Cât de des vi se întâmplă să vă rămână în minte un email primit dar la care încă nu ați reușit să răspundeți? Sau să vă frământe serialul văzut aseară cu imperioasa nevoie de a vedea cât mai repede următorul episod sau următoarea serie? Sau să fredonaţi obsesiv un fragment dintr-o melodie pe care aţi auzit-o la radio și să vă concentrați asupra amintirii versurilor sau a restului melodiei? Sau să vă ”urle” mintea că mai era ceva scris pe lista de cumpărături, pe care, însă, ați uitat-o acasă? Pagina de azi a Dicţionarului de fericire va dori să explice tocmai mecanismele psihice din spatele acestor comportamente.
Suspans (substantiv) = 1. Moment dintr-un film, dintr-un spectacol sau dintr-o operă literară când acțiunea se întrerupe (temporar) într-un punct culminant, ținând pe spectator sau pe lector într-o stare de tensiune, în așteptarea deznodământului; stare de tensiune provocată de un astfel de moment. 2. Stare de tensiune provocată de un moment de maximă emoție (dexonline.ro)
Foarte multe dintre activitățile de comunicare sau de petrecere a timpului liber sunt pline de suspans. Pornim televizorul și vedem o mulțime de concursuri din care ni se prezintă mici fragmente înregistrate, dar prezentate astfel încât să nu ghicim, intuim câștigătorul, golden-buzz-ul, echipa care va pleca acasă sau cine pe cine va păcăli, înșela, atrage… Evenimentele sportive ne sunt completate cu o mulțime de statistici, declarații sau repere de tip ”dacă va câștiga / pierde echipa X, atunci antrenorul / finanțatorul / jucătorul va…”. Filmele cele mai urmărite sunt cele învăluite de mister sau necunoscut în care totul pare atât de credibil dar atât de puțin predictibil (îți vine să crezi?!). Chiar și topurile de muzică sau știrile sunt umplute cu moduri diferite de a genera suspans și așteptare : „după pauză urmează”, ”în curând aflăm…”, ”rămâneți aproape, va urma un comunicat de tip break-news…”.
Psihologii americani Andrew Ortony, Gerald Clore și Allan Collins au elaborat o teorie explicativă a suspansului, susținând că acesta este compus dintr-o stare cognitivă de incertitudine. Încertitudine între perspectiva unui eveniment nedorit, cu un acut sentiment de nemulțumire, și speranța, ca sentiment de plăcere, cu privire la perspectiva unui eveniment dezirabil. Altfel spus, oamenii simt suspans atunci când se tem de un rezultat prost, speră la un rezultat bun și nu sunt siguri cu privire la ce se va întâmpla (exemplu: când suntem singuri într-un loc necunoscut, ne putem teme că vom păți ceva rău – ne rătăcim / vom fi jefuiți / pierdem autobuzul de întoarcere / intrăm în diverse probleme etc, dar sperăm că vom fi în siguranță și chiar ne vom simți bine și ne vom distra…dar nu suntem siguri de ce se va întâmpla). Astfel, cu cât rezultatul este mai incert și mizele sunt mai ample, cu atât va crește gradul de suspans.
Ok. Putem înțelege mecanismul suspansului, dar care este explicația pentru care suspansul este atât de promovat în filme, știri, sporturi, cărți sau teatru? Pentru că s-a descoperit că atunci când un lucru început ( film, carte, serial, temă sau proiect de muncă) nu are un final cert, ne simţim oarecum presaţi pentru faptul că nu l-am finalizat. Această senzaţie neplăcută poate fi explicată prin tendinţa noastră de a ne aminti mai degrabă lucrurile neterminate decât de cele finalizate, fenomen denumit „Efectul Zeigarnik”. Acest efect apare atunci când mintea noastră, căreia i-am dat obiective noi de rezolvat, ne trimite semnale că parcă „lipsește ceva”. Adică încearcă să ne avertizeze că o activitate anterioară a fost lăsată incompletă. Ceea ce îi displace și, automat, ne displace.
Acest fenomen a fost descoperit în anii ’20 de către Bluma Zeigarnik, psiholoagă lituaniană, în timp ce era la restaurant în Austria. Aceasta a observat că ospătarii, în gestionarea numeroşilor clienţi, își aminteau foarte bine de comenzile care nu fuseseră servite încă, în timp ce tindeau să uite pe cele care au fost finalizate. Zeigarnik a stabilit ca ipoteză faptul că o sarcină incompletă sau neterminată creează o tensiune psihică care acționează ca un îndemn la finalizarea sau terminarea sarcinii și împiedică mintea să se concentreze adecvat asupra altor procese cognitive. Păstrarea în memorie a unei sarcini incomplete poate avea chiar efectul secundar al unei „anxietăți de finalizare”. Aceste ipoteze au fost surse pentru o mulțime de studii și cercetări. De exemplu, participanţii la studiu au fost rugaţi să efectueze mai multe sarcini ușoare ca și dificultate cognitivă, însă nu au primit timpul necesar pentru a termina întregul set de provocări. La final, experţii au observat că voluntarii își aminteau mai detaliat și exact de sarcinile nefinalizate decât de cele terminate.
„Creierul are o nevoie puternică de a termina ceea ce a început. Atunci când nu poate termina ceva, rămâne oarecum blocat. În capul nostru ar putea apărea gânduri intruzive despre ceea ce nu am putut termina, ca o modalitate de a aminti sistemului cognitiv că este nevoie ca ceva să fie finalizat”, explică dr. Stephanie Sarkis. Tot ea subliniază că „efectul Zeigarnik ar putea explica și de ce regretăm mai mult lucrurile pe care nu le-am făcut decât pe cele pe care le-am realizat”.
Ne place să terminăm ce am început. Și pe acest fapt se bazează unul dintre cele mai vechi trucuri TV pentru a ține telespectatorii aproape: ”va continua…”. Cei mai mari scriitori ai romanelor foileton au ştiut să creeze suspans la finalul fiecărei părți pentru a-i face pe cititori să dorească să citească mai departe. Efectul Zeigarnik este, de asemenea, exploatat foarte mult în publicitate, unde, de exemplu, sunt utilizate reclame sub formă de întrebare fără răspuns, cum ar fi: “Vreţi să vă decorați casa? Aflaţi cum puteți face acest lucru, sunând la acest numar…”. Același lucru este valabil şi pentru jocuri. Tetris, de exemplu, (inventat în 1984) ”supraviețuiește” și în prezent jocurilor mult mai complexe și mai elaborate datorită efectului Zeigarnik. Cel puțin, asta spune dr. Tom Stafford de la Universitatea din Sheffield: ”cu Tetris – ca în cazul multor jocuri video – ne fixăm obiectivul de a-l rezolva (chiar dacă un adevărat final nu există) și apoi începem din nou, cu aceeași satisfacție iar si iar”.
Chiar dacă efectul Zeigarnik nu poate fi totalmente validat științific (încă… suspans…), acesta ȋși face simțită prezența și atunci când amânăm sau evităm să ne gândim la un subiect care ne preocupă, iar cu cât vom ȋncerca să ținem gândul departe, cu atât mai puternic acesta va reveni ȋn mintea noastră. Pentru că suspansul incertitudinii se vrea rezolvat…
Cu toţii trăim în suspans de pe o zi pe alta; cu alte cuvinte, suntem eroii propriilor noastre poveşti…
