Încet- încet începe să scadă euforia debutului şcolar. Atât pentru elevii bucuroşi de extrasocializarea oferită de mediul şcolar sau de contactul cu ştiinţele şi materiile de studiu preferate, cât şi pentru cadrele didactice sau aferente procesului educaţional care îşi pot vedea mai îndeaproape obiectul muncii lor. Astfel se creează din nou relaţiile de conlucrare, comunicare şi cooperare între profesori şi copii, toate bazate pe anumite reguli, norme, tipare, protocoale sau reglementări. Şi fiecare dintre acestea solicită, oferă sau definesc acel cadru general, atât de aşteptat şi dorit în mediul şcolar: disciplină. Prin intermediul Dicţionarului de fericire vă propun astăzi să ne uităm la acest concept.

Disciplină = 1. Totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități. 2. Supunere liber consimțită față de dispozițiile luate de superiori în scopul asigurării unei comportări și ordini corespunzătoare. 3. Ordine / Spirit de ordine / Deprindere cu o ordine. (dexonline.ro)

Crearea, existenţa sau dezvoltarea oricărei forme de societăți umane a implicat şi implică (chiar şi în prezent) un sensibil raport între autoritate și libertate. Acest raport presupune o anumită asumare de tip subordonare a oamenilor față de o anumită autoritate (umană sau culturală) prin respectarea unor norme și cerințe, dar totodată lasă deschis și un câmp de manifestare pentru libertatea indivizilor. Disciplina poate fi considerată drept un ansamblu de reguli de comportament necesare pentru buna conviețuire a unor indivizi într-un anumit mediu, pentru o anumită perioadă, precum şi propria lor atitudine şi dinamică faţă de aceste cerinţe. Disciplina reglementează astfel relațiile interumane tocmai prin prisma acestui raport.

După cum uşor putem observa, toate aceste aspecte se regăsesc în definiţiile dictionarelor privind conceptul de “disciplină”. Pe de altă parte, lăsând, pentru moment, la o parte aceste definiţii, cred că putem înțelege ce este cu adevărat disciplina și ce înseamnă ea cu adevărat, dacă ne uităm şi la originea cuvântului în sine. „Disciplină” provine din cuvântul latin „disciplina”, care înseamnă instruire sau învăţare, fiind derivat din rădăcina cuvântului „discere” – a învăța. Ulterior, din această rădăcină s-a format şi cuvântul latin „discipulus” care înseamnă discipol, elev, student, de fapt „cel care studiază”. Astfel cuvântul disciplină poate fi definit simplu ca transmiterea de cunoștințe și deprinderi, prin procesul de a preda, de a instrui sistematic un discipol (sau mai mulţi). Cel mai probabil a disciplina şi-a dezvoltat semnificaţia spre a instrui o persoană să urmeze un anumit cod de conduită. Să respecte şi să-şi asume un anumit set de linii directoare și principii care o să-i înlesnească o anumită convieţuire socială. Disciplina poate implica recompense și/sau pedepse pentru a iniţia şi susţine autocontrolul, a crește comportamentele dezirabile și a reduce comportamentele nedorite.

Disciplina se bazează pe numeroase variabile sociale, culturale sau etice care o pot modula şi activa diferit în funcţie de anumite contexte de timp, spaţiu sau cadru social. De exemplu, o persoană angajată care întârzie la locul de muncă, încalcă disciplina mediului său profesional, dar dacă aceeaşi persoană întârzie la o întâlnire cu un prieten, acest comportament va fi văzut doar ca o abatere de la regulile acelei relaţii. Sau de la disciplina acelei relaţii?! Diferenţa este dată tocmai de mediul la care se raportează acel comportament uman precum şi de asumarea diferită a acelei persoane faţă de cele două medii sociale cu care intră în contact (profesional versus amical). Pentru că a fi disciplinat înseamnă mai mult decât a ști ce ar trebui sau ce nu ar trebui să facem.

A avea disciplină este un model comportamental. Disciplina este dincolo de a studia şi învăţa un sistem de standarde şi reguli. Este de a-ţi asuma, ca fiind valoroase direct pentru propria persoană acele reguli şi norme şi de a te antrena cum să le aplici. Disciplina este puterea interioară a fiecăruia din noi care ne ajută să facem lucrurile care ar trebui făcute în loc de cele pe care am prefera să le facem (există chiar o definiţie cu tentă umoristică a acestui concept: să te obligi să faci ceva atunci când ai putea să faci altceva mai plăcut). Astfel, putem spune că disciplina este, într-o oarecare măsură, sinonimă cu autocontrolul: noi ne construim calitatea de a fi diciplinaţi când respectăm anumite reglementări dincolo de dorinţele noastre personale de moment pentru a trăi o viață împlinită și de succes. Disciplina devine o importantă calitate morală, necesară pentru fiecare persoană.

Îndreptându-ne privirea către elevi, şi copii în general, putem observa (şi din propriile noastre experienţe) că disciplina este o abordare dificilă pentru ei. Pentru că cere o anumită implementare de tip obligatoriu a unor reguli şi norme vechi şi deseori neînţelese de copii.

În acest sens, din punctul meu de vedere, ca psihoterapeut, esența transmiterii, susţinerii şi dezvoltării disciplinei pentru generaţiile tinere constă atât în cunoașterea de către aceștia a regulilor de conduită și a ordinii stabilite (în familie, școală şi societate), cât mai ales a înțelegerii lor. Prin toate cunoştinţele şi deprinderile noastre personale de adulţi avem datoria de a disciplina copiii exact în principiile enunţate anterior: a preda, antrena, ajuta și ghida copiii astfel încât aceștia să învețe, să practice autocontrolul și să dezvolte capacitatea de a face alegerile dorite raportate la binele lor personal dar şi comunitar. Disciplina nu este ascultarea automată a standardelor sau regulilor cuiva, ci este învățarea, înţelegerea și aplicarea unor standarde utile atingerii unor obiective de dezvoltare de clasă socială.

Închei, subliniind din nou: nu au început copiii noştri şcoala, ci cu toţii ne reasumăm mai intens procesul cunoaşterii! Şi, prin disciplină, împreună, determinăm coduri de conduită pentru viitor…