Primăvara ne ademenește încet-încet să ieșim mai mult din case, să testăm plimbările, să gustăm mirosurile mugurilor și bobocilor de flori, să respirăm bucuria unui nou început. Încurajați parcă de aceste invitații, ieșim din adăpostul caselor și ne întâlnim tot mai mult și des cu alți oameni. Cu care povestim și ne arătăm reciproc cum am traversat iarna. Ne uităm la cei din jurul nostru, și ne lăsăm priviți pentru a încerca să ne cunoaștem mai bine și mai profund. Pagina de azi a Dicţionarului de fericire1 vă propune un concept atât de vital pentru fiecare dintre noi înșine, dar care nu poate fi realizat decât prin cei din jurul nostru:

Oglindire (substantiv) = 1. Acțiunea de a (se) oglindi și rezultatul ei; reflectare ; 2. Proiectare pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă. 3. Reflectare a unor stări, fenomene, acțiuni, comportamente, modele. (dexonline.ro)

Înainte de a încerca să definim din punct de vedere psihologic acest concept, vă invit să răspundeți la câteva întrebări simple. Oare care este partea corpului nostru care nu poate fi observată direct, oricât de maleabili sau contorsioniști am fi? Oare faptul că nu ne putem observa fața / înfățișarea (care ne reprezintă atât de specific și individual încât e engramată pe actele noastre de identitate) e un lucru care în fapt nu ar trebui să ne intereseze? Cum ne satisfacem nevoia de a ști ce și cum arătăm celorlalți?

În Orientul antic, oglinzile erau considerate obiecte sacre cu puteri magice, iar în Roma antică, femeile romane erau dispuse să plătească o avere pentru un astfel de artefact. Oglinzile ca obiecte personale au fost mici, fragile și scumpe, timp de secole. Primele oglinzi din sticla au fost inventate de sticlarii din Murano in cursul secolului al XII-lea. In Veneția, cei care știau secretele fabricării oglinzilor și le divulgau, erau condamnați la moarte, astfel că, statul venețian a avut monopolul producției de oglinzi până la mijlocul secolului al XVII-lea. În secolul al XIX-lea, a fost inventat procesul de acoperire a suprafeței de sticlă cu argint metalic, și, astăzi, oglinzile sunt peste tot în jurul nostru, în case, magazine, birouri, saloane, spitale sau mașini. Și ele vin în întâmpinarea unei nevoi importante: impulsul de a copia, imita, prelua din anumite aspecte comportamentale ale unor persoane importante din jurul nostru.

Din punct de vedere psihologic, oglindirea reprezintă comportamentul în care o persoană imită subconștient anumite aspecte din comportamentul altei persoane. Oglindirea apare cel mai des în compania membrilor familiei, prietenilor, sau a unor persoane importante pentru cel care prezintă comportamentul de oglindire. Oglindirea este ceva ce facem cu oamenii care ne plac sau de care suntem interesați – le copiem limbajul corpului, vorbirea, expresia facială si multe altele. Acest comportament trece adesea neobservat de ambele părți. Astfel, oglindirea este diferită de procesul de imitație care are premisa unui efort conștient, deschis, de a copia o altă persoană.

Comportamentul de oglindire începe la vârste foarte fragede, pe măsură ce bebelușii încep să-și stabilească conexiuni cu anumite mișcări ale corpului său. Psihoterapeuta Andrea Mathews explică atât de plastic acest început al oglindirii: ” când suntem bebeluși, în timp ce stăm întinși pe spate, ne uităm la fețele părinților noștri și ne vedem pe noi înșine prin ochii lor… și devenim imprimați de acele imagini despre noi înșine. Dacă nimeni nu ne-a oglindit când eram sugari și copii mici, ne va fi destul de greu să vedem cine suntem de fapt în oglinda de pe perete sau în oglinda din mintea noastră.”

Capacitatea de a oglindi acțiunile altor persoane îi permite copilului să stabilească un sentiment de empatie, și astfel începe să înțeleagă și spectrul emoțional al acestora, fapt ce îl va ajuta în stabilirea de conexiuni emoționale. Oglindirea devine astfel și o modalitate non-verbală de a arăta / trăi empatie. Deoarece cele două persoane (cel care oglindește și cel oglindit) vor prezenta gesturi, idei, comportamente oarecum similare, ei pot crede că împărtășesc aceleași valori sau interese.

Un set de celule nervoase specifice din creier, numite ”neuroni oglindă”, sunt responsabile de oglindire. Acești neuroni oglindă sunt o descoperire relativ recentă (sfârșitul anilor ‘90) când oamenii de știință italieni Giacomo Rizzolatti și Vittorio Gallese împreună cu echipa lor au observat creierele maimuțelor. Ei au observat că anumite celule din creierul maimuței se activau atunci când o maimuță realiza o acțiune. Aceleași celule se activau și când maimuța urmărea o altă maimuță făcând aceeași acțiune.

Cu ajutorul neuronilor oglindă învățăm foarte repede în primii ani de viață să zâmbim, să plângem, să ne încruntăm, să exprimăm discomfort, să cerem ajutorul, să mergem, să mâncăm singuri… De fapt, să preluăm din setul de comportamente și norme ale familiei și grupurilor din care facem parte. Prin oglindire, practic, copilul are acces la informațiile furnizate de toți strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei extinse. Pe baza acțiunii acestor neuroni putem explica acum de ce simțim nevoia de a căsca când vedem pe altcineva căscând, sau de ce bebelușii imită mișcările gurii și expresiile faciale ale celor ce-i îngrijesc.

Importanța oglindirii subliniază că sugarii își formează în primul rând abilități sociale de la părinți și, astfel, un mediu care nu susține oglindirea poate inhiba dezvoltarea socială a copilului. Ca atare, unele persoane cu anumite dificultăți sociale sau de dezvoltare pot fi mai puțin naturalizate cu fenomenul de oglindire, deoarece sunt mai puțin conștiente sau interesate de acțiunile celor din jurul lor, sau mai puțin expuse la modele sau tipare comportamentale viabile. Această caracteristică poate cauza dificultăți suplimentare acestor persoane, deoarece fără oglindire, stabilitatea conexiunilor cu alte persoane va fi mai dificilă. În plus, persoanele fără un exercițiu natural și precoce al oglindirii pot avea dificultăți în anumite contexte sociale, deoarece pot fi mai puțin capabile să înțeleagă perspectiva altor persoane fără o explicație amănunțită.

Dintr-o perspectivă evolutivă, a fi sincronizat cu membrii grupului de origine, a fost vital pentru supraviețuire, iar oglindirea (prin complexul mecanism al neuronilor oglindă) stabilește relații extrem de strânse între membrii unui grup social. Totodată, să nu uităm că mecanismul de oglindire este prezent chiar înainte de a ne naște: bătăile inimii bebelușilor prezintă același ritm ca al mamelor lor.

“Suntem extraordinare creaturi sociale. Supraviețuirea noastră depinde de înțelegerea acțiunilor, a intențiilor și a emoțiilor celorlalți. Iar neuronii oglindă ne permit să pricepem intențiile altora, nu prin înțelegere conceptuală, ci prin simulare directă: prin a simți, nu prin a gândi” (G. Rizzolatti).

1pentru că îmi doresc ca fericirea să devină un standard pentru cât mai mulți dintre oameni, construiesc un ”proiect” săptămânal de citit, analizat și, sper, chiar asumat… Dicționarul de fericire!