faţa unor reacţii pulsionale. Acceptarea radicală este o tehnică care necesită multă practică, dar poate fi extrem de utilă. Acceptarea radicală înseamnă doar observarea unei situații, cu cât mai puţină emoție reactivă și acceptarea faptului că nu suntem ființe omnipotente și că unele lucruri sunt pur și simplu în afara controlului nostru. Dacă cineva se simte deosebit de copleșit de suferinţă, îl poate ajuta un mecanism de distragere a atenției de la situația supărătoare, până când va fi capabil să se întoarcă pentru a face față calm acesteia. Distragerea atenției poate implica părăsirea fizică a unei locații sau a unei acțiuni, sunatul / vizita un prieten, lecturarea unei cărţi, joaca cu animale de companie etc. Rugăciunea (chiar dacă nu corespunde total unui rit religios) poate implica o anumită relaxare printr-o conectare la lumea spiritual, iar repausul sau exercițiile fizice modifică biochimia corpului uman în mod adaptativ.
Puterea de a tolera suferința putem să ne-o dezvoltăm în mod spontan şi autonom, sau, în situaţii mai dificile putem apela la sesiuni de terapie individuale sau de grup, pentru că oricât de incomod şi dureros ar fi, suferinţa este o parte naturală a existenţei noastre.
