Deşi am intrat în luna bucuriilor iernii, astăzi vom continua demersul nostru de a înţelege puţin mai mult din manifestarea fenomenului de bullying. Anterior am analizat conceptele de intimidare (şi perspectiva caracterul său voluntar – involuntar), tachinarea (ca variantă alternativă de a comenta ceva relevant pentru o persoană) şi jignirea (ca scopul de a reduce stima de sine a cuiva). Astăzi în paginile Dicţionarului de fericire, ne îndreptăm atenţia spre un concept care, precum jignirea, prezintă un carater voluntar şi asumat de a răni.
A umili = (verb.) 1. A pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a înjosi. 2. A face pe cineva să se simtă umil, punîndu-l într-o situație de inferioritate nemeritată, înjosindu-l, jignindu-l. (dexonline.ro)
Statusurile sociale ale unui individ reprezintă determinanți importanţi în specificitatea comportamentelor acelei persoane (statusurile sociale sunt pozițiile pe care o persoană le „ocupă” în raport cu întreaga sa lume socială – de exemplu fiu, soţie, angajat, participant la o conferință, iubit, coleg, coechipier, subaltern, confident etc). Asumarea şi integrarea acestor statusuri sociale va determina acea persoană să îşi manifeste modalităţile sale de a acţiona într-un fel cât mai plăcut şi optim pentru aceasta, dezvoltându-şi astfel o adevărată gamă de eligibilități, oportunități și moduri de a-şi fructifica potențialul său. Din această perspectivă, putem defini mai clar ce reprezintă, în fapt umilirea. Astfel umilirea echivalează cu degradare metaforică a anumitor statusuri sociale, și, prin urmare, o pierdere a gamei de eligibilități comportamentale ale persoanei umilite în anumite comunități sau contexte. Pierderea unui statut social pe nedrept(cum ar fi pierderea unui loc într-o echipă sau etichetarea ca infidel în relaţia de iubit), determină incapacitatea temporară a oamenilor de a se comporta normal, ei simțindu-se fie lipsiți de valoare, deznădăjduiți și/sau neajutoraţi, fie dornici de răzbunare şi provocaţi în a umili şi ei la rândul lor.
Un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Michigan subliniază că „aceleași regiuni ale creierului care devin active ca răspuns la experiențele senzoriale dureroase sunt activate în timpul experiențelor intense de respingere socială prin umilire”. Cu alte cuvinte, umilirea este trăită la fel de intens ca o durere fizică. Aşadar nu e de mirare că o persoană care suferă o umilință poate experimenta chiar episoade acute de depresie, stări severe de anxietate sau furie şi agresivitate.
Umilirea este foarte frecvent asociată, și chiar echivalată, cu rușinea, ambele emoții presupunând o viziune negativă asupra sinelui. Totuși, din punct de vedere al psihologilor şi psihoterapeuţilor există o diferență importantă între aceste două concepte: în experiența de rușine, oamenii cred şi simt că ei înşişi sunt oarecum responsabili pentru situația pe care o trăiesc, în timp ce în experiențele de umilire, ei identifică că nu sunt responsabili pentru acele contexte degradante. Altfel spus dacă avem de-a face cu o admonestare care ne pune în pericol un anumit statut social, dar considerăm că acest fapt este credibil atunci vom simţi ruşine (de exemplu antrenorul de fotbal ne spune că nu mai suntem în primul lot al echipei şi ne dăm seama că ultimele noastre prestaţii sportive nu au fost la înălţime, ne vom simţi ruşinaţi de acest fapt). Dacă însă atacul pe care îl resimţim nu are o justificare pentru noi, ne vom simţi umiliţi şi înjosiţi chiar netrăind sentimentul de ruşine (cel mai celebru exemplu ar fi cu privire la Isus care a fost umilit în repetate rânduri, dar nu s-a simţit ruşinat, pentru că ştia că acele umiliri nu ţin de persoana sa ci doar de nevoia altora de a-l doborî).
Umilirea unei persoane de către alta a fost şi este adesea folosită ca o modalitate de afirmare a puterii asupra ei. Iar acest fapt se trage din istorie, unde constatăm că umilirea era o formă comună de oprimare. Astfel multe pedepse au fost concepute în mod deliberat pentru a fi umilitoare (cu precădere în faţa unui public larg), ca mijloc de a da un exemplu privind pe cei „nepotriviţi” și de a-i descuraja pe alţii în a le copia comportamentele altora. Astfel umilirea s-a dezvoltat ca şi o „emoție publică” în sensul că implică convingerea precum că şi alte persoane ne vor vedea ca fiind diminuați, înjosiţi și probabil că ne vor batjocori şi umili la rândul lor.
Trebuie subliniat faptul că umilirea nu trebuie să implice neapărat un act de agresiune. Putem fi umiliți cu ușurință prin mijloace mai pasive, cum ar fi să fim ignorați, trecuţi cu vederea sau refuzați unui anumit drept sau privilegiu. De asemenea ne simţim umiliți când suntem respinși, abandonați, abuzați, trădați sau folosiți ca mijloc pentru atingerea unui scop. Toate aceste caracteristici fac ca umilirea să fie o tensiune psihologică emoțională cu care ne putem confrunta frecvent. În plus, se poate întâmpla într-o clipă sau pe o perioadă lungă de timp, ceea ce ne inhibă capacitatea de a reacționa eficient la ea. Ca modalităţi optime de a stopa efectele negative ale umilirii putem menţiona principalele două căi:
– a evalua experienţa umilitoare într-un fel care să se focuseze pe recunoaşterea puterii și capacităţii victimei de a face faţă unei situații dificile (această abordare crește încrederea în sine și diminuează teama şi efectele de umilire).
– a părăsi mediul degradant și umilitor şi de a găsi un mediu apreciativ (persoana care încearcă să umilească fie caută atenția, fie încearcă să îşi sublinieze superioritatea; oricare ar fi motivaţia, îndepărtarea de agresor îl va lipsi şi de atenţia noastră şi de senzaţia de superioritate prin refuzarea controlului asupra comportamentelor noastre).
Multe lucruri nefericite ni se întâmplă zilnic şi unele dintre ele pot fi umilitoare. O situaţie umilitoare poate să ne diminueze imaginea sau stima de sine, dar nu poate micşora personalitatea noastră, deoarece imaginea de sine nu este totuna cu sinele nostru. Chiar dacă sunt dureroase şi frustrante, cu ajutorul persoanelor relevante din viaţa noastră putem să ne îndepărtăm atât de furia cât şi de resentimentele unor potenţiale situaţii de umilire. Anna Eleanor Roosevelt (soția Președintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, diplomată și activistă pentru drepturile omului) spunea: „Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără consimțământul tău.”
