Săptămâna trecută am început o mică analiză privind un fenomen din ce în ce mai amplu şi mai de necontrolat în unităţile şcolare din România (şi nu numai): bullying-ul. Şi tocmai pentru că acest complex comportament poate atât de uşor să interfereze negativ cu fericirea anumitor copii, am decis să conturăm câteva pagini ale Dicţionarului de fericire pe principalele aspecte psihologice ale unor astfel de manifesări. Am discutat despre intimidare (şi perspectiva caracterul său voluntar – involuntar) iar astăzi o să ne axăm pe un comportament în care intenţia este asumată şi atent direcţionată.

A tachina = (verb.) 1. a necăji în glumă și fără răutate, a contraria în lucruri mărunte; 2. a glumi pe socoteala unei persoane cu însăși acea persoană. (dexonline.ro)

Personal, această definiţie îmi ridică anumite dileme (poate din cauza formării mele de psihoterapeut?!): nu pot înţelege foarte clar combinaţia „a necăji” cu „fără răutate”, apropierea acestor expresii părând un oximoron (figură de stil care combină doi termeni contradictorii; de exemplu soarele negru sau tăcere asurzitoare). Din perspectiva mea „a necăji” induce clar o anumită doză de răutate. E adevărat o doză care poate fi la un nivel atât de scăzut încât să nu provoace reacţii comportamentale, dar totuşi e un dram de răutate. Ca atare am căutat să definesc mai larg conceptul de astăzi „a tachina”, prin intermediul unor alte surse explicative.

Am găsit astfel o abordare deosebit de interesantă a unui psiholog specializat pe relaţia dintre emoții şi interacțiune socială, profesor la Universitatea Stanford: Dacher Keltner defineşte tachinarea ca o provocare jucăușă în care o persoană comentează ceva relevant despre o altă persoană, adresându-i-se direct. Tachinarea este îndreptată către ceva relevant pentru persoana ţintă: un comentariu privind o caracteristică a acelei persoane sau a relaţiilor ei etc. Însă componenta cea mai importantă pe care cercetătorul o atribuie comportamentului de tachinare este faptul că această provocare (verbală sau fizică – o remarcă „acidă” sau un gest „jenant” care atinge un subiect uşor disconfortant pentru subiectul ţintă) este însoţită de anumiţi markeri care semnalează caracterul ludic şi non-agresiv al acestui comportament. Aceşti indicatori includ, dar nu se limitează la utilizarea unor voci / tonuri improprii vorbitorului, utilizarea de cântece, rime, expresii faciale exagerate, metafore sau posturi corporale simbolice. Inclusiv viteza, ritmicitatea sau erorile gramaticale folosite în comunicare pot arăta spectrul jucăuş al transmiterii mesajului. Cel care iniţiază comportamentul de tachinare îşi asumă din start că, dacă provocarea sa este prea dură, persoana ținta riscă să fie jenată, iar tachinarea riscă să pară agresivă. Tocmai pentru a minimiza aceste riscuri, tachinările sunt obligatoriu însoțite de acele comportamente jucăușe menite să semnaleze că abordarea nu este menită să fie luată prea serios, ci că este redată cu un spirit de joacă.

Altfel spus tachinarea reprezintă un mod alternativ de a atrage atenţia sau a comenta ceva relevant pentru o persoană. Şi, dacă ne uităm în trecut observăm acest tipar de comunicare alternativă: bufonii și măscăricii se bucurau de un statut înalt. Cu un spirit extrem de acid de exprimare („limbă ascuțită”), ajutaţi şi de o diversitate de ținute jucăuşe, dar şi extrem de provocatoare, aceştia dezvoltau o serie de comentarii şi farse amuzante, evidenţiind caracteristici de necomentat altfel. „Ocupaţia” bufonului era în fapt tachinarea – un stil de comunicare provocator jucăuș prin care se evidenţia o caracteristică personală sau socială şi se propunea voalat o perspectivă de schimbare. Astfel tachinarea s-a definit ca o reflecție sinceră asupra anumitor diferențe, exprimată în glumă…

Uneori, însă, să tachinezi pe cineva chiar şi într-un mod jucăuș sau să-l faci de râs cu umor nu este atât de distractiv pentru toţi. Mai ales dacă persoanei-subiect al tachinării nu i se pare amuzant (au existat destui bufoni decapitaţi de stăpânii lor…). Uneori, fie tachinarea în sine, fie bunele intenţii ale persoanei care tachinează este ambiguă. Iar când se întâmplă acest lucru, tachinarea devine o formă (mai mult sau mai puţin subtilă) de agresiune. Indiferent de motiv, persoana tachinată se simte confuză, nesigură pe ea și enervată de toate acele comportamente sau comentarii pe care le etichetează ca fiind răutăcioase, incorecte sau de prost-gust. Când se întâmplă acest lucru, e tentant să se dea vina pe țintă spunându-i să „învețe să accepte o glumă” sau „să nu mai fie atât de sensibilă”. Iar această glisare a responsabilităţii asupra persoanei care este tachinată face situația mai inconfortabilă sau chiar traumatică.

În concluzie un astfel de comportament poate fi recepţionat ca o tachinare jucăușă sau o comunicare agresivă cu potenţial de a răni. Depinde în cea mai mare măsură de interpretarea persoanei ţintă. Dacă cineva se percepe pe sine ca fiind victimă, tachinarea este considerată vătămătoare. Cu atât mai mult dacă cealaltă persoană continuă să „tachineze” după ce i s-a cerut să se oprească, atunci este o formă de agresiune sau abuz.

Soluţia optimă pentru stoparea unui comportament de tachinare se referă în primul rând la dezvoltarea capacităţilor de socializare alături de persoane care empatizează, răspund pozitiv atunci când li se cere să înceteze tachinarea şi își acceptă responsabilitatea când au rănit. Totodată propria noastră stimă de sine ne ajută să putem face faţă sau să respingem tachinarea abuzivă. Prin faptul că ne putem ancora de realitatea noastră internă care să verifice valoarea de adevăr a celor spuse pe seama noastră de alţii. Iar când simţim că nu putem face unui proces de tachinare, puterea de a diminua efectele dureroase va fi tot în mâinile noastre prin apelarea la familia, grupul sau colectivitatea în care suntem integraţi şi admiraţi…şi doar în joacă tachinaţi…

O vorbă din popor ne spune că cei care se iubesc se tachinează. Ce ar fi ca noi să acceptăm să fim tachinaţi doar de cei care cu adevărat ştim că ne iubesc?!