Blog

Mintea umană este o mașinărie de rezolvare a problemelor. Oamenii se confruntă cu probleme în fiecare zi. Problema cu problemele este că par că nu vin pe rând. În general, apar în grupuri și uneori au chiar și dubluri. Sau, când una dintre probleme este rezolvată, apare imediat o alta pentru a-i lua locul și ajungem să ne întrebăm: „Ce am făcut pentru a merita acest lucru?” Nu conștientizăm întotdeauna, dar permanent rezolvăm probleme în fiecare secundă: de la „e târziu, cum să fac să ajung la serviciu?” sau „unde mi-am lăsat cheile?” la „ce cumpărături să mai fac?” sau „când sunt cu adevărat fericit?”.

În psihologie, „rezolvarea problemelor” se referă la o modalitate de a atinge un obiectiv într-o anumită situație specifică. ”Rezolvarea problemelor” este considerată cea mai complexă dintre toate funcțiile intelectuale, deoarece se bazează pe un proces cognitiv de ordin superior care necesită modularea și controlul abilităților și resurselor personale.

Cea mai bună strategie pentru rezolvarea unei probleme depinde în mare măsură de situația unică determinantă. Mulți cercetători au încercat să definească o serie de pași, un ciclul de rezolvare a problemelor. Dar, foarte ușor, putem constata că nu există o astfel de formulă universal viabilă, pentru că acest proces poate solicita gândirea pragmatică (raționamentul logic), sau gândirea semantică (interpretarea semnificațiilor din spatele problemei). Uneori, un algoritm strict ne ajută, iar alteori creativitatea și spontaneitatea ne oferă soluții noi. Sunt situații în care o problemă (sau chiar mai multe) e eliminată instant, pentru ca unele să ne macine timp și resurse psihice îndelungate.

Din punctul meu de vedere, rezolvarea eficientă a problemelor începe cu definirea eficientă a acestora. Dacă analizați/descompuneți/destructurați orice problemă până la esența sa, veți identifica două aspecte fundamentale: prima este asumarea și înțelegerea acelei probleme, iar cea de-a doua se referă la perspectiva privind intenția, dorința, teama, asumarea de rezolvare. Și din această perspectivă eu utilizez o clasificare extrem de simplistă, în două categorii: probleme defectuos definite (probleme care nu au o structură clară sau soluții așteptate) și probleme corespunzător definite (problema este bine auto-definită și înțeleasă, iar soluțiile așteptate sunt specifice).

Astfel, pentru întreg setul de probleme care simțim că ne apasă într-un mod nejustificat de îndelungat sau a căror rezolvare se lasă prea mult așteptate, propun următoarea întrebare: Sunt parte din problemă sau din soluție? E o întrebare retorică, dar care are menirea de a ne sublinia asumarea resurselor noastre personale în acest demers.

În viețile noastre vor exista întotdeauna probleme. Este important să ne amintim că rezolvarea acestora necesită abilități cognitive, flexibilitate, rezistență, variate abilități, adaptare, interacțiune continuă cu mediul…Este nevoie de noi puternic implicați și dornici a rezolva aceste probleme.

O fațetă paradoxală (poate?!) din frumusețea vieții de zi cu zi o reprezintă faptul că este imprevizibilă. Nimic nu este permanent, totul se schimbă ca formă, structură, dinamică, relație, conținut. Și, desigur, toată această mulțime de schimbări ne transformă permanent în cine suntem, aceste schimbări având un impact constant asupra vieților noastre. Provocarea – problemă este că trebuie să ne cultivăm abilitatea de a accepta cu adevărat orice schimbare și, pur și simplu, să o îmbrățișăm prin asumare.

Dacă viața ar avea forma unui un râu și ”a trăi” ar fi echivalentul la ”a înota”, am avea două posibilități: am putea să ne avântăm în vâltoarea vieții fiind siguri de parcurgerea traseului proiectat conform dorințelor și viselor noastre; sau am putea să ne deplasăm bazându-ne pe forța noastră, dar lăsându-ne ghidați și de flux, navigând prin toate vârtejurile sau apele line care ni se arată de-a lungul drumului.

Desigur, viața ne aduce multe provocări, cum ar fi despărțirea de o persoană dragă, starea precară de sănătate, moartea cuiva pe care îl iubim, diferențierile socio-culturale resimțite în raport cu comunitatatea… și multe astfel de lucruri care ne-am dori să nu se fi întâmplat niciodată. Pot fi experiențe dureroase sau chiar traumatizante, și, de multe ori pare mult mai ușor să fugim de acele evenimente, să ne ignorăm emoțiile și sentimente și să nu acceptăm adevărul situației noastre. E oare însă sănătos să ”înotăm” împotriva acestor turbulențe? Părerea mea, din acest punct de vedere se poate rezuma astfel: dacă începem să cultivăm acceptarea în viața noastră, probabil că vom face față crizelor viitoare într-un mod diferit și le vom vedea dintr-o altă perspectivă. A accepta cu adevărat ceva ce nu putem schimba, ne conduce spre a găsi noi modalități de a gândi, de a acționa sau a simți despre ceva anume. Este deosebit de important să ne asumăm faptul că nu avem decât puteri limitate asupra multor evenimente externe, iar ceea ce putem controla se regăsește în gândurile și opiniile noastre.

Multe din dezamăgirile personale provin tocmai din faptul că încercăm să controlăm ceea ce nu este de controlat, ceea ce nu se află în puterea noastră şi astfel putem experimenta diverse emoții negative (frustrare, dezamăgire, frică, nemulțumire) care ne atacă imaginea de sine. Stima de sine. Sinele în esența sa.

Repet și insist: cred cu tărie faptul că e important să ne dezvoltăm obiceiul de a accepta realitatea. Acceptarea este un proces greu, dar se poate dovedi extrem de plină de satisfacții pentru cei care și-o asumă. Acceptarea este una dintre cele mai puternice stări de spirit în care putem coexista, deoarece acceptând faptul că nu putem fi mereu cum ne dorim, ne calibrăm automat spre a lupta în sensul viselor noastre.

Sibiu, România, Europa, Pământ. Noul coronavirus continuă să se răspândească multiplicându-se în întreaga lume, noi și noi cazuri fiind raportate zilnic. Am citit chiar un punct de vedere lansat de către OMS (Organizația Mondială a Sănătății) precum ”șansa” de a te infecta cu noul virus este substanțial mai mare decât de a câștiga la loto. Viteza și ușurința cu care se extinde acest invizibil inamic se pare că sunt, în fapt, variabilele cele mai impactante asupra previziunilor viitoare. ”Totul va fi bine”, motto-ul atâtor copii la începutul pandemiei, capătă circumstanțe dilematice: când va fi bine, unde și pentru cine va fi bine sau cum va fi când va fi ”bine”. Cele mai reputate instituții și organizații, specializate în domeniul sanitar, economic, social, locale, zonale sau chiar mondiale, prin specialiștii lor încearcă să răspundă cât se poate de concret și punctual acestor provocări. Și cu toate aceste eforturi, încă există multe lucruri necunoscute privind criza acestui nou coronavirus, care a condus la răspândirea unei cantități mari de dezinformare. Constatăm astfel că pandemia COVID-19 a declanșat în paralel și o pandemie de dezinformare și contestare, sub formă de știri false și teorii ale conspirației privind originile virusului, modul în care poate fi vindecat și cine este vinovat pentru răspândirea acestuia.

Personal am fost învățat să acord importanță punctului de vedere oferit de către specialiști în toate domeniile în care competențele mele personale sau profesionale sunt limitate. De aceea apelez la mecanici auto, consultanți financiari, profesori sau medici specialiști în momentele în care viața mă expune unor situații în care simpla mea opinie nu e îndeajuns. Bineînțeles că pot exista și între specialiști puncte de vedere non-identice sau chiar contradictorii. Și aici intervine puterea mea de a alege ”un răspuns adecvat” bazându-mă pe repere demografice, culturale, istorice, de prestigiu profesional sau altele. Dar, insist: punctul de plecare pentru mine îl constituie abordarea unuia sau mai multor profesioniști din acel domeniu de interes! De aceea, acum, caut puncte de vedere ale medicilor specialiști care îmi explică cum și de ce e indicat să respectăm anumite norme de prevenție.

Nu contest faptul că există situații în care sunt surprins și eu de anumite fluxuri de știri sau teorii cărora în primă fază tind să le dau dreptate pe o judecată rapidă și pripită. Dar în ultimul timp (în special de la izbucnirea COVID 19) am început să îmi aplic un set de întrebări care, de regulă, mă ajută în a avea o privire obiectivă și mai pertinentă la astfel de teori: De unde provin temerile, credințele și valorile mele legate de această situație? În ce măsură sunt afectat de prejudecăți sau stereotipuri? Mă simt dezavantajat? Și acest lucru mă face să simt nevoia de a da vina pe cineva / ceva? Cum îmi aleg sursele mele de informații?

Toate acestea pentru că eu cred cu tărie în ”desensibilizarea” treptată a noastră în fața repercursiunilor emoționale negative ale acestei pandemii (frica și incertitudinea nu mai trebuie să ne împingă spre a găsi un ”vinovat”). Da! COVID-19 este înspăimântător! Și este normal să ne simțim copleșiți și să căutăm răspunsuri, dar nu impulsiv. Nu împotriva cuiva. Nu cum ne ”taie capul”. Nu bazându-ne pe un ”simț” sau pe un ”feeling”. Ci pe analiză, știință, cunoaștere, cercetare, mizând pe informații verificate, pentru a reduce răspândirea dezinformării și pentru a putea să ne concentrăm pe ceea ce contează: ”totul va fi bine!”

Resurse:

https://en.unesco.org/news/new-resources-counter-covid-19-conspiracy-theories-through-critical-thinking-and-empathy

https://www.weforum.org/agenda/2020/03/coronavirus-conspiracy-theories-false-information-coid19-health

https://ec.europa.eu/info/live-work-travel-eu/health/coronavirus-response/fighting-disinformation/identifying-conspiracy-theories_en

Oamenii sunt în mod natural și spontan preocupați permanent de starea de bine, sănătatea și siguranța lor și a celor dragi. E o rutină comportamentală înnăscută. Pe de altă parte, de 6 luni de zile, rutina vieții noastre a fost bulversată de noul coronavirus. În această perioadă am învățat cu toții că nu putem fi niciodată îndeajuns de siguri și că, momentan, COVID-19 e însoțit de atributul opac al incertitudinii.

Începerea unui nou an școlar poate fi un eveniment stresant și în cele mai bune perioade, darămite în timpul unei pandemii globale. Copiii se pot simți inconfortabil, nervoși sau reticenți în a se întoarce la școală. Din cauza că au exersat educația online și și-au ”pierdut” obișnuința școlii clasice. Sau pentru că nevoia de a folosi variate dispozitive de protecție (măști/viziere/distanțatoare) e stresantă și incomodă. Sau pentru că direct-indirect știrile, zvonurile, teoriile, statisticile acestei pandemii au ajuns într-o formă prea brută la ei. Sau alte și alte motive. Care pot declanșa diverse grade de anxietate (anxietatea = un simțământ de neliniște și îngrijorare, care este de obicei generalizat ca o suprareacție psihică la așteptarea unei amenințări viitoare). În plus mulți părinți se confruntă și ei din greu cu problematica COVID-19, iar unele dintre anxietățile lor pot fi transmise involuntar către copii.

Abordarea optimă a stărilor de anxietate nu este aceea de a face ca frica să dispară, ci de a gestiona frica și de a tolera incertitudinea (Jerry Bubrick – psiholog, expert în tulburările de anxietate). În calitate de părinți, trebuie să modelăm pentru copiii noștri cum să reacționeze la momente stresante, făcând față anxietății în moduri sănătoase. „Cred că trebuie să fim atenți la prezent și să rămânem concentrați asupra a ceea ce se întâmplă de fapt și să nu ne lăsăm distrași în scenarile cele mai nefavorabile”, recomandă Bubrick. „Dacă le arătăm copiilor noștri gândirea catastrofală și îngrijorare masivă, atunci vor învăța că acesta este modul de a rezolva vremurile prezente”.

Specialiștii UNICEF recomandă părinților să valideze emoțiile copiilor lor. Mulți copii au convingerea că anxietatea este un semn de slăbiciune sau chiar de boală mintală în timp ce psihologii recunosc de multă vreme că anxietatea este o funcție normală și sănătoasă care ne alertează asupra amenințărilor și ne ajută să luăm măsuri pentru a ne proteja. Așa că putem spune copiilor: „Trăiți reacția corectă. Normală. Anumite neliniști chiar au sens. Important este ce facem cu aceste emoții. Cum le gestionăm pentru a ne proteja. De exemplu practicând distanțarea fizică, igienizarea cât mai des a mâinilor, strănutând în cot…

Cred cu tărie că părinții ar trebui să aibă conversații calme și proactive cu copiii despre COVID-19 și rolul important pe care îl pot avea cu toții pentru a se menține sănătoși. Părinții ar trebui să își determine copiii să anunțe prompt dacă nu se simt bine sau dacă se simt îngrijorați de virus. Să poată prelua rapid din ”oboseala” sau disconfortul noilor responsabilități ale copiilor lor. Să ne amintim: copiii au nevoie de structură. De predictibilitate. Și ceea ce trebuie să facem astăzi cu toții, este să sprijinim fragila structură a școlii. O școală care dincolo de slăbiciunile ei recurente, acum se reinventează. Să sprijinim fără să mai acuzăm sau să ne întrebăm (mai ales față de copii) ”de ce” sau ”cum e posibil așa ceva”. Să sprijinim în fapt copiii noștri! Să îi învățăm să rămână calmi și fericiți chiar și dacă nu putem controla viitorul. Pentru că putem controlul prezentul.

Resurse:

https://childmind.org/article/anxiety-and-coping-with-coronavirus/

https://www.unicef.org/coronavirus/supporting-your-childs-mental-health-during-covid-19-school-return

https://www.unicef.org/coronavirus/5-tips-help-keep-children-learning-during-covid-19-pandemic

Creșterea copiilor sănătoși și fericiți este o provocare continuă și trebuie să ținem cont de faptul că, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) „10-20% dintre copii și adolescenți suferă de dependențe / tulburari de alimentație / tulburări de dispoziție / tulburări de somn / psihoză”. În plus OMS subliniază că circa 50% din toate bolile mintale încep până la vârsta de 14 ani iar condițiile neuropsihiatrice sunt principala cauză în multe astfel de situații.

Septembrie 2020. Peste o săptămână se va relua anul școlar. A fi elev în circumstanțele de astăzi este mult mai provocator față de alți ani. În ultimii ani, copiii s-au văzut nevoiți să navigheze într-un sistem de educație din ce în ce mai complex și mai impredictibil. Ca formă de desfășurare, proces de evaluare sau chiar ca principiu al sustenabilității profesionale. Toate aceste lucruri combinate cu criza medicală a coronavirusului, plus explozia social-media atribuită acestuia, pot contribui la declanșarea sentimentelor de disconfort, neîncredere, anxietate și nefericire în rândul copiilor (elevilor) zilelor noastre.

Dintr-o perspectivă generală, școlile nu numai că trebuie să ghideze educația, ci și comportamentul. Copiii petreceau chiar și până la opt ore pe zi la școală, colegii, profesorii și personalul de sprijin influențând atitudinea și comportamentul acestora. Dar ce se va întâmpla acum, când variate scenarii educaționale reduc substanțial sau chiar total prezența copiilor în școli? Cine va prelua din atribuțiile de stabilire de reguli și linii directoare comportamentale în situația în care relația profesor – elev este limitată și condiționată de măsuri sanitare protective? Cum se vor dezvolta copiii nostri lipsiți de consistența de rutină a unui sistem școlar?

Acum ceva timp am citit despre un model metaforic în care am putea să ”vizualizăm” dezvoltarea armonioasă a unui copil: imaginați-vă un scaun cu trei picioare. Scaunul este structura genetică a copilului, inclusiv trăsăturile sale de personalitate. Fiecare picior reprezintă ceva din mediul său care îi poate influența dezvoltarea – școala, familia și comunitatea. Astfel posibilele răspunsuri, din punctul meu de vedere, la întrebările enunțate mai sus, se referă la celelalte două ”picioare”: familia și comunitatea. Clar că nu se pot stabili criterii sau standarde de performanță, proceduri sau structuri de evaluare ca în cadrul școlar, dar fiecare dintre noi ar trebui să conștientizeze rolul pe care și-l poate asuma în sprijinirea tinerei generații în actualul context social.

Așa că, invit pe oricare adult responsabil să se alăture în prezentul demers educativ și formator al copiilor. Din partea familiei sau a comunității. Să încercăm să identificăm soluții individuale sau colective pentru educația copiilor din jurul nostru, având în vedere că educația este ansamblul de acțiuni și de influențe menite să permită ființei umane să-și dezvolte capacitățile fizice și intelectuale, dar și sentimentele și atitudinile morale – estetice, în scopul responsabilizării și integrării sociale optime ca cetățean.

Albert Einstein afirma că “lumea pe care am creat-o este produsul felului în care gândim”. Dar, tot el sublinia faptul că permanent ”avem nevoie de un nou mod de a gândi”…
În fapt, pur și simplu ”a trăi” înseamnă a modifica, a schimba, a adapta. Viața este schimbare. Unele schimbări sunt rezultatul bio-existenței aflate sub auspiciul trecerii timpului. Altele sunt generate de comportamentul uman, iar câteva apar ca urmare a unor circumstanțe sau coincidențe (a soartei).

În ceea ce privește schimbările umane, putem spune că reprezintă o nevoie curentă și naturală: fie că dorim să ne lăsăm de fumat, să schimbăm dieta, să ne îndepărtăm de o anumită relație toxică, să ne urmăm anumite idealuri, să creăm valori sau să ne îmbunătățim stilul propriu de viață. Permanent ne evaluăm și, coroborat, cu dinamica întregii lumi, tindem să ne schimbăm și noi. Paradoxal însă, se întâmplă în numeroase cazuri și situații să identificăm destul de rapid și concret o astfel de nevoie de schimbare, dar punerea ei în practică să ne dea mult de furcă. De ce? Pe scurt, din două mari cauze.

În primul rând, pentru că atunci când ceva este nou și necunoscut, creierul nostru poate reacționa cu neliniște și disconfort, activând răspunsul la stres. Chiar și o schimbare pozitivă (apariția unui copil, o vacanță îndelung așteptată) ne poate face să ne simțim neliniștiți. E în regulă să simțim așa!
Și tocmai asumarea acestui fapt ca fiind normal și natural, ne poate defini o modalitate de depășire. Gestionarea stresului ne poate facilita accesul într-un mod relaxat și încrezător la noi și noi oportunități. Făcând în mod activ lucruri care știm că ne reduc nivelul de stres (exerciții fizice, meditații, pictură) ne creștem autocontrolul. Iar acest autocontrol este deosebit de important în stabilirea de noi rutine.

Un alt obstacol major în asumarea unor schimbări e determinat de prejudecata incertitudinii. Ca oameni, suntem influențați de numeroase prejudecăți de care nici măcar nu suntem conștienți. O prejudecată poate fi definită ca o credință irațională care poate influența inconștient procesul nostru de luare a deciziilor. În fața unor schimbări incertitudinea reușitei se va comporta ca o prejudecată puternică care poate afecta chiar procesul cognitiv legat de acea schimbare. Altfel spus ne așteptăm la cel mai rău scenariu în situații incerte. Și, foarte ușor, ajungem să fim convinși de această perspectivă.

Recunoașterea acestui răspuns automat ne poate ajuta. Admițând acest tip de negativitate, este posibil să fim capabili să ne gândim mai rațional și pozitiv la situația noastră. Astfel putem apela la strategii de tip ”dacă… – atunci…”. În circumstanțele care nu sunt sub controlul nostru, este important să vizualizăm barierele cu care ne vom confrunta pentru a ne menține proiectele, obiceiurile și perspectivele (dacă o să se întămple acel lucru, atunci voi face …). Pregătirea unor astfel de situații ne vor reduce anxietatea atunci când lucrurile se schimbă și ne vor da un sentiment de control în timp.

Nevoia de schimbare precum și frica de schimbare e un cuplu care se regăsește în structura internă a omului; permanenta evaluare a sinelui și dorința de evoluție versus confortul actualei identităţi și structuri valorice. Nu există în niciun caz o valoare corectă sau universal valabilă a acestui raport schimbare/rezistență, dar să ne amintim că deja de acum cca. 2500 de ani, Heraclit din Efes, spunea „Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”.

”Campania electorală începe în data de 28 august 2020.” Și totuși putem constata faptul că alegerile locale (și mai probabil și cele parlamentare) din acest an și-au demarat startul agresiv de curtare de voturi. Personal, mă simt obosit și saturat de acest perpetuu dans repetitiv cu accente uneori atât de false și cu note de empatie atât de exagerate. Nu rareori, sunt chiar scârbit. În nici un caz nu vreau să fac politică sau să influențez perspectivele politice ale cuiva (statutul profesional îmi oferă îndeajuns de multă satisfacție în munca mea cu oamenii). Dar simt nevoia de a reacționa într-un fel…

Mitologia greacă ne povestește despre Icar și genialul său tată Daedalus, care în încercarea de a evada din urzeala mincinosul tiran Minos folosesc fiecare câte o pereche de aripi lipite cu ceară pentru a zbura spre libertate. Daedalus își povățuiește fiul să nu se lase furat de grandoarea zborului și să nu se apropie prea mult de soare. Să nu se îmbete cu senzația de putere și să nu își uite rolul de om obișnuit. Icar, intoxicat de experiența zborului, îmbătat de puterea de a ”stăpâni cerul” a ignorat sfatul și s-a apropiat prea mult de soare. Așa a plătit pedeapsa finală. Grecii au denumit acest tip de comportament Hybris – se referă la mândria nemăsurată a unui individ și supraaprecierea forțelor și libertății sale în confruntarea cu destinul. Ulterior termenul capătă și echivalentul unei vătămări corporale grave.

Pe baza acestor concepte și a unor studii aprofundate, în anul 2009, David Owen, (neurolog) și Jonathan Davidson (psihiatru) au publicat un articol intitulat „Sindromul Hubris”. Conform opiniei celor doi specialiști, sindromul Hubris, este asociat cu tulburările de personalitate narcisistice, antisociale sau histrionice, incluzând criterii precum manifestarea disprețului pentru alții, mândrie exagerată, încredere copleșitoare în propriul sine, pierderea contactului cu realitatea, acțiuni imprudente și impulsive sau o nevoie de confidență supremă.

În continuare s-au investigat profilurile psihologice a numeroase personalități, identificându-se exemple de trăsături hubristice sau chiar întreg sindromul. Ca atare Owen și Davidson au susținut că dobândirea puterii poate induce, într-un individ sensibil, un model unic de trăsături comportamentale și credințe bazate pe rejectarea de critici și supraestimarea șanselor de succes. Astfel Hubris-ul nu a mai fost privit doar ca o extindere firească a încrederii și a ambiției necesare oricui experimentează un rol de putere. Ci ca o parte întunecată a anumitor lideri.

Carisma, farmecul, capacitatea de inspirație, convingerea, dimensiunea viziunii de viitor, disponibilitatea de a-și asuma riscurile, aspirațiile grandioase și încrederea îndrăzneață de sine – toate aceste calități sunt adesea asociate cu un leadership de succes. Pe care ar fi bine să îl urmăm. Există însă o altă latură a acestui profil, deoarece aceste calități pot fi marcate de o rigiditatea emoțională, de un grad scăzut de empatie sinceră, de refuzul de a asculta sau de a primi sfaturi, impulsivitate, imprudență sau neatenție asupra detaliilor.

Ce vreau să subliniez prin toate aceste observații? Importanța de a privi cât mai în detaliu un posibil viitor reprezentant / leader aflat acum în plin proces electoral. Utilitatea de a nu cataloga rapid și indubitabil o anumită caracteristică sau comportament uman. Însemnătatea analizei temeinice. De atâtea ori ne-am plâns de conducătorii nostri. Ce ar fi ca acum să știm să alegem? Și să ne asumăm pe deplin acest drept al nostru?

Există o vorbă / abordare care definește faptul că orice decizie, chiar şi una greşită, generează un sentiment de pace. Și că e mai indicată o decizie mai puțin reușită decât una perfectă dar netranspusă în acțiune.

Din punct de vedere pur informațional, luarea deciziilor este un proces bazat pe culegerea de informații și evaluarea rezoluțiilor alternative. Sau mai concis: organizarea de informații relevante și definirea de alternative. Și, clar, activarea deciziei. Pare simplu. Dar deseori ne confruntăm cu procese îndelungate în identificarea și punerea în acțiune a unei decizii. De ce?

În psihologie luarea deciziilor este considerată un proces cognitiv care are ca rezultat selectarea unei credințe sau a unui curs de acțiune dintre mai multe opțiuni posibile. Deosebit de important este faptul că luarea deciziilor e un demers acompaniat de valorile, preferințele și credințele decidentului, iar fiecare astfel de proces produce o alegere finală. Prin urmare, luarea deciziilor poate fi mai mult sau mai puțin rațională și se bazează pe cunoștințe și credințe explicite sau tacite. În plus contează mult și perspectiva experienței personale. Atunci când suntem într-o situație familiară, deciziile sunt adesea rapide și automate, iar atunci când ne confruntăm cu o situație în care nu am mai fost niciodată, trebuie să ne luăm mai mult timp pentru a cântări potențialele beneficii și riscuri. Totodată avem mai multe șanse de a greși și de a ne confrunta cu consecințe negative.

În activitatea mea profesională observ numeroase dificultăți în procesele decizionale. De la dileme precum relație versus carieră profesională sau o profesie plină de satisfacții financiare versus un domeniu profesional preferat, până la situații existențiale precum ”vreau să mă apuc de slăbit”, ”sunt conștient de dependența de substanțe dar nu știu cum să pun în practică o anumită decizie de a limita acest fapt” sau, pur și simplu ”vreau să cumpăr un artefact dar nu știu ce fel…”. Observ multă suferință în aceste decizii neluate, amânate sau nefinalizate. Specialiștii definesc aceste situații ca fiind o paralizie decizională (sau paralizie de analiză). Ele sunt provocate de inundația copleșitoare de date căutate și-sau obținute (cineva nu este în măsură să ia o decizie, deoarece se blochează în analiza de noi și noi informații necesare luării deciziei) sau tendința de a suprasecuriza situația avută (decidentul dorește să elimine absolut orice incertitudine în perspectiva unei decizii cât mai armonioase).

Irvin Yalom (celebru psihanalist, psihoterapeut și scriitor) subliniază că deciziile sunt atât de dificile pentru că ”pentru fiecare da trebuie să existe un nu… a te decide asupra unui anumit lucru înseamnă automat a renunța la un altul”. Iar în plus, ”orice decizie ne pune față în față cu izolarea supremă… o decizie este un act solitar, intim” care poate împovăra într-atât de mult încât să recurgem la nevoia ca altcineva să ia o decizie pentru noi înșine.

Simplul act de a decide susține noțiunea de liber arbitru. Dar acest liber arbitru poate fi limitat de informații lipsă sau incomplete, termene urgente și stresante, resurse fizice / emoționale limitate sau de credințe personale. Și poate fi încărcat de suferință.

În situații în care observ că oamenii nu se pot hotarî cu ușurință, propun următoarea abordare:

Decizia se referă la un moment viitor. Nu are sens să analizezi acum efectele unor consecințe care încă nu există. Decizia luată acum este bună pentru acest moment, existând permanent oportunități de a valida aceasta decizie sau nu. Doar eu, prin deciziile mele, pot provoca schimbarea pe care mi-o doresc.

Unul dintre cele mai acute conflictele inter-personale (cu noi înșine) se referă la seducția recompensării imediate față de situația pe care o preconizăm în viitor. Mirajul sau bogăția stimulativă a prezentului poate arunca un mare con de umbră peste aspectele cognitive pe care ni le definim pentru viitor. Oare de ce un dealer auto va insista să intri în mașina pe care încă nu știi, dacă o vei cumpăra și să simți tapițeria, să vezi interiorul, să testezi capacitățile acelui model?! Din același motiv, din care viitorul pare atât de departe față de prezentul pe care îl simțim instantaneu, mulți dintre noi ignorăm ce și cum mâncăm (deși ne gândim frecvent la stilul nostru alimentar), sau fumăm (plăcerea de acum stopează principiul ”sănătatea noastră viitoare”) sau pariem, sau bem peste un anumit grad, sau ne pierdem nopțile. De asemenea putem avea dificultăți legate de administrarea unui buget, de împărțit timpul între familie și job, sau alte astfel de echilibre precare. Puterea prezentului poate explica și de ce unii sportivi iau anabolizanți și de ce în unele familii fericite apar relații extraconjugale sau de ce consumul de stupefiante cuprinde atât de efervescent clasa tinerilor.

Ce se poate face oare când identificăm faptul că în anumite situații suntem prea slabi pentru a rezista unei ispite prezente, deși conștientizăm că viitorul nu va fi deloc optim în acel caz? Un posibil răspuns ni-l oferă Ulise. Da! Ulise, cunoscut ca și Odiseu, unul din eroii mitologici ai Greciei antice. Într-una dintre provocările sale, Ulise trebuie să navigheze pe lângă o insulă populată de sirene. Acestea ademeneau marinarii cu fermecătoarele lor cântece, iar ei rupți de realitate se aruncau în apă (și mureau înecați) sau naufragiau pe acea insulă (și mureau de foame). Din fericire, vrăjitoarea Circe îl sfătuiește anterior pe Ulise să astupe cu ceară urechile tuturor membrilor din echipaj, iar pe sine să ceară să fie legat de catargul navei sale și eliberat doar după ce au trecut de sirene. Ulise chiar le-a ordonat oamenilor săi să-l păzească cu armele îndreptate spre el și să-l imobilizeze în cazul în care ar fi reușit să se dezlege. Acest tertip va permite echipajului să treacă cu succes pe lângă insulă, iar Ulise va reuși să facă ceea ce nimeni înainte de el nu a reușit vreodată – să audă cântecul frumoaselor sirene și să rămână în viață.

Pactul lui Ulise a devenit o tehnică din psihologia comportamentală care ne permite să facem o alegere în prezent, alegere care ne leagă sau ne „blochează” o acțiune sau o decizie în viitor, de obicei prin intermediul unei sistem structurat de constrângeri externe sau stimulente. Acest tip de ”contract” este o decizie luată liber, concepută acum și destinată pentru momentul pe care estimez că nu o să-l pot manageria corespunzător. Atât recompensa, cât și pedeapsa ajută tehnic la acest tip de asumare, atâta timp cât suntem sinceri și corecți cu noi înșine. O abordare-recompensă ar putea fi: „dacă îndeplinesc acest termen limită, primesc o recompensă (un film, o anumită prăjitură, un parfum?). Dar, studiile, indică o reușită în astfel de contexte prin abordarea variantei pedeapsă. De exemplu: „dacă nu sunt la biroul meu până la 9 dimineața, îmi voi anula pauza de cafea” sau ”în momentul în care mai declanșez o dispută în colectivul meu voi cumpăra o prăjitură fiecărui coleg” sau ”dacă nu o să îmi achit facturile la timp, îmi voi ruga un membru din familie să îmi gestioneze o parte din buget” sau ”dacă îmi pic primul examen, voi cere unui prieten să îmi modifice toate parolele rețelelor de socializare până la terminarea sesiunii”. Americanii au modelat aceste tipuri de pacturi pe puniții financiare: dacă ceva nu fac cum trebuie într-un anumit interval de timp, o anumită sumă de bani se virează automat din contul meu bancar în cel al prietenului meu… Această din urmă tehnică este atât de eficientă încât se discuta posibilitatea ca Yale School of Management să formeze o echipă (economiști – psihologi comportamentali) care să creeze o aplicație online gratuită bazată pe pactul Ulise. Ecuația creării acestei aplicații este: anticiparea neconformității și luarea de măsuri pentru prevenirea acesteia.

Personal, cred că pactul lui Ulise poate fi o modalitate simplă, pentru noi toți, de a ne proteja de anumite momente pe care ni le identificăm ca fiind vulnerabile. Și a le preveni cu un plan cognitiv bine structurat. Și cel mai important, e să fim sinceri și corecți cu noi înșine și să ne respectăm acel plan. Cu recompensele sau penalitățile aferente.

Am citit de curând câteva studii efectuate în SUA (Harvard Medical School – National Comorbidity Survey (2017, August 21 *), care indică o răspândire de peste 12% a unei tulburări caracterizată printr-o stare de agitaţie copleşitoare prezentă în situaţiile sociale cotidiene. Persoanele care suferă de această afecţiune (anxietate socială) au o teamă persistentă, intensă şi cronică de a fi privite sau judecate de către ceilalţi şi de a se simţi jenate sau umilite de propriile lor acţiuni.

Da! Este normal să te simți emoționat și poate chiar un pic depășit de anumite situații sociale. De exemplu, a merge la o întâlnire sau a face o prezentare în fața șefului poate provoca ”fluturi în stomac” sau frisoane reci. Dar, în tulburarea de anxietate socială, interacțiunile cotidiene provoacă anxietate semnificativă, frică, conștiință de sine plină de disconfort și jenă, tocmai pentru că există temerea de a fi observat, analizat sau judecat de ceilalți. Astfel, aceste persoane vor evita susținut activități precum: interacțiunea cu persoane necunoscute, participarea la petreceri sau adunări sociale, începerea conversațiilor, realizarea contactului vizual, returnarea articolelor într-un magazin, hrănirea în fața altor persoane, utilizarea unei toalete publice, activități de joacă sau entertainment.

Dar cum se poate ajunge la o astfel de situație? Părerea mea este următoarea.

Majoritatea organismelor vii prezintă o formă (mai rudimentară sau mai complexă) de conștientizare de sine prin care se ”simt” ca fiind distincte de mediul lor sau de alți semeni asemănători. Oamenii, sunt capabili de forme deosebit de profunde de conștientizare de sine printr-o introspecția sau auto-reflectare perpetuă asupra unor elemente precum construirea, identificarea și modelarea caracteristicilor pozitive și negative despre sine, analiza comportamentelor (eu versus alții) în diferite contexte de timp și mediu, dezvoltarea unei sensibilități legate de experiența privată, conștientizarea modului în care este perceput de ceilalți, etc.

Tot acest complex melanj de focusări asupra sinelui se dezvoltă în două mari direcții:

• conștiința privată de sine – care se referă la o analiză bazată pe puncte de vedere personale (gândurile, sentimentele proprii)
• conștiința publică de sine – care reprezintă tendința de a se concentra pe sine din punctul de vedere perceput / resimțit ca fiind al celorlalți.

Tocmai această conștiință publică de sine (asociată cu fenomene care implică percepții despre modul în care eu cred că ceilalți oameni mă văd pe mine) determină, din punctul meu de vedere, tendința spre anxietatea socială.

Nevoia de apartenență este o nevoie bazală, așa că este absolut normal să ne dorim să fim plăcuți și acceptați de către cei din jur. Dar în aceste timpuri în care imaginea publică devine un reper din ce în ce mai ”elocvent” a ceea ce suntem, avem tendința să supraevaluăm modul în care se uită alți oameni la noi sau la comportamentele noastre. Ca atare, ajungem să ne controlăm din ce în ce mai mult comportamentele și să evităm anumite interacțiuni sociale.

Ce putem face pentru a ne distanța de această tulburare? Cred, și subliniez des acest lucru co-terapeuților mei, că asumarea valorică a ”Eu-lui” în raport cu cei din jurul meu, poate produce zona de siguranță necesară. Eu nu pot mulțumi pe toată lumea, important este să fiu eu mulțumit! Eu nu sunt responsabil pentru toate emoțiile celorlalți, valoarea o constituie gradul meu emoțional! Eu nu controlez în nici un fel gândurile sau percepțiile altora, esențial e să îmi construiesc control asupra rațiunii mele.

https://www.hcp.med.harvard.edu/ncs/ftpdir/table_ncsr_LTprevgenderxage.pdf