Reperul de psiho…
”Adi, te rog ajută-mă cu un sfat, ceva pentru a putea să vorbesc în fața a 200 de oameni… mi-e frică și nu știu deloc cum o să pot face față!” (mulțumesc Elena pentru încrederea acordată!)
Te afli (singur?!) în fața unei mulțimi de oameni, care așteapta de la tine un discurs explicativ sau o alocuțiune succintă. Acești oameni sunt atenți și își ațintesc ochii spre persoana ta… respirația ți se accelerează, pulsul îți crește, gâtul tău se usucă pe măsură ce palmele transpiră abundent, simți un gol sau o presiune anormală în stomac, mâinile și genunchii se înmoaie sau tremură ușor, iar primul sunet pare imposibil de eliberat. Toate aceste manifestări emoționale copleșitoare și extrem de consumatoare de energie sunt ceea ce simplu spunem: ”trac”. Tracul poate fi definit ca o formă de stres specifică situaţiei în care suntem expuși unui public. Într-un fel e vorba de o teamă iraţională, deoarece nu există nici un pericol real, dar scenariile de anticipaţie pe care le trăim anterior momentului de expunere ne destructurează echilibrul: ”Dacă o să spun ceva greșit?”, “Dacă cineva o să mă întrebe ceva și eu nu știu să-i răspund?”, ”Dacă o să arăt urât / neprofesionist / nepregătit / penibil / incompetent ?”, ”Dacă am emoții când vorbesc / dacă mi se face rușine / dacă mă fac de rușine?!”. Per-ansamblu tracul e strâns legat de o perspectivă (directă sau nu, adevarată sau nu) de evaluare. Iar când avem această perspectivă, automat apare conceptul că de fapt oamenii (spectatorii, publicul) nu iți analizează ideile și opiniile ci, de fapt, te analizează pe tine însuți.
Ne este atât de frică de eșec încât aproape că stopăm acțiunea, prin care tocmai ne putem arăta succesul, priceperea, cunoștințele sau abilitățile. Pentru că tocmai de aceea au venit acei oameni să ne asculte și să se uite la noi! Cum se poate depăși teama de a vorbi unui public?
Primul pas ar fi tocmai auto-demonstrarea pentru propriul Sine că a vorbi despre un anumit domeniu e chiar ușor: exersând și practicând potențialul discurs ne dăm posibilitatea de a căpăta mai multă încredere în noi înșine și în modalitatea noastră de a susține acea expunere. Alt pas ar fi să limităm prezumtivele scenarii negative: dacă o să credem că discursul va merge prost, e foarte probabil ca așa să îl resimțim, indiferent de percepția publicului. În schimb, concentrându-ne pe cât de util / apreciat / de efect va fi prezentarea, ne vom ajuta să ne păstrăm calmul. În plus, e util să ne concentrăm pe câteva mesaje de bază (idei principale, aspecte deosebite, puncte de vedere interesante). Și chiar dacă emoțiile ne înconjoară trebuie să știm că publicul ne va accepta cu atât mai mult cu cât va observa că suntem sinceri și autentici în a le transmite ceva. Recunoașterea emoțiilor față de public (nu ne cerem scuze, dar putem să menționăm că avem emoții!) este o modalitate puternică de a ne conecta cu ascultătorii. În general, ne conectăm cu ceilalți oameni prin sentimente și emoții!
Nu în ultimul rând, atenția la propria respirație și contactul vizual cu auditoriul ne slăbesc tracul. Când suntem stresați, avem tendința să nu respirăm conform, privând un pic creierul de oxigen. O respirație constantă și asumată poate fi extrem de benefică. Contactul vizual e indicat să fie general și asumat către cât mai mulți spectatori tocmai pentru a ne putea modula și noi ideile și expunerea (paradoxal poate, în momentele de trac, recomandarea este să ne uităm la oamenii pe care nu îi cunoaștem, în defavoarea cunoștințelor; tocmai pentru a nu fi tentați să căutăm în mimica lor anumite feedbackuri legate de noi sau de discursul nostru).
Cu un pic de conștientizare reducem substanțial tracul! Aștept feedback după conferință…